ÎCCJ, decizie (scj.ro #133957)

Expropriere. Cerere având ca obiect acordarea contravalorii lipsei de folosință pentru o perioadă ulterioară momentului la care a operat transferul dreptului de proprietate către expropriator

Cuprins pe materii

: Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic

: expropriere

-contravaloarea lipsei de folosință

-despăgubiri

-prejudiciu

Legea nr. 33/1994, art. 26

Legea nr. 198/2004, art. 15

Dispozițiile art.15 din Legea nr. 198/2004 marchează momentul transferului dreptului de proprietate privată în proprietatea publică a statului (sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului) ca fiind data plății despăgubirii sau, după caz, data consemnării acestora. Așadar, câtă vreme a fost plătită/consemnată despăgubirea acordată pentru nemișcător, expropriatorul nu datorează lipsa de folosință pretinsă pentru construcție.

Secția I civilă, decizia nr. 656 din 22 martie 2016

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 23.08.2010, înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanții A., B., C. au contestat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar general, Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 3 din 22.07.2010, arătând că suma ce urmează a fi acordată cu titlu de despăgubire este inferioară celei acordate pentru imobile similare aflate în curtea comună și că la stabilirea despăgubirilor nu a fost luată în calcul valoarea terenului aferent construcției, pentru care s-a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Reclamanții au mai arătat că din măsurători reiese o suprafață totală a construcției de 60,34 m.p., față de cea de 35,89 m.p. locuință și 9,71 m.p. magazie stabilite de expropriator, că la exterior și interior imobilului a fost renovat recent (are gresie, faianță și termopan), fiind refăcută zidăria, tencuiala la interior și exterior și fațada clădirii.

Cât privește terenul în suprafață de 79,25 m.p., acesta a trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1978. Prin notificarea nr. 39.428 din 24.11.2009 s-a solicitat eliberarea titlului de proprietate asupra acestuia în temeiul Legii nr. 10/2001 și al Legii nr. 18/1991. Față de despăgubirile oferite de expropriator celorlalți proprietari, reclamanții au arătat că au dreptul la o despăgubire în cuantum de 125.631 euro pentru teren și construcții și 12.000 lei pentru chiria plătită pentru 1 an.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 198/2004, ale Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.1635 din 14.09.2012, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis în parte cererea, a menținut  Hotărârea nr. 3/2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 în ceea ce privește despăgubirile în cuantum de 53.634 lei aferente construcțiilor expropriate; a obligat pârâtul să plătească reclamanților despăgubiri în cuantum de 413.462,87 lei corespunzătoare exproprierii terenului în suprafață de 79, 25 m.p. situat în București, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii; a obligat pârâtul să plătească reclamanților despăgubiri în cuantum de 600 lei, reprezentând contravaloarea chiriei.

Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, A., B., C. și Municipiul București, prin Primar general, prin decizia nr.476/A din 14.10.2010 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți, a admis apelurile declarate de Ministerul Public și Municipiul București și, drept consecință, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată pentru considerentele de mai jos.

Cu privire la apelurile declarate de Ministerul Public și Municipiul București, Curtea a reținut că potrivit înscrisurilor de la dosar, la data emiterii Hotărârii nr. 3/2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, contestată în cauză de apelanții reclamanți sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite pentru imobilul construcție din București și pentru terenul situat la aceeași adresă, apelanții-reclamanți nu dețineau un titlu de proprietate.

Ulterior, ca urmare a cererii formulate de reclamanți în noiembrie 2009, a fost emis titlul de proprietate nr. x din 15.10.2010 de către Instituția prefectului municipiului București, prin care s-a trecut, în indiviziune, în proprietatea reclamanților suprafața de teren de 79,25 m.p., în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Prin decizia civilă nr. 3663 din 21.11.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, irevocabilă, care a modificat sentința civilă nr. 22834 din 26.11.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1, titlul de proprietate nr. x din 15.10.2010 a fost constatat nul absolut pentru nerespectarea dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 198/2004. S-a reținut prin hotărârea menționată că la data emiterii titlului de proprietate, reclamanții nu mai erau proprietarii imobilului construcție (suma reprezentând despăgubiri pentru expropriere fiind consemnată), condiție indispensabilă pentru constituirea dreptului de proprietate asupra terenului acordat în folosință.

Cât privește titlul cu care apelanții-reclamanții dețineau terenul în cauză la data exproprierii construcției, Curtea a constatat că suprafața de 79,25 m.p. a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974 ca efect al încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/1978 prin care apelanții-reclamanți au dobândit dreptul de proprietate asupra construcției, situate la aceeași adresă, fiindu-le atribuit  un drept de folosință cu privire la teren.

Așadar, terenul făcea obiectul dispozițiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, dispozițiile ce reglementează situația juridică a terenurilor aflate în folosința celor care au dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor, ca efect al aplicării dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, și reprezintă un beneficiu constitutiv de drept real în patrimoniul proprietarilor construcției opțional, condiționat așadar de cererea formulată potrivit Legii nr. 18/1991, republicată.

Dreptul de proprietate pentru situația anterior redată, cu privire la terenul aflat în folosința proprietarului construcției, ia naștere în baza ordinului prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situației juridice a terenurilor, și nu de drept,

ope legis

.  Ordinul prefectului, prin care se atribuie terenul în proprietate, are efect constitutiv, și nu declarativ, prin recunoașterea unui drept născut ca atare din norma juridică.

Dispozițiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, republicată, prevăd că atribuirea terenurilor în proprietate prevăzute la alin. (2) - (5) are loc prin ordinul prefectului, situația apelanților-reclamanți încadrându-se în alin. (3) al aceluiași text, iar alin. (2) din art. 36 prevede că terenurile proprietate de stat trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuințelor, în proprietatea acestora integral sau, după caz, proporțional cu cota deținută din construcție.

Din analiza coroborată a acestor norme rezultă că nu numai pentru situația alin. (2) din art. 36 al Legii nr. 18/1991, republicată, este necesară cererea proprietarilor locuinței, ci și pentru toate celelalte ipoteze legale prevăzute la alin. (3) - (5), ca situație premisă de natură să conducă la efectul emiterii de către prefect a ordinului de atribuire în proprietate a respectivelor terenuri.

Apelanții-reclamanți au formulat, așa cum s-a arătat, cererea de emitere a titlului de proprietate în baza acestor dispoziții legale, în noiembrie 2009, însă titlul emis la 15.10.2010, pe baza Ordinului prefectului din 14.10.2010 a fost constatat nul absolut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, constatându-se că la data emiterii acestuia nu mai erau îndeplinite condițiile pentru aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991, apelanții-reclamanți nemaifiind titularii dreptului de proprietate asupra construcției, transferul dreptului de proprietate către expropriator producându-se la data consemnării despăgubirilor, potrivit art. 15 din Legea nr. 198/2004.

În aceste condiții, câtă vreme apelanții-reclamanți nu au avut în patrimoniu dreptul de proprietate asupra terenului de 79,25 m.p., nici la data emiterii hotărârii de expropriere privitoare la imobilul construcție și nici ulterior, efectele constatării nulității absolute a titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 producându-se retroactiv începând cu momentul întocmirii actului, Curtea a constatat că pretenția acestora de acordare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului nu poate avea ca temei legal dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Cu alte cuvinte, apelanții-reclamanți, care erau numai titularii unui drept de folosință asupra terenului aferent construcției la data exproprierii acesteia, nu și titulari ai dreptului de proprietate, nu erau îndreptățiți la a solicita cu titlu de despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 contravaloarea terenului (aceasta fiind pretenția formulată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ce stabilea cadrul procesual sub aspectul obiectului și în limitele căruia instanțele sunt obligate să se pronunțe, potrivit principiului disponibilității), ca valoare reală a imobilului (expropriat), o despăgubire la acest nivel fiind reglementată ca modalitate de acoperire a prejudiciului suferit de persoana expropriată pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului pierdut.

De asemenea, Curtea a constatat că invocarea de către apelanții-reclamanți a dispozițiilor art. 5 alin. (6

1

)  și art. 9 alin. (4) din Legea nr. 198/2004, ca temei al tezei susținute de aceștia că despăgubirea trebuia să cuprindă și valoarea terenului, nu poate fi considerată ca pertinentă în condițiile în care normele vizate instituie o excepție de la aplicarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ce interzic încheierea actelor de înstrăinare ori grevare pentru imobilele notificate potrivit Legii nr. 10/2001. Or, terenul în cauză intră în sfera de reglementare a Legii nr. 18/1991, astfel că nu îi erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind exclus din sfera sa de reglementare prin art. 8 din acest act normativ. În plus, este nerelevantă și fără niciun efect împrejurarea că prin cererea de emitere a ordinului prefectului formulată de apelanții reclamanți în anul 2009 au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, câtă vreme bunul nu intra în domeniul de reglementare a acestei legi.

Cât privește apelul declarat de apelanții-reclamanți, Curtea a constatat că acesta vizează soluția primei instanțe de acordare numai în parte a sumei solicitate pentru acoperirea prejudiciului suferit în urma exproprierii și achitate cu titlu de chirie pentru perioada 01.02.2011 - 01.02.2012, aceeași soluție fiind criticată și prin apelul declarat de apelantul-pârât, care, însă, susține că a fost constatat fără temei dreptul apelanților reclamanți la repararea unui astfel de prejudiciu, câtă vreme transferul dreptului de proprietate, ca urmare a exproprierii, intervenise  anterior, în anul 2010.

Curtea a constatat că este fondată critica apelantului-pârât Municipiul București. Astfel, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor cuvenite proprietarului bunului supus exproprierii, experții, precum și instanța trebuie să țină seama de două criterii legale, instituite ca atare prin lege, în scopul cuantificării juste și echitabile a despăgubirii și anume, prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele și respectiv daunele aduse proprietarului.

Reținând că pretenția apelanților-reclamanți sub aspectul prejudiciului cauzat prin expropriere a constat în contravaloarea chiriei achitate pe perioada 01.02.2011 - 01.02.2012, cuantificată la 13.000 de lei, Curtea a observat că analiza temeiniciei cererii apelanților reclamanți sub acest aspect trebuie să pornească de la sfera prejudiciilor avute în vedere de norma legală enunțată. Din interpretarea acesteia, rezultă că în cuantumul despăgubirii pentru expropriere, alături de valoarea reală a imobilului sunt incluse daunele efective, certe, cunoscute și determinate sau determinabile la momentul exproprierii, care însă sunt distincte de prejudiciul suferit prin chiar pierderea proprietății asupra imobilului. Prejudicii care se includ în ipoteza reglementată sunt, spre exemplu, cele rezultate din afectarea importantă a valorii părții din imobilul rămas în proprietatea persoanei expropriate, în cazul exproprierii parțiale, ca urmare a imposibilității de a construi ori a creării unor servituți legale ori zone de protecție specială ulterior exproprierii. De asemenea, se încadrează în sfera prejudiciilor ce pot fi acordate în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și cele rezultate din existența unei clauze penale în cadrul unui contract de închiriere încheiat anterior exproprierii pentru imobilul expropriat ori existența unor investiții ori amenajări speciale asupra acestui imobil și care presupun costuri prin reamplasarea acestora.

Or, în cauză, prejudiciul invocat de apelanții-reclamanți este cel rezultat din faptul că, ulterior pierderii posesiei imobilului, care reprezenta și locuința acestora, au încheiat un contract de închiriere, prejudiciul fiind reprezentat de chiria datorată în baza acestui contract, pe o perioadă de un an.

Curtea a apreciat, ca urmare a circumstanțierii prejudiciului, că natura acestuia nu poate fi considerată ca fiind distinctă de cea a prejudiciului suferit de apelanții reclamanți prin pierderea proprietății imobilului, iar valoarea reală a imobilului (construcție) la care aceștia sunt îndreptățiți acoperă în mod evident prejudiciul invocat de reclamanți, câtă vreme scopul său este chiar acela de a da posibilitatea persoanei expropriate să dobândească un imobil de valoarea celui pierdut.

Această concluzie este cu atât mai justificată cu cât, potrivit actelor de la dosar, inclusiv celor reținute prin decizia civilă nr. 3663/2014 a Tribunalului București, dar și susținerilor apelantului pârât din cererea de apel, necontestate, suma stabilită drept despăgubire prin Hotărârea nr. 3/2010 fusese consemnată în 2010, deci anterior perioadei 01.02.2011 - 01.02.2012 pentru care se invocă existența prejudiciului. Or, potrivit dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 198/2004, transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora

.

Norma cuprinsă în art. 15, având caracter special, înlătură de la aplicare dispozițiile art. 28 alin. (1) din  Legea nr. 33/1994, invocate de prima instanță, dat fiind caracterul de norme generale a dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 33/1994, aplicarea acestora din urmă fiind permisă exclusiv în situația expres reglementată de actul normativ special, prin art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ. cu referire la dispozițiile Legii nr.198/2004, privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local și ale Legii nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 despăgubirea se compune din valoarea bunurilor expropriate, la care se adaugă și alte prejudicii suferite de expropriat.

Recurenții, după reproducerea argumentelor cuprinse în sentința nr.1635/2012, descriu cursul procesului finalizat prin constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr. x din 15.10.2010 referitor la terenul în litigiu. De asemenea, reiterează argumentele Curții de Apel din decizia recurată.

Se arată că soluția Curții de infirmare a sentinței prin care expropriatorul a fost obligat să plătească despăgubiri de 413.462,57 lei reprezentând contravaloarea terenului este nelegală, fiind dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art.36 alin. (3) din Legea nr.18/1991, potrivit cărora terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor.

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin intermediul căruia recurenții au dobândit proprietatea imobilului expropriat, 11.07.1978, era în vigoare Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritorială și a localităților urbane și rurale, care, prin art. 30, interzicea înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice între vii a terenurilor.

În caz de înstrăinare a imobilelor compuse din teren și construcție prin acte între vii,

terenul aferent acestor construcții trecea în proprietatea statului.

Transferul dreptului de proprietate asupra terenului ce urma a fi retrocedat conform art.36 alin.3 din Legea nr.18/1991 operează

ope legis

, fără vreo altă condiție, ceea ce înseamnă că cererea de emitere a titlului formulată de proprietarii clădirilor/titulari ai dreptului de folosință a terenului, și ulterior eliberare titlului de proprietate reprezintă o simplă formalitate administrativă, fără a avea ca efect translația proprietății.

Astfel, la data exproprierii, 22.07.2010, terenul nu se afla în patrimoniul Statului Român, așa cum greșit încearcă să acrediteze municipiul București, ci în patrimoniul recurenților.

În acest sens, în mod greșit Curtea a apreciat faptul că dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 sunt norme cu caracter constitutiv și nu declarativ de drepturi, legea reprezentând un mod de dobândire, redobândire în cazul de față, a dreptului de proprietate cu efecte depline, așa cum prevăd dispozițiile art. 645 din Codul civil de la 1865.

Curtea a interpretat și aplicat greșit și dispozițiile art.5 alin.(6) și art.9 alin.(4) din Legea nr. 198/2004, deoarece Legea nr.10/2001 nu distinge între imobilele care intră sau nu sub incidența legii, ci doar arată faptul că pentru toate imobilele pentru care s-au făcut notificări în baza acestuia act normativ urmează să se aplice excepția de la regula instituită de Legea nr. 198/2004.

Din acest punct de vedere, este criticabilă soluția Curții de Apel atunci când apreciază că nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001 deoarece titlul a fost emis în baza Legea nr. 18/1991.

Or, atât timp cât Curtea a ignorat notificarea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor Legii nr. 198/2004 și a adăugat la lege dispoziții legale care nu sunt cuprinse în acest act normativ.

Se mai arată că, începând cu anul 1998, data modificării și completării Legii nr.18/1991, recurenții sunt proprietarii terenului în suprafață de 79,25 m.p. situat în București, deoarece la acea dată era îndeplinită condiția de a fi proprietarii clădiri în beneficiul căreia se află folosința terenului, din data de 11 iulie 1978, așa încât în mod greșit Curtea a apreciat faptul că la data emiterii hotărârii de expropriere, 16.07.2010, recurenții nu erau proprietarii terenului în cauză.

Cu privire la titlul de proprietate asupra terenului se arată că Tribunalul București a dispus anularea acestuia cu motivarea că a fost emis după data hotărârii de expropriere și nu pentru că dreptul la măsuri reparatorii nu ar fi existat în patrimoniul recurenților.

Statul Român își invocă propria culpă atunci când pretinde că nu exista titlu de proprietate la data hotărârii de expropriere, atât timp cât s-a depus notificare la data de 24.11.2009, mult înainte de 16.07.2010, deoarece avea obligația de a emite titlul de proprietate pe teren înainte de data exproprierii.

Un alt motiv de recurs se referă la neacordarea despăgubirilor reprezentând cuantumul chiriei pentru plata imobilului închiriat întrucât Curtea a făcut o aplicare trunchiată, diferențiată și nelegală a dispozițiilor legale aplicabile, deși, alături de despăgubirea acordată, aceasta avea obligația de a acorda și „daunele aduse proprietarului" în cazul de față contravaloarea chiriei.

În ceea ce privește dovedirea contravalorii chiriei solicitate, se arată că s-a făcut dovada prin contractul de închiriere înregistrat la Direcția Finanțelor Publice a Orașului Bragadiru sub nr. x din 16.02.2011, din care rezultă perioada de închiriere 01.02.2011 - 01.02.2012 și prețul chiriei de 250 euro/lună.

Curtea de apel invocă art. 15 din Legea nr. 198/2004 și conchide că această dispoziție este specială față de art. 26 din Legea nr. 33/1994, sens în care se aplică cu prioritate și înlătură dreptul la despăgubire pentru daune interese, deoarece prejudiciul acordat pentru imobil acoperă și prejudiciul acordat pentru lipsa de folosință/chiria pe un an.

Din interpretarea celor două dispoziții legale, rezultă faptul că acestea sunt complementare și nu se exclud de la aplicare concomitentă în virtutea principiului de drept norma specială prevalează normei generale.

Astfel, art. 15 are în vedere momentul transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor supuse exproprierii, iar art. 26 face vorbire despre componența despăgubirii ce urmează a fi acordată expropriatului.

Or, atât timp cât cele două dispoziții legale au un obiect de reglementare diferit, nu se suprapun prin instituirea de drepturi și obligații identice/similare.

Recurenții critică, sub acest aspect – neacordarea chiriei – și hotărârea tribunalului, care,

potrivit dispozițiilor art.239 C.proc.civ., nu poate face însă obiect al recursului în cauza de față.

Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed

.

Prioritar, Înalta Curte învederează că își însușește în totalitate considerentele de fapt și de drept avute în vedete de instanța superioară de fond la pronunțarea hotărârii atacate.

Un prim aspect ce trebuie analizat este acela al modalității de dobândire a dreptului de proprietate care din perspectiva Codului civil de la 1864, poate avea ca temei legea.

Legea fondului funciar, edictată în mod reparatoriu, a instituit, în afară de modalitățile recognitive de dobândire a dreptului de proprietate și o serie de modalități de constituire a acestui drept cum este și cea prevăzute de art.36 alin. (3), conform căreia „terenurile atribuite pe durata existenței construcțiilor, în condițiile art.30 din Legea nr.58/1974, cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor”.

Vocația reclamantei de a solicita constituirea dreptului de proprietate asupra terenului în temeiul dispozițiilor legale arătate a intervenit la data intrării în vigoare a Legii nr.18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României nr.1 din 5.01.1998. Cererea de constatare a întruniri condițiilor cerute de lege în vederea emiterii ordinului prefectului, la propunerea primăriei, făcută pe baza verificării situației juridice a terenului [art.36 alin. (2) din lege] a fost făcută la 24.11.2005, după 11 ani de la data modificării legislative, situație de fapt afirmată de recurentă și confirmată de înscrisurile de la dosar.

Susținerea recurentei în sensul că dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a luat naștere la data modificării legislative arătate și, deci, nemișcătorul nu se mai află în proprietatea statului la data emiterii ordinului de către prefect, este nefondată față de conținutul alin.(6) al art.36 din lege cu referire la alin.(3) al aceluiași articol.

Potrivit acestui text de lege „

Atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute la alin.2-5 se va face, prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării juridice a terenurilor

”.

Interpretarea gramaticală a normei arătate permite concluzia că dreptul de proprietate asupra terenurilor trecute în proprietatea statului în temeiul art.30 din Legea nr.58/1974 este atribuit în proprietate solicitantului la data emiterii ordinului prefectului și nu de la data nașterii vocației de a dobândi terenul, deoarece legea vorbește de „atribuirea în proprietate…prin ordinul prefectului”, ceea ce semnifică că actul administrativ are efect constitutiv, și nu declarativ de drepturi.

În cuprinsul motivelor de recurs, reclamanta invocă o serie de pretinse încălcări a legii ce au condus la pronunțarea deciziei nr.3663 din 21.11.2014 de Tribunalul București, Secția a V-a civilă  prin care s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x din 15.10.2010. Numai că aceste critici nu pot fi analizate în recursul declarat împotriva deciziei nr.476/A din 14.10.2015, față de limitele învestirii instanței de către reclamantă și anume contestarea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr.3 din 22.07.2010 pe de o parte, precum și încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei sus-arătate.

O altă critică de nelegalitate se referă la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.5 alin.6 și art.9 alin.4 din Legea nr.198/2004, față de împrejurarea că Legea nr. 10/2001 arată că în situația existenței unor notificări se aplică excepția de la regulă instituită de Legea nr.198/2004.

Numai că dispozițiile invocate nu sunt aplicabile situației juridice a terenului pentru care se solicită despăgubiri ca urmare a exproprierii construcției, față de dispozițiile art.8 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Conform acestui text de lege „

Nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 și ale Legii nr.169/1997, cu modificările și completările ulterioare

”.

Cu alte cuvinte, câtă vreme legea fondului funciar era cea care permitea recurentei prin

art.36 alin. (3), constituirea dreptului de proprietate, dispozițiile celeilalte legi reparatorii sunt inaplicabile.

O altă critică de nelegalitate privește aplicarea greșită a dispozițiilor art.15 din legea privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, în sensul că aceste prevederi sunt complementare dispozițiilor art.26 din lege, nereprezentând dispoziții speciale prin raportare la art.26.

Dispozițiile art.15 marchează transferul de drept al dreptului de proprietate privat în proprietatea publică a statului (sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului) ca fiind data plății despăgubirii sau, după caz, data consemnării acestora.

Așadar, câtă vreme a fost plătită/consemnată despăgubirea acordată pentru nemișcător, expropriatorul nu datorează și lipsa de folosință pretinsă pentru construcție (chiria pentru un an) cât timp dreptul de proprietate a fost transferat.

În mod corect instanța de apel a reținut că prejudiciul arătat pentru imobil acoperă și prejudiciul pentru lipsa de folosință, întrucât despăgubirea reprezintă valoarea de înlocuire a bunului expropriat în vederea folosirii sumei de bani pentru asigurarea nevoii de locuință în forma agreată de expropriat, proprietate ori închiriere.

Înalta Curte, reținând că motivele de nelegalitate nu subzistă, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 C.proc.civ. a respins recursul, ca nefondat.