ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2218/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2218/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2218/2016

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă,

la data de 21 aprilie 2011,

reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, prin primar, Consiliul General al Municipiului București

și Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 de pe lângă

Primăria Municipiului București, ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se stabilească valoarea reală a imobilului

situat în București, str. B., compus din teren și construcție,

să se anuleze dispozițiile Hotărârii de stabilire a

despăgubirilor nr. 186 din 05 septembrie 2010 emisă de Comisia de

aplicare a Legii nr. 198/2004, cu privire la cuantumul despăgubirilor

și să se dispună obligarea pârâților la plata

diferenței dintre valoarea reală a imobilului și valoarea

stabilită de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, cu

cheltuieli de judecată.

La termenul din data de 2

aprilie 2014, reclamantul A. a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a formulat

lămuriri cu privire la cadrul procesual pasiv și temeiul de drept al cererii

de chemare în judecată, arătând că au calitate de pârâți în

cauză Municipiul București, prin primar și Primăria Municipiului

București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.

Față de prevederile

art. 9 și art. 18 din Legea nr. 198/2004, reclamantul a precizat că prezenta

acțiune are ca temei de drept, atât prevederile Legii nr. 198/2004, cât și

dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Prin sentința nr. 1149 din

7 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis acțiunea formulată

de reclamantul A., astfel cum a fost precizată, a modificat în parte Hotărârea

de stabilire a despăgubirilor nr. 186 din 15 septembrie 2010 în privința

cuantumului despăgubirilor, a obligat pârâții la plata către reclamant

a sumei de 44.880 euro, în echivalent în RON la data plății reprezentând

despăgubiri pentru imobilul expropriat - apartament nr. l în suprafață

de 58,21 m.p. (din care 3,16 m.p. anexă), situat în București, str. B.,

precum și terenul aferent, situat sub construcție, în suprafață

de 72,77 m.p., pentru care a fost emisă Hotărârea de stabilire a despăgubirilor

nr. 186 din 15 septembrie 2010 și a obligat pârâții la plata către

reclamant a sumei de 7.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul

a reținut că prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor

nr. 186 din 15 septembrie 2010, emisă de Municipiul București - Comisia

pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus exproprierea de la autoarea contestatorului,

B., a imobilului - apartament în suprafață de 58,21 m.p. (din care 3,16

rn.p. anexă), situat în București, str. B. și s-a stabilit drept

cuantum al despăgubirilor suma de 88.782 RON.

În ceea ce privește dispozițiile

legale aplicabile cauzei de față, Tribunalul a arătat că rațiunea

prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 a fost aceea ca instanța

să stabilească despăgubirea odată cu pronunțarea asupra

cererii de a se dispune exproprierea, în situația cererii formulate de expropriator

conform art. 21 din Legea nr. 33/1994. în acest caz, prin hotărârea pronunțată

de instanța de judecată, se dispune atât trecerea imobilului din proprietatea

expropriatului în proprietatea statului, cât și obligarea expropriatorului

la plata către expropriat a despăgubirii, în dispozitiv menționându-se

că transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului are

loc după îndeplinirea de către acesta a obligațiilor impuse prin

hotărâre, de a achita către expropriat suma stabilită cu titlu de

despăgubire, în termenul fixat de instanță.

Așadar, în procedura reglementată

de Legea nr. 33/1994 se dă eficiență principiului constituțional

al justei și prealabilei despăgubiri, în sensul că, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 28, „transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor

supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligațiile

impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite."

De asemenea, s-a reținut faptul

că, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale

a României, s-a constatat că sunt neconstituționale prevederile art. 9

teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor

de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma

anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea

și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor

de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, raportate

la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă

în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică.

Dând eficiență caracterului

obligatoriu al Deciziei nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale,

Tribunalul nu a avut în vedere valorile stabilite prin rapoartele de expertiză

întocmite de comisia de experți anterior momentului declarării necoostituționalității

dispozițiilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, întrucât experții

au stabilit valoarea imobilului obiect al litigiului în funcție de data întocmirii

raportului de expertiză.

Pentru aceleași considerente,

nu a putut fi reținută valoarea stabilită prin primul raport de expertiză

refăcut, depus la data de 30 martie 2015, întrucât experților nu le fuseseră

puse la dispoziție contracte de vânzare-cumpărare încheiate la momente

apropiate de data transferului dreptului de proprietate - 15 septembrie 2010, ci

tranzacții efectuate în perioada 2011-2014, astfel cum rezultă din înscrisurile

comunicate până la acea dată de către D.I.T.L. sector 1 București.

În această situație,

tribunalul a dat eficiență juridică numai celei de-a doua variante

a raportului de expertiză refăcut, urmând a fi analizată inclusiv

opinia separată a expertului C., expert desemnat de pârâtul Municipiul București

prin care a fost stabilită valoarea imobilului în litigiu în funcție de

data transferului dreptului de proprietate, respectiv 15 septembrie 2010.

Tribunalul a constatat că

expertul desemnat de instanță și cel desemnat de către reclamant

au căzut de acord asupra valorii de piață a imobilului expropriat

de la contestator, în funcție de prețul cu care s-au vândut, în mod obișnuit,

imobile de același fel, în anul 2010, astfel cum a rezultat această valoare

din comparabilele comunicate, la solicitarea tribunalului, de către D.I.T.L.

sector 1 București. Tribunalul a observat că experții au înlăturat

motivat valorile rezultate din anumite contracte de vânzare-cumpărare, cu motivarea

că acestea nu vizează imobile similare, iar tranzacțiile atestate

de contractele respective nu pot constitui comparabile în cauza de față,

având în vedere diferențele majore de caracteristici ale imobilelor.

Pentru aceleași considerente

ca și cele expuse de experți, nu pot fi avute în vedere de tribunal prețurile

menționate în contractele de vânzare-cumpărare ce atestă tranzacții

din anii 2012 și 2014, acestea fiind nerelevante, față de momentul

la care s-au raportat experții, respectiv data la care a fost emisă hotărârea

de stabilire a despăgubirilor contestată în prezentul litigiu - 15

septembrie 2010. Pe de altă parte nu sunt relevante nici contractele de vânzare-cumpărare

având ca obiect imobile cu o suprafață cu mult mai mică decât cel

în litigiu și având o cu totul altă destinație (pivniță).

În acest sens, se constată

că valoarea menționată de experții D. și E. (44.880 euro)

corespunde criteriilor legale și reflectă justa valoare de tranzacționare

a imobilului compus din construcție și teren, spre deosebire de valoarea

la care a fost stabilit cuantumul despăgubirilor, prin hotărârea ce face

obiectul contestației de față.

Astfel, se observă că

prețul mediu de vânzare a imobilelor ce fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în anul 2010 cu privire la imobile similare este cu mult mai mare decât

suma propusă de pârâtul Municipiul București prin Hotărârea de stabilire

a despăgubirilor nr. 186 din 15 septembrie 2010.

În acest sens, Tribunalul a considerat

că suma de 44.880 euro stabilită de cei 2 experți ca reprezentând

valoarea de circulație a imobilului (inclusiv terenul aferent în suprafață

de 72,77 m.p., care nu este menționat în Hotărârea de stabilire a despăgubirilor)

corespunde în mai mare măsură prețurilor practicate pe piața

imobiliară în anul 2010 pentru imobile de același fel, respectiv apartamente

situate în imobile cu parter și etaj, din zona Buzești - Berzei - Vasile

Pârvan, astfel cum rezultă din contractele depuse la dosar.

Tribunalul a constatat că,

potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 15 martie 1997, imobilul în

litigiu este reprezentat de apartamentul nr. 1 situat în București, str. B.,

în suprafață utilă de 58,21 m.p. (din care 3,16 m.p. anexă -

magazie), precum și terenul aferent în suprafață de 72,77 m.p. Totodată,

s-a reținut faptul că experții au avut în vedere îmbunătățirile

aduse imobilului, potrivit propriilor constatări la fața locului, efectuarea

respectivelor îmbunătățiri rezultând și din înscrisurile depuse

la dosar de reclamant: pardoseli din parchet de lemn, gresie, faianță,

instalații sanitare noi, centrală termică proprie pe gaze, calorifere.

În consecință, față

de materialul probator administrat, tribunalul a considerat că valoarea reținută

în raportul de expertiză refăcut - (44.880 euro) reprezintă prețul

mediu cu care se vindeau în mod obișnuit imobile de același fel cu cel

expropriat în zona respectivă la nivelul anului 2010.

Având în vedere considerentele

expuse, tribunalul a apreciat că valoarea stabilită potrivit, opiniei

separate a doamnei expert C. la raportul de expertiză este cu mult inferioară

prețurilor evidențiate de tranzacțiile avute în vedere de experți,

corecțiile negative aplicate de expertul C. fiind nejustificat de mari, determinate

în cea mai mare parte de valoarea arhitecturală deosebită a imobilului

de pe str. B. (care face obiectul unui număr de 3 comparabile din cele 4 avute

în vedere de expert), în timp ce, prin cel de-al doilea raport de expertiză

refăcut, în opinia celorlalți 2 experți, deși a fost utilizat

același număr de comparabile, acestea vizează o gamă mai largă

de imobile și reflectă mai fidel tranzacțiile reale din perioada

respectivă.

Prin decizia nr. 335 A din 10

mai 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins ca nefondate, apelurile

declarate de pârâtul Municipiul București, prin primarul general și de

reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1149 din 07 octombrie 2015 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța

de apel a reținut că, prin raportare la probele administrate pentru determinarea

valorii de circulație a imobilului expropriat, la data exproprierii, tribunalul

a reținut în mod temeinic și legal că cea de-a doua variantă

a raportului de expertiză refăcut a avut în vedere contracte de vânzare-cumpărare

încheiate la momente apropiate de data transferului dreptului de proprietate – 15

septembrie 2010 și că opinia majoritară a experților a determinat

corect valoarea de piață a imobilului expropriat de la contestator, în

funcție de prețul cu care s-au vândut, în mod obișnuit, imobile de

același fel, în anul 2010, astfel cum a rezultat această valoare din comparabilele

comunicate, la solicitarea tribunalului, de către D.I.T.L. Sector 1 București.

În mod judicios s-a reținut

că valoarea menționată de experții D. și E. (44.880

euro) corespunde criteriilor legale și reflectă justa valoare de tranzacționare

a imobilului compus din construcție și teren, spre deosebire de valoarea

la care a fost stabilit cuantumul despăgubirilor, prin hotărârea ce face

obiectul contestației deduse judecății.

Motivul de apel referitor la pretinsa

nemotivare a sentinței, sub aspectul rațiunilor care au determinat însușirea

opiniei majoritare a experților, este astfel vădit nefondat, instanța

de fond motivând amplu, atât în fapt, cât și în drept, de ce această opinie

este judicioasă și servește la formarea convingerii sale, condițiile

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fiind pe deplin respectate.

De asemenea, instanța de apel

a reținut ca fiind vădit nefondată susținerea potrivit căreia

tribunalul nu ar fi motivat suficient înlăturarea opiniei separate a expertului

C., având în vedere că motivele pentru însușirea opiniei majoritare sunt,

implicit și logic necesar, motive apte să justifice înlăturarea opiniei

separate a expertului-parte al apelantului-pârât.

În mod neîntemeiat a fost criticată

expertiza, în sensul reținerii unor îmbunătățiri nedovedite

și a aprecierii greșite a criteriilor de corecție, având în vedere,

în primul rând, că îmbunătățirile efectuate anterior exproprierii

rezultă din înscrisurile aflate la dosar fond și care nu au fost contestate

concret și argumentat de apelanta-pârâtă, îmbunătățirile

fiind reținute în cuprinsul constatărilor de fapt ale primei expertize

a comisiei de experți nou desemnată, care a coroborat mențiunile

facturilor fiscale aflate la dosar cu contractul de comodat acordat societății

F. SRL. menționată în aceste facturi și bonuri fiscale, nefiind dovedită

o altă situație de fapt de către apelantul-pârât care s-a mulțumit

să conteste generic existența îmbunătățirilor, în pofida

probelor administrate.

S-a constatat că, în urma

demersurilor repetate ale primei instanțe, au fost depuse de către DGITL

sector 1 mai multe contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada apropiată

datei exproprierii, pentru imobile similare, ultimele fiind depuse la data de 30

aprilie 2015, fiind ca atare nefondată cererea formulată de apelanți,

de a se emite noi adrese pentru găsirea altor contracte, în condițiile

în care apelanții înșiși nu au făcut niciun demers pentru identificarea

unor înscrisuri doveditoare noi și se mulțumesc să ceară instanței

repetarea unor demersuri deja epuizate, din simplul motiv că nu sunt de acord

cu rezultatul expertizei; o atare conduită procesuală este contrară

obligației de a proba, care incumbă întâi părților (art. 129

alin. (1) C. proc. civ.), și doar subsidiar instanței - art. 129

alin. (5), observându-se, însă, că în cauză prima instanță

a avut un rol activ accentuat și a stabilit corect și complet situația

de fapt.

Prin raportare la contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobile similare celui expropriat,

în perioade apropiate exproprierii, în mod temeinic au avut experții în vedere

doar contractele evidențiate prin literele R, S, Z, W, nefiind luate în considerare

contractele evidențiate la literele T - U - V, încheiate în perioada 2012-2014,

așadar mult după data exproprierii; contractul evidențiat la

lit. Y (care privește pivnițe). De asemenea, corecțiile au avut în

vedere în mod corect zonarea concretă a proprietăților comparate,

anul edificării, suprafețele, valoarea finală stabilită, de

44,880 euro, fiind obiectiv argumentată prin raportare la contractele efectiv

încheiate pentru imobile similare în perioada de referință.

Curtea de Apel a mai reținut

că zona în care se afla imobilul expropriat este una destul de centrală,

iar valoarea stabilită de experți în opinia majoritară nu este una

excesivă, ci constituie o justă despăgubire, în sensul art. 44 din

Constituție și al art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind necesar ca expropriatul

să nu suporte o sarcină excesivă, prin acordarea unei despăgubiri

derizorii, precum cea stabilită prin hotărârea contestată, care a

fost în mod legal cenzurată de prima instanță.

Instanța a constatat că

o despăgubire derizorie este cea propusă, în mod nejustificat, prin opinia

expertului-parte C., care a aplicat niște corecții vădit părtinitoare

și care nu pot fi reținute de către instanța de apel. Astfel,

sunt nejustificate corecțiile (enorme) aplicate pentru împrejurarea că

imobilele avute în vedere pentru comparare ar fi fost renovate - deși din contractele

aflate la dosar nu rezultă în niciun fel în ce ar fi constat aceste renovări

- în condițiile în care și imobilul expropriat de la apelantul-reclamant

a fost îmbunătățit și renovat, după cum rezultă din

cele ce preced. Se exclude prin urmare corecția de 30 - 40 % aplicată

în mod subiectiv și discriminatoriu, o constatare similară impunându-se

pentru corecția determinată în funcție de suprafață (-12

%, deși imobilul evidențiat în tabel prin denumirea T 3 avea o suprafață

mai mică decât cel expropriat - 30 %, în condițiile în care anterior,

prețul fusese calculat unitar, pe m.p., corecția în funcție de suprafață

fiind așadar redundantă).

Ca urmare, dacă prin aplicarea

criteriilor data tranzacției, localizare, anul și destinația construcției,

terenul, expertul a fost obiectiv și a relevat un preț unitar mediu de

700-900 euro/m.p., similar valorii de 771 euro/m.p., avute în vedere de opinia majoritară,

ulterior a aplicat corecții nejustificate care au scăzut artificial valoarea

calculată de 309 m.p,, ceea ce nu poate fi acceptat ca reprezentând un mod

de calcul pertinent, al unei despăgubiri juste.

Față de conținutul

expertizei refăcute și de amplul probatoriu administrat cu privire la

contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobile similare, instanța

de apel a reținut ca fiind vădit nefondată critica potrivit căreia

în mod eronat s-ar fi avut în vedere oferte de vânzare, cu pretinsa încălcare

a art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Nu s-a reținut ca fiind întemeiată

nici aserțiunea potrivit căreia acțiunea ar fi nefondată, deoarece

instanța nu putea acorda mai mult decât despăgubirea solicitată de

expropriat, iar întrucât acesta nu a arătat nicio despăgubire, acțiunea

ar fi fost de plano nefondată, în mod evident, această susținere

nu este corectă în sistemul Legilor succesive nr. 198/2004 și nr. 255/2010,

în cadrul cărora cel expropriat contestă cuantumul despăgubirii stabilite

prin hotărârea de expropriere și cere acordarea despăgubirii rezultate

din probatoriul administrat, evident, dacă aceasta este superioară celei

acordate de expropriator, fără a fi ținut să propună o

sumă maximă, care nu ar putea fi depășită de instanță.

Referitor la criticile întemeiate

pe art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată acordate au fost pe deplin

dovedite. Onorariul avocațial în cuantum de 3000 RON este pe deplin justificat

fie și numai de durata judecății în prima instanță și

de volumul probelor, solicitarea aplicării art. 274 alin. (3) fiind lipsită

de temei, iar referirea la plata onorariului avocațial cu o zi înaintea dezbaterilor

în fond, în mod întâmplător, cum se exprimă apelantul, este nejuridică

și lipsită de pertinență, neexistând condiționări

legale cu privire la momentul plății, în condițiile în care la termenul

de dezbateri s-a făcut dovada plății onorariului, în condițiile

legii.

Curtea de Apel a reținut că

nefondat este și apelul incident formulat de reclamant, suma de 44.880 euro

constituind o despăgubire justă, corespunzătoare valorii reale a

imobilului, calculată prin raportare la prețul cu care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială,

astfel cum dispune în mod imperativ art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind netemeinice

criticile apelantului, potrivit cărora grila notarială aferentă anului

2010 ar fi trebuit luată în considerare la stabilirea despăgubirii. Nefiind

într-una din situațiile în care legea însăși conferă relevanță

acestei grile, ci dimpotrivă, Legea exproprierii stabilește expres alt

criteriu de determinare a despăgubirii, această unică critică

formulată prin motivele de apel depuse în termen este nefondată. Ca urmare,

nici teza probatorie susținută la termenul de judecată, anume de

determinare prin expertiză a valorii din grila notarială, nu a fost considerată

concludentă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general,

invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în parte a hotărârii

atacate și, pe fondul cauzei, respingerea contestației, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâtul

a formulat următoarele critici:

Instanța de apel, în soluționarea

cauzei, a încălcat dispozițiile imperative ale art. 261 C. proc. civ.,

întrucât, în considerentele hotărârii, nu a făcut o analiză proprie

a materialului probator administrat în cauză, nu a arătat în concret care

sunt motivele pentru care au fost înlăturate cererile pârâtului și criticile

pe care acesta le-a adus sentinței date de Tribunalul București.

Se afirmă doar că experții

cu opinie majoritară au determinat corect valoarea de piață a imobilului,

dar nu se motivează care sunt considerentele și criteriile în baza cărora

s-a apreciat că raportul de expertiză D. - E. a fost întocmit cu respectarea

întru-totul a dispozițiilor legale și că acesta corespunde realității.

Nu se face nici măcar o referire

la raportul de expertiză opinie minoritară întocmit de expert C., deși

una din criticile aduse soluției pronunțată de instanța fondului,

și motiv al apelului declarat de pârât, l-a constituit tocmai înlăturarea

concluziilor acestui raport de expertiză.

Hotărârea a fost dată

cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., dat fiind

că, între cele două rapoarte de expertiză - opinie majoritară

D./E. și raportul opinie minoritară întocmit de C., existau diferențe

importante în ceea ce privește valoarea despăgubirii, iar instanța

de apel nu s-a aplecat a analiza criteriile ce au determinat diferența de valoare

și care putea să impună efectuarea unei noi expertize și, mai

mult decât atât, a respins ca neconcludentă și neutilă cauzei, administrarea

probei cu o nouă expertiză, deși toate părțile din dosar

au solicitat admiterea acestei probe.

Instanța de judecată

a ignorat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care statuează

fără echivoc faptul că, la calcularea cuantumului despăgubirilor,

experții, precum și instanța de judecată, vor ține seama

de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același

fel, în unitatea administrativ teritorială.

Atât instanța fondului cât

și instanța de apel, au ignorat textul de lege mai sus menționat,

însușindu-și concluziile unui raport de expertiză - D. și E.,

în care valoarea imobilului expropriat a fost supraevaluată în mod artificial

și nerealist, aspecte invocate chiar prin obiecțiunile pe care pârâtul

le-a făcut la acest raport în fața primei instanțe, fără

însă a se ține seama de ele.

Instanța de apel a dat o interpretare

greșită dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994, care statuează

„primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu

pretențiile formulate de părți și va hotărî; despăgubirea

acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât

cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată

de expropriat", nefiind vorba doar de o simplă problemă procedurală.

Pârâtul a arătat în cadrul

motivelor de apel că instanța fondului a procedat nelegal atunci când

a acordat o despăgubire nesolicitată de către expropriat, cuantumul

pretențiilor acestuia nefiind cunoscut până în prezent; în acest context,

instanța nu a avut practic ce compara, unul dintre elementele esențiale

comparației lipsind cu desăvârșire, lipsit de temei legal a respins

instanța de apel motivul de apel referitor la aplicarea dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., deoarece, în prima instanță, fără a

se pune în discuția părților cererea referitoare la acordarea cheltuielilor

de judecată și fără a da eficiență principiului contradictorialității,

a stabilit obligarea la plata tuturor cheltuielilor în sarcina Municipiului București,

fără a le cenzura, în condițiile în care art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. acorda această posibilitate judecătorului atunci când constată

motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari în raport de valoarea pricinii

și volumul de muncă depus.

Recursul declarat de pârât este

nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Sub un prim aspect, Înalta Curte

constată că decizia instanței de apel este temeinic motivată

în fapt și în drept, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și

cuprinde considerentele referitoare la modalitatea în care s-a determinat cuantumul

despăgubirilor acordate, criteriile în raport de care aceasta a fost stabilită

și dispozițiile legale avute în vedere în acest sens.

Este adevărat că în prima

parte a motivării, instanța de apel a arătat că, sub aspectul

stabilirii situației de fapt în cauză și a dispozițiilor legale

aplicabile, își însușește argumentele instanței de fond, întrucât

corespund probatoriului administrat. Însă, aceasta nu semnifică o nemotivare

a hotărârii, deoarece, în continuarea considerentelor expuse, Curtea de apel

a făcut propria analiză a probelor de la dosar, răspunzând argumentat

tuturor motivelor de apel.

Astfel, s-a reținut ca apelantul-pârât

a criticat în mod neîntemeiat expertiza, întrucât la stabilirea valorii reale a

imobilului, experții în opinie majoritară au avut în vedere îmbunătățirile

aduse imobilului înainte de expropriere, astfel cum acestea reies din înscrisurile

depuse la dosar, precum și din constatările făcute Ia fața locului.

Totodată, instanța de

apel a arătat ca valoarea despăgubirilor a fost stabilită cu respectarea

criteriilor legale prevăzute de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea

nr. 33/1994, interpretate în lumina Deciziei nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curții

Constituționale.

În sensul textului legal evocat,

stabilirea prețului cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de aceiași

fel cu cel expropriat, se face prin raportare la tranzacții de la data exproprierii,

deoarece acesta este momentul la care a operat transferul dreptului de proprietate

și despăgubirea a fost consemnată, fiind respectat, în acest fel,

principiul constituțional al justei și prealabilei despăgubiri.

Instanța de apel a arătat

că experții au avut în vedere contractele de vânzare-cumpărare încheiate

în perioade apropiate exproprierii evidențiate prin literele R, S, Z, W, iar

nu pe cele încheiate în anii 2012-2014, ulterior datei exproprierii (lit. T, U.

V) și nici pe cel prin care nu s-a tranzacționat un imobil similar (lit.

Y, pivnițe). Criteriile de corecție au avut în vedere, în mod corect,

zonarea concretă a proprietăților comparate, anul edificării,

suprafețele. în final, valoarea stabilită de 44.880 euro a fost obiectiv

argumentată, prin raportare Ia cerințele art. 26 alin. (2) din Legea

nr. 33/1994 - contracte efectiv încheiate pentru imobile similare în perioada de

referință.

Contrar susținerilor recurentului-pârât

potrivit cărora prin decizia pronunțată Curtea de Apel București

nu face nicio referire la raportul de expertiză întocmit de expert C.,

parag. (3) din hotărâre s-a reținut că, prin opinia exprimată,

expertul parte C. a aplicat corecții nejustificate, subiective și vădit

părtinitoare, fără a ține seama de suprafața imobilului

și de faptul că apartamentul a fost îmbunătățit și

renovat, scăzând artificial valoarea calculată în mod pertinent, ceea

ce nu reprezintă o justă despăgubire. Făcând această analiză,

instanța de apel a argumentat, arătând în concret care au fost corecțiile,

în procente, incorect aplicate și care au fost tranzacțiile pe care doamna

expert le-a avut în vedere la determinarea unei valori a despăgubirii care

nu corespund criteriilor pe care le impune textul art. 26 alin. (2) din Legea

nr. 33/1994.

Așa fiind, recurentul-pârât

nu poate susține întemeiat că hotărârea ar fi superficial motivată,

în dezacord cu cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., atâta timp

cât instanța de apel a argumentat de ce a valorificat la rândul său, opinia

majoritară din expertiză, reținând că aceasta a stabilit valoarea

despăgubirii cu respectarea dispozițiilor art. 26 și art. 27 din

Legea nr. 33/1994 și a deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015

și, totodată, a înlăturat justificat valoarea calculată de expertul

C.

Cu argumentele mai sus reținute,

Înalta Curte a răspuns și motivului de recurs prin care se invocă

că instanța de apel a ignorat prevederile art. 26 alin. (2) Legea nr.

33/1994, însușindu-și „concluziile unui raport de expertiză - D.

și E., în care valoarea imobilului expropriat a fost supraevaluată în

mod artificial și nerealist."

În ceea ce privește critica

prin care se susține nerespectarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., nu corespunde realității faptul că instanța de apel ar

fi respins nemotivat cererile formulate de părți și nu ar fi stăruit

în aflarea adevărului, în scopul pronunțării în cauză a unei

hotărâri legale și temeinice.

Astfel, deși prima instanță

a făcut demersuri în urma cărora DGITL sector 1 a depus la dosar mai multe

contracte de vânzare-cumpărare pentru imobile similare cu cel expropriat, încheiate

în perioada apropiată datei exproprierii, apelantul-pârât Municipiul București

a solicitat emiterea de noi adrese de către instanță, pentru depunerea

altor tranzacții, fără ca, în calitate de parte interesată,

să prezinte acte de dobândire a unor bunuri comparabile, având caracteristici

similare și care să fie încheiate la momentul exproprierii.

Dată fiind această situație,

Curtea de Apel București a reamintit părții obligația legală

de a proba, prevăzută în plan procesual de dispozițiile art. 129

alin. (1) C. proc. civ., reținând, în aceiași timp, rolul activ accentuat

pe care l-a avut instanța de fond în a stabili corect situația de fapt,

în acord cu prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Rolul activ al instanței nu

poate și nu trebuie să substituie obligațiile procesuale ale părților,

cu atât mai mult cu cât înscrisurile solicitate tindeau doar la completarea celor

deja administrate la prima instanță, sens în care pârâtul nu putea fi

exonerat de obligația de a produce dovezi cu care să își probeze

pretențiile și apărările.

În acest context, când pârâtul

nu a fost împiedicat în a-și respecta propria obligație legală, acesta

nu poate reproșa instanței de judecată că nu a efectuat demersuri

suplimentare pentru administrarea unui probatoriu mai amplu, când la dosarul cauzei

existau deja toate datele necesare pentru stabilirea valorii imobilului expropriat

conform cerințelor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Este nefondată și critica

prin care recurentul-pârât susține că, în mod greșit, părților

le-au fost respinse cererile privind efectuarea unei noi expertize, cu motivarea

că aceasta „este neconcludentă și neutilă cauzei".

Sub acest aspect, Curtea de apel

a arătat că nu poate dispune administrarea unei noi expertize de specialitate

care să ia în considerare la determinarea valorii despăgubirii, alte criterii

decât cele prevăzute expres de lege, confirmate și de jurisprudență,

cum ar fi grila notarială aferentă anului 2010.

Recurentul-pârât a invocat și

încălcarea art. 27 din Legea nr. 33/1994, considerând că instanța

a acordat, „o despăgubire nesolicitată de către expropriat, cuantumul

pretențiilor acestuia nefiind cunoscut până în prezent."

Prin dispozițiile art. 27,

legiuitorul a conferit instanței de judecată dreptul de a hotărî

cu privire la cuantumul despăgubirilor, comparând oferta menționată

în hotărârea atacată cu pretențiile persoanei expropriate, care,

conform petitului acțiunii introductive, a solicitat „să se stabilească

valoarea reală a imobilului" și „să se dispună obligarea

pârâților la plata diferenței dintre valoarea reală a imobilului

și valoarea stabilită de către Comisia pentru aplicarea Legii

nr. 198/2004."

Or, aceste pretenții ale reclamantului

au fost confirmate și cuantificate prin rapoartele de expertiză întocmite,

despăgubirea acordată reprezentând valoarea reală a imobilului expropriat.

Așa fiind, nu poate fi negată

sau limitată posibilitatea expropriatului de a concluziona asupra valorii reale

a despăgubirii, anterior momentului epuizării probatoriului, incluzând

și administrarea expertizelor, în condițiile în care acest aspect a constituit

însuși obiectul cererii de chemare în judecată.

Printr-o ultimă critică,

recurentul-pârât a invocat greșita respingere a cererii de aplicare a dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în ceea ce privește acordarea cheltuielilor

de judecată.

Fundamentul juridic al acordării

cheltuielilor de judecată, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., este reprezentat de culpa procesuală.

Criteriile stabilite de prevederile

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. impun o corelație între elementele de complexitate

ale speței, volumul muncii îndeplinite de apărător și cuantumul

cheltuielilor de judecată acordate, reprezentând onorariu de avocat.

În speță, cheltuielile

de judecată nu au fost cenzurate în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., deoarece instanțele fondului, verificând criteriile impuse de textul

legal menționat, au constatat justificat onorariul de avocat solicitat cu titlu

de cheltuieli de judecată de către reclamant, dată fiind durata mare

a judecății la fond și volumul probelor administrate.

Modul de soluționare al acestui

aspect este corect, având în vedere complexitatea muncii îndeplinite de avocat,

ce a presupus prezența în instanță la termenele fixate, formularea

de cereri, studiul întregului material probator administrat, așa încât un onorariu

avocațial în suma de 3.000 RON nu apare ca fiind neiustificat de mare.

Pentru toate considerentele expuse,

Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea

corectă a legii pe aspectele contestate, nefiind îndeplinite cerințele

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa încât recursul declarat de pârâtul Municipiul

București, prin primar general va fi respins, cu aplicarea art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva deciziei

nr. 335 A din 10 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 16 noiembrie 2016.