ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2218/2016

Decizia nr. 2218/2016 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 21 aprilie 2011, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar, Consiliul General al Municipiului București și Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 de pe lângă Primăria Municipiului București, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se stabilească valoarea reală a imobilului situat în București, str. B., compus din teren și construcție, să se anuleze dispozițiile Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 186 din 05 septembrie 2010 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004, cu privire la cuantumul despăgubirilor și să se dispună obligarea pârâților la plata diferenței dintre valoarea reală a imobilului și valoarea stabilită de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din data de 2 aprilie 2014, reclamantul A. a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a formulat lămuriri cu privire la cadrul procesual pasiv și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, arătând că au calitate de pârâți în cauză Municipiul București, prin primar și Primăria Municipiului București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004. Față de prevederile art. 9 și art. 18 din Legea nr. 198/2004, reclamantul a precizat că prezenta acțiune are ca temei de drept, atât prevederile Legii nr. 198/2004, cât și dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Prin sentința nr. 1149 din 7 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., astfel cum a fost precizată, a modificat în parte Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 186 din 15 septembrie 2010 în privința cuantumului despăgubirilor, a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 44.880 euro, în echivalent în RON la data plății reprezentând despăgubiri pentru imobilul expropriat - apartament nr. l în suprafață de 58,21 m.p. (din care 3,16 m.p. anexă), situat în București, str. B., precum și terenul aferent, situat sub construcție, în suprafață de 72,77 m.p., pentru care a fost emisă Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 186 din 15 septembrie 2010 și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 7.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 186 din 15 septembrie 2010, emisă de Municipiul București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus exproprierea de la autoarea contestatorului, B., a imobilului - apartament în suprafață de 58,21 m.p. (din care 3,16 rn.p. anexă), situat în București, str. B. și s-a stabilit drept cuantum al despăgubirilor suma de 88.782 RON. În ceea ce privește dispozițiile legale aplicabile cauzei de față, Tribunalul a arătat că rațiunea prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 a fost aceea ca instanța să stabilească despăgubirea odată cu pronunțarea asupra cererii de a se dispune exproprierea, în situația cererii formulate de expropriator conform art. 21 din Legea nr. 33/1994.

în acest caz, prin hotărârea pronunțată de instanța de judecată, se dispune atât trecerea imobilului din proprietatea expropriatului în proprietatea statului, cât și obligarea expropriatorului la plata către expropriat a despăgubirii, în dispozitiv menționându-se că transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului are loc după îndeplinirea de către acesta a obligațiilor impuse prin hotărâre, de a achita către expropriat suma stabilită cu titlu de despăgubire, în termenul fixat de instanță.

Așadar, în procedura reglementată de Legea nr. 33/1994 se dă eficiență principiului constituțional al justei și prealabilei despăgubiri, în sensul că, astfel cum prevăd dispozițiile art. 28, „transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligațiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite." De asemenea, s-a reținut faptul că, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale a României, s-a constatat că sunt neconstituționale prevederile art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Dând eficiență caracterului obligatoriu al Deciziei nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale, Tribunalul nu a avut în vedere valorile stabilite prin rapoartele de expertiză întocmite de comisia de experți anterior momentului declarării necoostituționalității dispozițiilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, întrucât experții au stabilit valoarea imobilului obiect al litigiului în funcție de data întocmirii raportului de expertiză. Pentru aceleași considerente, nu a putut fi reținută valoarea stabilită prin primul raport de expertiză refăcut, depus la data de 30 martie 2015, întrucât experților nu le fuseseră puse la dispoziție contracte de vânzare-cumpărare încheiate la momente apropiate de data transferului dreptului de proprietate - 15 septembrie 2010, ci tranzacții efectuate în perioada 2011-2014, astfel cum rezultă din înscrisurile comunicate până la acea dată de către D.I.T.L.

sector 1 București. În această situație, tribunalul a dat eficiență juridică numai celei de-a doua variante a raportului de expertiză refăcut, urmând a fi analizată inclusiv opinia separată a expertului C., expert desemnat de pârâtul Municipiul București prin care a fost stabilită valoarea imobilului în litigiu în funcție de data transferului dreptului de proprietate, respectiv 15 septembrie 2010. Tribunalul a constatat că expertul desemnat de instanță și cel desemnat de către reclamant au căzut de acord asupra valorii de piață a imobilului expropriat de la contestator, în funcție de prețul cu care s-au vândut, în mod obișnuit, imobile de același fel, în anul 2010, astfel cum a rezultat această valoare din comparabilele comunicate, la solicitarea tribunalului, de către D.I.T.L.

sector 1 București. Tribunalul a observat că experții au înlăturat motivat valorile rezultate din anumite contracte de vânzare-cumpărare, cu motivarea că acestea nu vizează imobile similare, iar tranzacțiile atestate de contractele respective nu pot constitui comparabile în cauza de față, având în vedere diferențele majore de caracteristici ale imobilelor. Pentru aceleași considerente ca și cele expuse de experți, nu pot fi avute în vedere de tribunal prețurile menționate în contractele de vânzare-cumpărare ce atestă tranzacții din anii 2012 și 2014, acestea fiind nerelevante, față de momentul la care s-au raportat experții, respectiv data la care a fost emisă hotărârea de stabilire a despăgubirilor contestată în prezentul litigiu - 15 septembrie 2010. Pe de altă parte nu sunt relevante nici contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile cu o suprafață cu mult mai mică decât cel în litigiu și având o cu totul altă destinație (pivniță).

În acest sens, se constată că valoarea menționată de experții D. și E. (44.880 euro) corespunde criteriilor legale și reflectă justa valoare de tranzacționare a imobilului compus din construcție și teren, spre deosebire de valoarea la care a fost stabilit cuantumul despăgubirilor, prin hotărârea ce face obiectul contestației de față.

Astfel, se observă că prețul mediu de vânzare a imobilelor ce fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2010 cu privire la imobile similare este cu mult mai mare decât suma propusă de pârâtul Municipiul București prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 186 din 15 septembrie 2010. În acest sens, Tribunalul a considerat că suma de 44.880 euro stabilită de cei 2 experți ca reprezentând valoarea de circulație a imobilului (inclusiv terenul aferent în suprafață de 72,77 m.p., care nu este menționat în Hotărârea de stabilire a despăgubirilor) corespunde în mai mare măsură prețurilor practicate pe piața imobiliară în anul 2010 pentru imobile de același fel, respectiv apartamente situate în imobile cu parter și etaj, din zona Buzești - Berzei - Vasile Pârvan, astfel cum rezultă din contractele depuse la dosar.

Tribunalul a constatat că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 15 martie 1997, imobilul în litigiu este reprezentat de apartamentul nr. 1 situat în București, str. B., în suprafață utilă de 58,21 m.p. (din care 3,16 m.p. anexă - magazie), precum și terenul aferent în suprafață de 72,77 m.p. Totodată, s-a reținut faptul că experții au avut în vedere îmbunătățirile aduse imobilului, potrivit propriilor constatări la fața locului, efectuarea respectivelor îmbunătățiri rezultând și din înscrisurile depuse la dosar de reclamant: pardoseli din parchet de lemn, gresie, faianță, instalații sanitare noi, centrală termică proprie pe gaze, calorifere.

În consecință, față de materialul probator administrat, tribunalul a considerat că valoarea reținută în raportul de expertiză refăcut - (44.880 euro) reprezintă prețul mediu cu care se vindeau în mod obișnuit imobile de același fel cu cel expropriat în zona respectivă la nivelul anului 2010. Având în vedere considerentele expuse, tribunalul a apreciat că valoarea stabilită potrivit, opiniei separate a doamnei expert C. la raportul de expertiză este cu mult inferioară prețurilor evidențiate de tranzacțiile avute în vedere de experți, corecțiile negative aplicate de expertul C. fiind nejustificat de mari, determinate în cea mai mare parte de valoarea arhitecturală deosebită a imobilului de pe str. B. (care face obiectul unui număr de 3 comparabile din cele 4 avute în vedere de expert), în timp ce, prin cel de-al doilea raport de expertiză refăcut, în opinia celorlalți 2 experți, deși a fost utilizat același număr de comparabile, acestea vizează o gamă mai largă de imobile și reflectă mai fidel tranzacțiile reale din perioada respectivă.

Prin decizia nr. 335 A din 10 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Municipiul București, prin primarul general și de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1149 din 07 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, prin raportare la probele administrate pentru determinarea valorii de circulație a imobilului expropriat, la data exproprierii, tribunalul a reținut în mod temeinic și legal că cea de-a doua variantă a raportului de expertiză refăcut a avut în vedere contracte de vânzare-cumpărare încheiate la momente apropiate de data transferului dreptului de proprietate – 15 septembrie 2010 și că opinia majoritară a experților a determinat corect valoarea de piață a imobilului expropriat de la contestator, în funcție de prețul cu care s-au vândut, în mod obișnuit, imobile de același fel, în anul 2010, astfel cum a rezultat această valoare din comparabilele comunicate, la solicitarea tribunalului, de către D.I.T.L.

Sector 1 București. În mod judicios s-a reținut că valoarea menționată de experții D. și E. (44.880 euro) corespunde criteriilor legale și reflectă justa valoare de tranzacționare a imobilului compus din construcție și teren, spre deosebire de valoarea la care a fost stabilit cuantumul despăgubirilor, prin hotărârea ce face obiectul contestației deduse judecății. Motivul de apel referitor la pretinsa nemotivare a sentinței, sub aspectul rațiunilor care au determinat însușirea opiniei majoritare a experților, este astfel vădit nefondat, instanța de fond motivând amplu, atât în fapt, cât și în drept, de ce această opinie este judicioasă și servește la formarea convingerii sale, condițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. fiind pe deplin respectate. De asemenea, instanța de apel a reținut ca fiind vădit nefondată susținerea potrivit căreia tribunalul nu ar fi motivat suficient înlăturarea opiniei separate a expertului C., având în vedere că motivele pentru însușirea opiniei majoritare sunt, implicit și logic necesar, motive apte să justifice înlăturarea opiniei separate a expertului-parte al apelantului-pârât.

În mod neîntemeiat a fost criticată expertiza, în sensul reținerii unor îmbunătățiri nedovedite și a aprecierii greșite a criteriilor de corecție, având în vedere, în primul rând, că îmbunătățirile efectuate anterior exproprierii rezultă din înscrisurile aflate la dosar fond și care nu au fost contestate concret și argumentat de apelanta-pârâtă, îmbunătățirile fiind reținute în cuprinsul constatărilor de fapt ale primei expertize a comisiei de experți nou desemnată, care a coroborat mențiunile facturilor fiscale aflate la dosar cu contractul de comodat acordat societății F. SRL. menționată în aceste facturi și bonuri fiscale, nefiind dovedită o altă situație de fapt de către apelantul-pârât care s-a mulțumit să conteste generic existența îmbunătățirilor, în pofida probelor administrate.

S-a constatat că, în urma demersurilor repetate ale primei instanțe, au fost depuse de către DGITL sector 1 mai multe contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada apropiată datei exproprierii, pentru imobile similare, ultimele fiind depuse la data de 30 aprilie 2015, fiind ca atare nefondată cererea formulată de apelanți, de a se emite noi adrese pentru găsirea altor contracte, în condițiile în care apelanții înșiși nu au făcut niciun demers pentru identificarea unor înscrisuri doveditoare noi și se mulțumesc să ceară instanței repetarea unor demersuri deja epuizate, din simplul motiv că nu sunt de acord cu rezultatul expertizei; o atare conduită procesuală este contrară obligației de a proba, care incumbă întâi părților (art. 129 alin. (1) C. proc.

civ.), și doar subsidiar instanței - art. 129 alin. (5), observându-se, însă, că în cauză prima instanță a avut un rol activ accentuat și a stabilit corect și complet situația de fapt. Prin raportare la contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobile similare celui expropriat, în perioade apropiate exproprierii, în mod temeinic au avut experții în vedere doar contractele evidențiate prin literele R, S, Z, W, nefiind luate în considerare contractele evidențiate la literele T - U - V, încheiate în perioada 2012-2014, așadar mult după data exproprierii; contractul evidențiat la lit. Y (care privește pivnițe). De asemenea, corecțiile au avut în vedere în mod corect zonarea concretă a proprietăților comparate, anul edificării, suprafețele, valoarea finală stabilită, de 44,880 euro, fiind obiectiv argumentată prin raportare la contractele efectiv încheiate pentru imobile similare în perioada de referință.

Curtea de Apel a mai reținut că zona în care se afla imobilul expropriat este una destul de centrală, iar valoarea stabilită de experți în opinia majoritară nu este una excesivă, ci constituie o justă despăgubire, în sensul art. 44 din Constituție și al art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind necesar ca expropriatul să nu suporte o sarcină excesivă, prin acordarea unei despăgubiri derizorii, precum cea stabilită prin hotărârea contestată, care a fost în mod legal cenzurată de prima instanță. Instanța a constatat că o despăgubire derizorie este cea propusă, în mod nejustificat, prin opinia expertului-parte C., care a aplicat niște corecții vădit părtinitoare și care nu pot fi reținute de către instanța de apel.

Astfel, sunt nejustificate corecțiile (enorme) aplicate pentru împrejurarea că imobilele avute în vedere pentru comparare ar fi fost renovate - deși din contractele aflate la dosar nu rezultă în niciun fel în ce ar fi constat aceste renovări - în condițiile în care și imobilul expropriat de la apelantul-reclamant a fost îmbunătățit și renovat, după cum rezultă din cele ce preced. Se exclude prin urmare corecția de 30 - 40 % aplicată în mod subiectiv și discriminatoriu, o constatare similară impunându-se pentru corecția determinată în funcție de suprafață (-12 %, deși imobilul evidențiat în tabel prin denumirea T 3 avea o suprafață mai mică decât cel expropriat - 30 %, în condițiile în care anterior, prețul fusese calculat unitar, pe m.p., corecția în funcție de suprafață fiind așadar redundantă).

Ca urmare, dacă prin aplicarea criteriilor data tranzacției, localizare, anul și destinația construcției, terenul, expertul a fost obiectiv și a relevat un preț unitar mediu de 700-900 euro/m.p., similar valorii de 771 euro/m.p., avute în vedere de opinia majoritară, ulterior a aplicat corecții nejustificate care au scăzut artificial valoarea calculată de 309 m.p,, ceea ce nu poate fi acceptat ca reprezentând un mod de calcul pertinent, al unei despăgubiri juste. Față de conținutul expertizei refăcute și de amplul probatoriu administrat cu privire la contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobile similare, instanța de apel a reținut ca fiind vădit nefondată critica potrivit căreia în mod eronat s-ar fi avut în vedere oferte de vânzare, cu pretinsa încălcare a art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Nu s-a reținut ca fiind întemeiată nici aserțiunea potrivit căreia acțiunea ar fi nefondată, deoarece instanța nu putea acorda mai mult decât despăgubirea solicitată de expropriat, iar întrucât acesta nu a arătat nicio despăgubire, acțiunea ar fi fost de plano nefondată, în mod evident, această susținere nu este corectă în sistemul Legilor succesive nr. 198/2004 și nr. 255/2010, în cadrul cărora cel expropriat contestă cuantumul despăgubirii stabilite prin hotărârea de expropriere și cere acordarea despăgubirii rezultate din probatoriul administrat, evident, dacă aceasta este superioară celei acordate de expropriator, fără a fi ținut să propună o sumă maximă, care nu ar putea fi depășită de instanță.

Referitor la criticile întemeiate pe art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată acordate au fost pe deplin dovedite. Onorariul avocațial în cuantum de 3000 RON este pe deplin justificat fie și numai de durata judecății în prima instanță și de volumul probelor, solicitarea aplicării art. 274 alin. (3) fiind lipsită de temei, iar referirea la plata onorariului avocațial cu o zi înaintea dezbaterilor în fond, în mod întâmplător, cum se exprimă apelantul, este nejuridică și lipsită de pertinență, neexistând condiționări legale cu privire la momentul plății, în condițiile în care la termenul de dezbateri s-a făcut dovada plății onorariului, în condițiile legii.

Curtea de Apel a reținut că nefondat este și apelul incident formulat de reclamant, suma de 44.880 euro constituind o despăgubire justă, corespunzătoare valorii reale a imobilului, calculată prin raportare la prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, astfel cum dispune în mod imperativ art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind netemeinice criticile apelantului, potrivit cărora grila notarială aferentă anului 2010 ar fi trebuit luată în considerare la stabilirea despăgubirii. Nefiind într-una din situațiile în care legea însăși conferă relevanță acestei grile, ci dimpotrivă, Legea exproprierii stabilește expres alt criteriu de determinare a despăgubirii, această unică critică formulată prin motivele de apel depuse în termen este nefondată.

Ca urmare, nici teza probatorie susținută la termenul de judecată, anume de determinare prin expertiză a valorii din grila notarială, nu a fost considerată concludentă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate și, pe fondul cauzei, respingerea contestației, ca neîntemeiată. În motivarea recursului, pârâtul a formulat următoarele critici: Instanța de apel, în soluționarea cauzei, a încălcat dispozițiile imperative ale art. 261 C. proc. civ., întrucât, în considerentele hotărârii, nu a făcut o analiză proprie a materialului probator administrat în cauză, nu a arătat în concret care sunt motivele pentru care au fost înlăturate cererile pârâtului și criticile pe care acesta le-a adus sentinței date de Tribunalul București.

Se afirmă doar că experții cu opinie majoritară au determinat corect valoarea de piață a imobilului, dar nu se motivează care sunt considerentele și criteriile în baza cărora s-a apreciat că raportul de expertiză D. - E. a fost întocmit cu respectarea întru-totul a dispozițiilor legale și că acesta corespunde realității. Nu se face nici măcar o referire la raportul de expertiză opinie minoritară întocmit de expert C., deși una din criticile aduse soluției pronunțată de instanța fondului, și motiv al apelului declarat de pârât, l-a constituit tocmai înlăturarea concluziilor acestui raport de expertiză. Hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., dat fiind că, între cele două rapoarte de expertiză - opinie majoritară D./E.

și raportul opinie minoritară întocmit de C., existau diferențe importante în ceea ce privește valoarea despăgubirii, iar instanța de apel nu s-a aplecat a analiza criteriile ce au determinat diferența de valoare și care putea să impună efectuarea unei noi expertize și, mai mult decât atât, a respins ca neconcludentă și neutilă cauzei, administrarea probei cu o nouă expertiză, deși toate părțile din dosar au solicitat admiterea acestei probe. Instanța de judecată a ignorat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care statuează fără echivoc faptul că, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța de judecată, vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială.

Atât instanța fondului cât și instanța de apel, au ignorat textul de lege mai sus menționat, însușindu-și concluziile unui raport de expertiză - D. și E., în care valoarea imobilului expropriat a fost supraevaluată în mod artificial și nerealist, aspecte invocate chiar prin obiecțiunile pe care pârâtul le-a făcut la acest raport în fața primei instanțe, fără însă a se ține seama de ele. Instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994, care statuează „primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî; despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat", nefiind vorba doar de o simplă problemă procedurală.

Pârâtul a arătat în cadrul motivelor de apel că instanța fondului a procedat nelegal atunci când a acordat o despăgubire nesolicitată de către expropriat, cuantumul pretențiilor acestuia nefiind cunoscut până în prezent; în acest context, instanța nu a avut practic ce compara, unul dintre elementele esențiale comparației lipsind cu desăvârșire, lipsit de temei legal a respins instanța de apel motivul de apel referitor la aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., deoarece, în prima instanță, fără a se pune în discuția părților cererea referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată și fără a da eficiență principiului contradictorialității, a stabilit obligarea la plata tuturor cheltuielilor în sarcina Municipiului București, fără a le cenzura, în condițiile în care art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. acorda această posibilitate judecătorului atunci când constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari în raport de valoarea pricinii și volumul de muncă depus. Recursul declarat de pârât este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel este temeinic motivată în fapt și în drept, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și cuprinde considerentele referitoare la modalitatea în care s-a determinat cuantumul despăgubirilor acordate, criteriile în raport de care aceasta a fost stabilită și dispozițiile legale avute în vedere în acest sens. Este adevărat că în prima parte a motivării, instanța de apel a arătat că, sub aspectul stabilirii situației de fapt în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile, își însușește argumentele instanței de fond, întrucât corespund probatoriului administrat.

Însă, aceasta nu semnifică o nemotivare a hotărârii, deoarece, în continuarea considerentelor expuse, Curtea de apel a făcut propria analiză a probelor de la dosar, răspunzând argumentat tuturor motivelor de apel. Astfel, s-a reținut ca apelantul-pârât a criticat în mod neîntemeiat expertiza, întrucât la stabilirea valorii reale a imobilului, experții în opinie majoritară au avut în vedere îmbunătățirile aduse imobilului înainte de expropriere, astfel cum acestea reies din înscrisurile depuse la dosar, precum și din constatările făcute Ia fața locului. Totodată, instanța de apel a arătat ca valoarea despăgubirilor a fost stabilită cu respectarea criteriilor legale prevăzute de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, interpretate în lumina Deciziei nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale.

În sensul textului legal evocat, stabilirea prețului cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de aceiași fel cu cel expropriat, se face prin raportare la tranzacții de la data exproprierii, deoarece acesta este momentul la care a operat transferul dreptului de proprietate și despăgubirea a fost consemnată, fiind respectat, în acest fel, principiul constituțional al justei și prealabilei despăgubiri. Instanța de apel a arătat că experții au avut în vedere contractele de vânzare-cumpărare încheiate în perioade apropiate exproprierii evidențiate prin literele R, S, Z, W, iar nu pe cele încheiate în anii 2012-2014, ulterior datei exproprierii (lit. T, U. V) și nici pe cel prin care nu s-a tranzacționat un imobil similar (lit. Y, pivnițe).

Criteriile de corecție au avut în vedere, în mod corect, zonarea concretă a proprietăților comparate, anul edificării, suprafețele. în final, valoarea stabilită de 44.880 euro a fost obiectiv argumentată, prin raportare Ia cerințele art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 - contracte efectiv încheiate pentru imobile similare în perioada de referință. Contrar susținerilor recurentului-pârât potrivit cărora prin decizia pronunțată Curtea de Apel București nu face nicio referire la raportul de expertiză întocmit de expert C., parag. (3) din hotărâre s-a reținut că, prin opinia exprimată, expertul parte C. a aplicat corecții nejustificate, subiective și vădit părtinitoare, fără a ține seama de suprafața imobilului și de faptul că apartamentul a fost îmbunătățit și renovat, scăzând artificial valoarea calculată în mod pertinent, ceea ce nu reprezintă o justă despăgubire.

Făcând această analiză, instanța de apel a argumentat, arătând în concret care au fost corecțiile, în procente, incorect aplicate și care au fost tranzacțiile pe care doamna expert le-a avut în vedere la determinarea unei valori a despăgubirii care nu corespund criteriilor pe care le impune textul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Așa fiind, recurentul-pârât nu poate susține întemeiat că hotărârea ar fi superficial motivată, în dezacord cu cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., atâta timp cât instanța de apel a argumentat de ce a valorificat la rândul său, opinia majoritară din expertiză, reținând că aceasta a stabilit valoarea despăgubirii cu respectarea dispozițiilor art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994 și a deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015 și, totodată, a înlăturat justificat valoarea calculată de expertul C. Cu argumentele mai sus reținute, Înalta Curte a răspuns și motivului de recurs prin care se invocă că instanța de apel a ignorat prevederile art. 26 alin. (2) Legea nr. 33/1994, însușindu-și „concluziile unui raport de expertiză - D. și E., în care valoarea imobilului expropriat a fost supraevaluată în mod artificial și nerealist." În ceea ce privește critica prin care se susține nerespectarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., nu corespunde realității faptul că instanța de apel ar fi respins nemotivat cererile formulate de părți și nu ar fi stăruit în aflarea adevărului, în scopul pronunțării în cauză a unei hotărâri legale și temeinice. Astfel, deși prima instanță a făcut demersuri în urma cărora DGITL sector 1 a depus la dosar mai multe contracte de vânzare-cumpărare pentru imobile similare cu cel expropriat, încheiate în perioada apropiată datei exproprierii, apelantul-pârât Municipiul București a solicitat emiterea de noi adrese de către instanță, pentru depunerea altor tranzacții, fără ca, în calitate de parte interesată, să prezinte acte de dobândire a unor bunuri comparabile, având caracteristici similare și care să fie încheiate la momentul exproprierii.

Dată fiind această situație, Curtea de Apel București a reamintit părții obligația legală de a proba, prevăzută în plan procesual de dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., reținând, în aceiași timp, rolul activ accentuat pe care l-a avut instanța de fond în a stabili corect situația de fapt, în acord cu prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Rolul activ al instanței nu poate și nu trebuie să substituie obligațiile procesuale ale părților, cu atât mai mult cu cât înscrisurile solicitate tindeau doar la completarea celor deja administrate la prima instanță, sens în care pârâtul nu putea fi exonerat de obligația de a produce dovezi cu care să își probeze pretențiile și apărările.

În acest context, când pârâtul nu a fost împiedicat în a-și respecta propria obligație legală, acesta nu poate reproșa instanței de judecată că nu a efectuat demersuri suplimentare pentru administrarea unui probatoriu mai amplu, când la dosarul cauzei existau deja toate datele necesare pentru stabilirea valorii imobilului expropriat conform cerințelor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Este nefondată și critica prin care recurentul-pârât susține că, în mod greșit, părților le-au fost respinse cererile privind efectuarea unei noi expertize, cu motivarea că aceasta „este neconcludentă și neutilă cauzei". Sub acest aspect, Curtea de apel a arătat că nu poate dispune administrarea unei noi expertize de specialitate care să ia în considerare la determinarea valorii despăgubirii, alte criterii decât cele prevăzute expres de lege, confirmate și de jurisprudență, cum ar fi grila notarială aferentă anului 2010. Recurentul-pârât a invocat și încălcarea art. 27 din Legea nr. 33/1994, considerând că instanța a acordat, „o despăgubire nesolicitată de către expropriat, cuantumul pretențiilor acestuia nefiind cunoscut până în prezent." Prin dispozițiile art. 27, legiuitorul a conferit instanței de judecată dreptul de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor, comparând oferta menționată în hotărârea atacată cu pretențiile persoanei expropriate, care, conform petitului acțiunii introductive, a solicitat „să se stabilească valoarea reală a imobilului" și „să se dispună obligarea pârâților la plata diferenței dintre valoarea reală a imobilului și valoarea stabilită de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004." Or, aceste pretenții ale reclamantului au fost confirmate și cuantificate prin rapoartele de expertiză întocmite,

despăgubirea acordată reprezentând valoarea reală a imobilului expropriat. Așa fiind, nu poate fi negată sau limitată posibilitatea expropriatului de a concluziona asupra valorii reale a despăgubirii, anterior momentului epuizării probatoriului, incluzând și administrarea expertizelor, în condițiile în care acest aspect a constituit însuși obiectul cererii de chemare în judecată. Printr-o ultimă critică, recurentul-pârât a invocat greșita respingere a cererii de aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., este reprezentat de culpa procesuală.

Criteriile stabilite de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. impun o corelație între elementele de complexitate ale speței, volumul muncii îndeplinite de apărător și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, reprezentând onorariu de avocat. În speță, cheltuielile de judecată nu au fost cenzurate în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deoarece instanțele fondului, verificând criteriile impuse de textul legal menționat, au constatat justificat onorariul de avocat solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată de către reclamant, dată fiind durata mare a judecății la fond și volumul probelor administrate. Modul de soluționare al acestui aspect este corect, având în vedere complexitatea muncii îndeplinite de avocat, ce a presupus prezența în instanță la termenele fixate, formularea de cereri, studiul întregului material probator administrat, așa încât un onorariu avocațial în suma de 3.000 RON nu apare ca fiind neiustificat de mare.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa încât recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general va fi respins, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva deciziei nr. 335 A din 10 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2016.