ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 728/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 728/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 728/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă sub nr. x/3/2016 la data de 18 iulie

2016, reclamantul A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în

contradictoriu cu pârâtul B. București prin primar general, anularea Dispoziției

nr. 19536 din 18 aprilie 2016 emise de acesta.

În motivare, s-a arătat

în esență, că prin dispoziția atacată s-a dispus

declinarea, de către pârât, a competenței de soluționare a

notificării formulate de numita C. către reclamant, această

măsură fiind contrară dispozițiilor art. 32 din Legea nr.

10/2001, care dispun o competență exclusivă de soluționare

a notificărilor emise în temeiul acestei legi, în situația în care

privesc imobile-construcții demolate. Or, în cauză notificarea

privește atât terenul, cât și construcția demolată. S-a mai

susținut că dispoziția încalcă prevederile art. 21 din

Legea nr. 10/2001 întrucât practica instanțelor judecătorești în

ipoteze similare, anume pental fostele imobile situate în amplasamentul x, a

statuat competența de soluționare a notificării atât asupra

terenului, cât și asupra construcției în favoarea Municipiului

București.

Prin sentința nr. 1214

din 4 octombrie 2016 Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins acțiunea, ca neîntemeiată; a luat act că

părțile nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr. 15553 din 15

februarie 2012, emisă de primarul general al B. București, s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența

dintre despăgubirile încasate și valoarea de piața pentru cota

de 1/2 din imobilul situat în București, sector 3, compus din teren în

suprafață de 396 mp și construcția demolată în

suprafață de 288,48 mp imposibil de restituit persoanei

îndreptățite C.

Prin sentința civilă

nr. 534 din 15 martie 2013, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă

nr. 1011/R din 05 iunie 2014 pronunțata de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, s-a dispus anularea acestei dispoziții

și, corelativ, obligarea pârâtului B. București prin primar general să

înainteze notificarea și documentația aferentă către

unitatea deținătoare A.

În executarea hotărârilor

judecătorești menționate, pârâtul a emis Dispoziția nr. 19536

din 18 aprilie 2016 prin care a declinat competența de soluționare a

notificării din 10 august 2001, înregistrată la Biroul Executorului

Judecătoresc, privind imobilul situat în București, sector 3,

formulată de numita C., către reclamantul A.

În drept, instanța a

constatat că prin cererea formulată, reclamantul a solicitat anularea

dispoziției în raport de prevederile art. 32 și 21 din Legea nr.

10/2001.

Instanța a constatat

că incidența și aplicarea în cauză a acestor

dispoziții au fost stabilite în mod irevocabil prin Decizia civilă

nr. 1011/R din 05 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, reținându-se că în

speță unitatea deținătoare este reclamantul, în prezent A.,

aceste aspecte neputând fi repuse în discuție în cadrul unui alt litigiu,

o interpretare contrară conducând la încălcarea efectelor

autorității de lucru judecat al unei hotărâri

judecătorești,

De altfel, argumentele aduse

de reclamant în aplicarea dispozițiilor art. 21 și 32 din Legea nr.

10/2001 constau în mare parte în indicarea unor alte hotărâri

judecătorești pronunțate în cauze similare, precedentul judiciar

neconstituind însă izvor de drept în această materie.

Astfel, instanța de fond

a reținut că, deși nu a fost parte în litigiul în care s-a

stabilit în sarcina sa obligația de soluționare a notificării,

hotărârea judecătorească îi este opozabilă, dovada contrară

neputând fi realizată prin realizarea unei alte interpretări a

dispozițiilor legale aplicabile în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat apel reclamantul A., arătând că

instanța de fond s-a pronunțat doar asupra încălcării

prevederilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, statuând asupra faptului că

ministerul are calitate de „unitate deținătoare" raportat la

faptul că acest lucru a fost stabilit deja printr-o hotărâre anterioară

(Decizia Curții de Apel București nr. 1011 din 05 iunie 2014).

Tribunalul București a

omis însă să arate considerentele pentru care a respins motivul de

nulitate invocat de reclamant privind încălcarea art. 32 din Legea nr.

10/2001, deși acesta a constituit capăt distinct al cererii de

chemare în judecată.

Apelantul-reclamant a mai arătat

că sentința atacată a fost dată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 21 și 32 din Legea nr.

10/2001, întrucât acesta nu se poate pronunța asupra despăgubirilor

solicitate pentru imobilul construcție întrucât ar însemna să încalce

prevederile imperative ale textului legal menționat.

In cauză nu operează

puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1011 din 05 iunie 2014, deoarece

reclamantul nu a fost parte în Dosarul nr. x/3/2012, iar menținerea

puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 1214 din 04 octombrie 2016 ar conduce

Ia situația încălcării fie a legii, fie a unei hotărâri

judecătorești.

Nu există nicio motivare

în cadrul sentinței care să indice considerentele pentru care

hotărârile indicate de minister în cererea de chemare în judecată nu

se bucură de aceeași putere de lucru judecat în condițiile în

care privesc imobile situate în același amplasament denumit generic „x",

amplasament în care se regăsește și imobilul ce face obiectul Dispoziției

nr. 19536 din 18 aprilie 2016, au fost pronunțate înaintea Deciziei nr.

1011/2014 și au statuat definitiv că B. București este cel care

are calitatea de unitate deținătoare, iar unele dintre aceste

hotărâri privesc dosare în care au fost parte atât B. București cât

și reclamantul.

Prin Decizia nr. 805/A din 12

octombrie 2017 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

.și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat,

apelul reclamantului împotriva sentinței.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a constatat, cu prioritate față de aspectele

deduse judecății, că tribunalul s-a considerat învestit cu

soluționarea unei acțiuni de drept comun, în anularea unui act

juridic, chestiune ce nu face obiect de critică în apel.

Instanța de apel a mai

reținut că, potrivit unei practici constante atât a instanței

supreme cât și a instanței de contencios constituțional, în

situația în care o dispoziție emisă în favoarea persoanei

îndreptățite la masuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 este

atacată de către o terță persoană, alta decât cea în

favoarea căreia a fost emisă decizia, cenzurarea

legalității și valabilității acesteia se va putea face

în condițiile dreptului comun și în niciun caz în condițiile

procedurii speciale, reglementate de Legea nr. 10/2001, chiar dacă

terța persoană ar susține și emite pretenții proprii

cu privire la imobilul ce a făcut obiectul dispoziției atacate.

În acord cu această

jurisprudență, nu se poate face abstracție de faptul că izvorul

dreptului la despăgubire al persoanei îndreptățite îl constituie

bunul imobil preluat în mod abuziv, iar potrivit legii speciale de restituire,

unitatea deținătoare și statul formează un corp procesual

unitar, astfel că diferitele autorități cu competențe în

soluționarea cererilor cu acest obiect, formulate de persoanele care se

consideră îndreptățite la măsuri reparatorii, cu

excepția prefectului, nu au, conform legii, un drept de a contesta actele

emise în soluționarea cererilor de restituire, ci obligația de a

concura la realizarea actului care produce efecte juridice, opozabil și persoanei

îndreptățite.

Formularea pe calea dreptului

comun a unei atare contestații, presupune cu necesitate atragerea în

proces a tuturor persoanelor interesate, așadar, inclusiv a beneficiarului

dispoziției, fund evident că un act care creează drepturi

și obligații nu poate fi considerat valabil doar pentru una dintre

părțile sale, terț față de litigiu, și lipsit de

efecte juridice pentru partea care stă în proces.

Dispoziția

contestată în pricina de față nu este un act prin care pârâtul a

procedat la soluționarea unei notificări formulate de persoana care

se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii în

temeiul Legii nr. 10/2001, ci reprezintă un act de punere în executare a

unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Prin urmare, analiza

legalității dispoziției contestate, nu poate face

abstracție de natura actului contestat.

Or, întrucât demersul judiciar

al reclamantului a fost apreciat admisibil de prima instanță,

criticile apelantului reclamant au fost constatate ca nefondate, acesta

neputând, în actualul cadru procesual, să pună în discuție decât

exclusiv eventuale neconcordanțe între considerentele deciziei civile

irevocabile executate voluntar de către pârât și actul de executare a

acestei hotărâri, emis de pârât, iar nu temeinicia și legalitatea a

însăși hotărârii irevocabile executate.

Deși apelantul a

susținut că prima instanță a omis să arate

considerentele pentru care a respins motivul de nulitate invocat de acesta

privind încălcarea art. 32 din Legea nr. 10/2001, respectiv că a

realizat o aplicare eronată în cauză a art. 21 și a art. 32 din

Legea nr. 10/2001, instanța de apel nu a validat aceste susțineri,

câtă vreme pârâtul nu a emis dispoziția contestată în

considerarea atribuțiilor de entitate învestită cu soluționarea

notificării din 2001, ci s-a limitat ia a se conforma unei obligații

stabilite în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă.

Nu a fost primită nici

susținerea că puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1011 din 05

iunie 2014 nu poate fi invocată, deoarece reclamantul nu a fost parte în Dosarul

nr. x/3/2012, câtă vreme, în prezentul cadru procesual, care presupune

analiza legalității unui act de punere în executare a unei

hotărâri judecătorești - ce are autoritate de lucru judecat în

raport cu pârâtul chemat în judecată - iar nu a unui act de

dispoziție emis de pârât, nu s-ar putea cenzura însuși

raționamentul expus de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în cadrul Deciziei civile nr. 1011/R/2014.

Având în vedere limitele în

care a fost învestită prima instanță și natura actului

contestat, chiar în ipoteza reținerii lipsei autorității de

lucru judecat față de reclamant a acestei hotărâri, tribunalul

nu era îndreptățit ia a proceda la verificarea jurisdicționala a

calității reclamantului de unitate deținătoare cu

competențe în emiterea dispoziției prevăzute de art. 26 din

Legea nr. 10/2001, pentru bunurile ce fac obiectul notificării din 2001.

Practica judiciară nu

constituie izvor de drept, astfel că hotărârile

judecătorești invocate de acesta, ca bucurându-se de efecte

obligatorii, nu puteau avea aptitudinea de a conduce la o concluzie

contrară celei adoptate de către instanța de fond.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs întemeiat, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ., reclamantul A., formulând următoarele critici:

- Decizia a fost dată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 10/2001,

respectiv A. nu se poate pronunța asupra despăgubirilor solicitate

pentru imobilul construcție, întrucât ar încălca acest text de lege,

care prevede că în situația imobilelor-construcții demolate

notificarea se soluționează potrivit art. 10 sau 11 din lege, prin

dispoziția motivată a primarului unității

administrativ-teritoriale în a cărei rază s~a alia imobilul, în

cauză primarul general al municipiului București.

Instanța de fond nu s-a

pronunțat pe acest capăt de cerere, iar instanța de apel a

respins apelul reclamantului, apreciind că dispoziția contestată

nu a fost emisă în calitate de entitate învestită cu soluționarea

notificării.

O atare interpretare însă

nu poate fi reținută, atâta vreme cât în preambulul Dispoziției nr.

19536 din 18 aprilie 2016 se menționează expres faptul că

aceasta a fost emisă pe baza actelor dosarului anexate notificării, a

raportului Comisiei interne pentru analizarea notificărilor formulate în

temeiul Legii nr. 10/2001 și a sentinței civile nr. 534 din 15 martie

2013.

Având în vedere că

reclamantul nu a fost parte în primul Dosar (nr. x/3/2012), menținerea

puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 1214 din 04 octombrie 2016 ar putea

avea următoarele consecințe: 1) dacă se respectă Decizia nr.

1011/2014 a Curții de Apel București, reclamantul va fi obligat

să se pronunțe asupra acordării de măsuri reparatorii,

fiind astfel încălcate dispozițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001; 2)

dacă se respectă prevederile art. 32 al Legii nr. 10/2001,

situația creată va fi aceea a nerespectării unei hotărâri

judecătorești.

Față de cele

arătate se impune admiterea cel puțin în parte a recursului reclamantului,

în sensul anulării Dispoziției nr. 19536 din 18 aprilie 2016 în ceea

ce privește declinarea de competență a Municipiului

București.

- Hotărârea a fost

dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21 din Legea

nr. 10/2001.

Instanța a reținut

că analizarea calității de unitate deținătoare ar duce

la încălcarea efectelor autorității de lucru judecat, dar

autoritatea de lucru judecat nu poate fi încălcată dacă tripla

identitate cerută de aceasta (părți, obiect, cauză) nu este

îndeplinită, or, reclamantul nu a fost parte în primul dosar.

Cel mult s-ar putea pune în

discuție puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1011/2014, situație

în care însă și celelalte hotărâri judecătorești

indicate la pct. II din cererea de chemare în judecată s-ar bucura de aceeași

putere de lucru judecat.

Deși instanța de

apel reține că hotărârile invocate de către reclamant nu

privesc imobilul obiect al notificării, aceasta omite faptul că atât

imobilul obiect al prezentei cauze, cât și celelalte imobile fac parte din

același amplasament denumit generic „x".

De asemenea, hotărârile

invocate de către reclamant au fost pronunțate anterior Deciziei nr.

1011/2014 și au statuat definitiv că B. București este cel care

are calitate de unitate deținătoare, în condițiile în care unele

dintre aceste hotărâri privesc dosare în care au avut calitate de parte

atât B. București, cât și reclamantul.

Înalta Curte, înregistrând

dosarul ca recurs, a procedat, la data de 5 februarie 2018, la întocmirea

raportului asupra admisibilității în principiu a recursului,

Completul de filtru C3,

constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3)

C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din 6 februarie 2018, comunicarea

raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de

vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat

puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Analizând cauza, Înalta Curte

constată următoarele:

Potrivit art. 489 alin. (1) C.

proc. civ. „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2)

al aceluiași articol „Aceeași sancțiune intervine în cazul în

care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare

prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale

anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie

depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca

criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres

și limitativ reglementate.

În consecință, în

măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele

învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art.

488 pot. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, se

constată că recursul, deși formal încadrat în dispozițiile

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu conține critici care să

poată fi încadrabile în textul legal menționat

Aceasta în condițiile în

care, prin recursul formulat, reclamantul reiterează, în calea

extraordinară de atac, chestiunile privind modalitatea de interpretare a

dispozițiilor art. 21 și 32 din Legea nr. 10/2001 sub aspectul

greșitei rețineri a calității de unitate a

deținătoare a A., urmare a decimării de competență în

soluționarea notificării, conform dispoziției contestate în prezenta

cauză, precum și modalitatea în care se produc efectele lucrului

judecat în raport cu terții, aspecte deduse judecății, în

aceiași termeni, în fața instanței de apel, care a dat, prin

hotărârea pronunțată, o dezlegare jurisdicțională

asupra acestora.

Astfel, referitor la calitatea

de unitate deținătoare a reclamantului, instanța de ape! a

reținut că dispoziția contestată în pricina de

față nu este un act prin care pârâtul a procedat la soluționarea

unei notificări formulate de persoana care se consideră

îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.

10/2001, ci reprezintă un act de punere în executare a unei hotărâri judecătorești

irevocabile, situație față de care reclamantul nu poate pune în

discuție, în acest cadru procesual, decât eventuale neconcordanțe între

considerentele deciziei civile irevocabile executate voluntar de către

pârât și actul de executare a acestei hotărâri, emis de pârât, iar nu

temeinicia și legalitatea a înseși hotărârii irevocabile

executate.

În ceea ce privește puterea

de lucru judecat a Deciziei nr. 1011 din 05 iunie 2014, instanța de apel a

reținut că nu poate fi ignorată, câtă vreme, în prezentul

cadru procesual, care presupune analiza legalității unui act de

punere în executare a unei hotărâri judecătorești - ce are

autoritate de lucru judecat în raport cu pârâtul chemat în judecată - iar

nu a unui act de dispoziție emis de pârât, nu s-ar putea cenzura

însăși raționamentul expus de Curtea de Ape! București,

secția a lV-a civilă, în cadrul Deciziei civile nr. 1011/R/2014.

Sub acest aspect,

instanța de apel a constatat că, chiar în ipoteza reținerii

lipsei autorității de lucru judecat față de reclamant a

acestei hotărâri, tribunalul nu era îndreptățit la a proceda la

verificarea jurisdicțională a calității reclamantului de

unitate deținătoare cu competențe în emiterea dispoziției

prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001, pentru bunurile ce fac

obiectul notificării din 2001.

Față de criticile

deduse judecății în căile de atac (apel și recurs), cât

și prin raportare la considerentele instanței de apel anterior

expuse, Înalta Curte constată că, printr-o preluare identică a

motivelor de apel, recurentul-reclamant readuce spre analiză

instanței de control judiciar probleme asupra cărora instanța

anterioară a răspuns prin hotărârea atacată, fără

a combate însă dezlegările punctuale cuprinse în decizie, ceea ce

pune problema imposibilității încadrării susținerilor

acestuia în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.,

câtă vreme nu se poate cenzura, în absența unor critici împotriva

dezlegărilor deciziei din apel, soluția acestei instanțe.

Recursul este o cale

extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii

judiciare a instanței competente controlul conformității

hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus

judecății, iar când criticile formulate nu se subsumează

cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc.

civ., intervine sancțiunea nulității recursului.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul

declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 805/A din 12 octombrie 2017 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul

declarat de reclamantul A., cu sediul în București, sector 5 împotriva

Deciziei nr. 805/A din 12 octombrie 2017 a Curții de Apel București,

secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

în contradictoriu cu intimatul-pârât B. București prin primarul general,

cu sediul în București, sector 5.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică azi, 7 martie 2018.