ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 130/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 130/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Decizia nr.

130/2016

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată Ia data de 19 august 2011, pe rolul Tribunalului București,

secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2011, reclamanții A., B., C., D. și E. au

solicitat obligarea pârâtei SC F. SA la plata prejudiciului cauzat ca urmare a

lipsei de folosință pentru perioada 1989 - 2005 și iulie 2009 - până la data

consemnării despăgubirii, pentru suprafața de teren de 580 mp, situat în sectorul

1, actualizarea creanței stabilite prin sentința civilă nr. 1482 din 17

noiembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. X/3/2010, cu indicele de inflație

pentru perioada 18 decembrie 2010 - până la data achitării despăgubirii, precum

și cheltuieli de judecată.

În dovedirea acțiunii au fost anexate

înscrisuri.

În drept au fost invocate dispozițiile

art. 998-999 C. civ. și art. 274 C. proc. civ.

Acțiunea a fost legal timbrată cu taxa

judiciară de timbru în cuantum de 15.476,80 lei și timbru judiciar de 5 lei.

Pârâta SC F. SA nu a formulat

întâmpinare In cauză.

A fost administrată proba cu

înscrisuri și proba cu expertiză în specialitatea construcții și contabilitate.

În ședința publică din data de 11 mai 2012

pârâta SC F. SA a invocat excepția prescripției dreptului materia! la acțiune

pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 1989-2005, ce a fost pusă în

discuția părților și unită cu fondul cauzei îa termenul din 07 martie 2014.

Prin sentința civilă nr. 364 din 14

martie 2014, pronunțata de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

admis excepția prescripției dreptului material îa acțiune pentru capătul de

cerere privind lipsa de folosință pentru perioada 1989-2005, s-a respins acest

capăt de cerere ca fiind prescris dreptul material la acțiune, și s-a respms în

rest, acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe au

declarat apel reclamanții A., B., C., D. și E.

Nu s-au administrat alte probe în

apel.

Prin Decizia civilă nr. 435/A din 6

noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

neîntemeiat apelul formulat de apelanții-reclamanți.

În motivarea deciziei s-au reținut

următoarele.

Prin calea de atac exercitată în cauză

apeianții-reelamanți critică soluția instanței de fond sub aspectul admiterii

excepției prescripției dreptului material la acțiune. în motivare cererii arată

că termenul de prescripție de 3 ani privind lipsa de folosință a imobilului

pentru perioada solicitată, a început să curgă de la data nașterii dreptului

material la acțiune, și anume de la data la care au avut posibilitatea iegală

de a pretinde drepturile ce li se cuvin, având în vedere că terenul a fost

expropriat prin Decretul nr. 303/1989. Așa fund, apreciază că termenul de

prescripție a început să curgă de la momentul pronunțării sentinței nr. 1482

din 17 noiembrie 2010. De asemenea, în mod greșit, a reținut instanța de fond

că au fost despăgubiți prin sentința nr. 1482 din 17 noiembrie 2010 și pentru

lipsa de folosință aferentă perioadei iulie 2009-până la data consemnării

despăgubirii, deoarece chiar în cadru! acestei sentințe se menționează că,

pentru aceste despăgubiri, se pot adresa instanței pe cale separată.

Referitor la soluția de respingere a capătului

de cerere privind actualizarea creanței, apelanții-reclamanți consideră că

hotărârea instanței de fond este nemotivată sub acest aspect. Totodată,

instanța nu s-a pronunțat pe cererea de restituire a taxei de timbru achitată

în plus, considerent față de care apreciază că se impune completarea

dispozitivului hotărârii.

Instanța de apel a reținut că

pretenția reclamanților este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999

din vechiul C. civ., privitoare la răspunderea civilă delictuală, care pentru a

fi constată, presupune săvârșirea unei fapte ilicite, crearea unui prejudiciu,

existența vinovăției în săvârșirea prejudiciului, precum și existența unei

legături de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciul suferit.

În ceea ce privește capătul de cerere

privind lipsa de folosință pentru perioada 1989-2005, referitor ia care

judecătorul fondului, în raport de data sesizării instanței, 19 august 2011, a

considerat că este prescris dreptul material la acțiune, curtea de apel a

arătat că prima instanță, în mod corect, pe baza probatoriilor administrate în

cauză, s-a pronunțat asupra acestui aspect, critica apelanților-reclamanți

fiind nefondată.

Astfel, instanța de apel a statuat că,

împiedicarea reclamanților de a exercita atribute esențiale ale dreptului lor

de proprietate asupra terenului în litigiu, precum posesia și folosința,

imputabilă intimatei-pârâte, în calitate de posesor, îi îndreptățește să

pretindă lipsă de folosință pentru prejudiciul creat prin privarea de

exercițiul concret al dreptului de folosință, dar și de valorificarea

beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularilor

dreptului.

Pe de altă parte însă, s-a avut în

vedere și faptul că, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se

stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege,

și anume în termenul de 3 ani, conform art. 3 din același act normativ.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să

curgă de la data când se naște dreptul ia acțiune, acest termen general

aplicându-se și drepturilor de creanță prescriptibile exctinctiv, conform art.

21 din același act normativ, iar pentru calcularea acestuia trebuie stabilit

momentul de Ia care începe să curgă prescripția exctinctivă, data nașterii

dreptului de creanță.

Sub acest aspect, instanța de apel a

arătat că nu poate fi primită susținerea apelanților, potrivit căreia, termenul

de prescripție de 3 ani privind lipsa de folosință pentru imobil pentru

perioada 1989-2005 curge de la data nașterii dreptului material ia acțiune, și

anume data când aceștia au avut posibilitatea legaiă de a pretinde drepturile

ce li se cuvin, având în vedere că imobilul a fost expropriat prin Decretul nr.

303/1989.

Aceasta deoarece, așa cum a statuat și

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1884 din 3 aprilie 2013

pronunțată în recurs de secția I civilă, acordarea despăgubirilor pentru lîpsa

de folosință este pe deplin justificată, atunci când, urmare a ocupării

terenului și demarării lucrărilor de expropriere, în lipsa declanșării

procedurii prevăzute de lege, proprietarii terenului sunt împiedicați să își

mai exercite atributele esențiale ale dreptului de proprietate, însă acestea se

datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea

prerogativelor dreptului său de proprietate, iar nu de la data introducerii

acțiunii, care este, de regulă, cu mult ulterioară faptului prejudiciabil.

Sub un alt aspect, instanța de apel a

considerat că demersurile pretins efectuate de autorul apelanților-reclamanți

pentru lipsa de folosință a terenului în litigiu, concretizate prin memoriul

din 17 aprilie 1990 către întreprinderea I. București, cererea din data de 22

aprilie 1998 adresată directorului SC F. SA București, precum și cele

ulterioare, din anul 2003 și 2004, în realitate au vizat solicitări de acordare

a despăgubirilor pentru terenul expropriat prin Decretul nr. 303/1989, care nu

cuprind și folosința tară plată a terenului proprietatea reclamanților, până la

data exproprierii, așa cum susțin apelanții, deoarece de la data exproprierii,

reclamanții nu mai dețineau calitatea de proprietari ai terenului.

Mai mult decât atât, nu a fost primită

nici susținerea apelanților, potrivit căreia apreciază că termenul de

prescripție a început să curgă de ia momentul pronunțării sentinței nr. 1482

din 17 noiembrie 2010 a Tribunalului București, deoarece chiar în cadrul

acestei sentințe se menționează că pentru lipsa de folosință, aceștia se pot

adresa instanței pe cale separată, întrucât, așa cum s-a menționat anterior,

dreptul la acțiune pentru contravaloarea lipsei de folosință a bunului se naște

de la data încălcării dreptului de proprietate, și nu de ia un alt moment

ulterior, iar împrejurarea că sentința anterior arătată cuprinde și mențiunea

evocată de apelanți, nu face decât să confirme faptul că au dreptul să

învestească instanța cu o astfel de cerere, dar nu și garanția că dreptul

pretins le va fi recunoscut.

Nefondată este și susținerea

apelanților potrivit căreia, excepția prescripției dreptului la acțiune, în

ceea ce privește lipsa de folosință a terenului pentru perioada 1989-2005, în

actualul dosar nu mai poate fi invocată, atâta vreme cât anterior, în Dosarul nr.

X/3/2010, intimata SC F. SA nu a invocat această excepție, ceea ce, în opinia

apelanților, înseamnă că a operat recunoașterea pretențiilor fa un moment

anterior, deoarece, în cauza pendinte instanța a fost învestită cu soluționarea

acestui capăt de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință, astfel ca

excepțiile cu privire la aceasta pot constitui obiect al analizei doar In fața

instanței sesizate cu soluționarea cererii.

O altă critică a apelanților, pe care

instanța de apei a apreciat-o, de asemenea, ca fiind nefondată, constă în

susținerea potrivit căreia, prejudiciul constând în lipsa de folosință, nu

putea fi analizat pe calea dreptului comun, ci doar în cadrul procedurii

speciale a Legii nr. 33/1994. Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece

nu este similară noțiunea de prejudiciu creat proprietarului bunului pentru

lipsa de folosință a acestuia, până la momentul exproprierii, cu noțiunea de

prejudiciu datorat fostului proprietar, al cărui bun a fost expropriat, când Ia

stabilirea despăgubirilor trebuie să fie avute în vedere, atât valoarea

bunului, cât și beneficiul nerealizat ca urmare a exproprierii bunului.

Cu privire la acest din urmă

prejudiciu, iar nu la cel constând în lipsa de folosință până la momentul

exproprierii, cum susțin apelanții, instanța de fond a apreciat că este

acoperit prin despăgubirile acordate prin sentința civilă nr. 1482 din 17

noiembrie 2010 a Tribunalului București, împrejurare reținută în mod corect,

astfel că și această susținere a apelanților este nefondată.

Referitor la soluția instanței de

fond, cu privire la solicitarea reclamanților de actualizare a creanței

stabilite prin Sentința civilă nr. 1482 din 17 noiembrie 2010 a Tribunalului

București, pronunțată în Dosarul nr. X/3/2010, cu indicele de inflație pentru

perioada 18 decembrie 2010 - până la data achitării despăgubirii, Curtea a

constatat că apelanții critică modul în care prima instanță a apreciat asupra

momentului actualizării debitului, de la rămânerea definitivă și până la data

achitării efective. Și această critică este nefondată, deoarece potrivit art

405 alin. (2) C. proc. civ., termenul de prescripție începe să curgă de la data

când se naște dreptul de a cere executarea silită, iar acest drept se naște la

data la care hotărârea hotărârea devine executorie și poate fi învestită cu

formulă executorie, potrivit art. 376 C. proc. civ.

Ultima critică a apelanților,

privitoare la hotărârea instanței de fond, vizează nepronunțarea acesteia cu

privire la cererea prin care reclamanții au solicitat restituirea taxei de

timbru achitată în plus, aceștia apreciind că se impune, în acest sens,

completarea hotărârii.

Curtea arată că acest aspect nu poate

constitui obiect al cenzurii instanței de apei, deoarece, în conformitate cu

prevederile art. 281

1

alin. (1) C. proc. civ., se poate cere

completarea hotărârii prin cerere, în același termen în care se poate declara,

după caz, apel sau recurs împotriva aceleiași hotărâri, cerere ce se adresează

instanței ce a pronunțat această hotărâre.

Neândeplinirea de către instanța de

judecată a acestei obligații legale nu este sancționată cu nulitatea absolută a

hotărârii astfel pronunțate, fiind rezolvată procedural de legiuitor prin

punerea la dispoziția părților a prevederilor art. 281

2

alin. (1) C.

proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții A., B., C., D. și E., solicitând admiterea acestuia,

modificarea hotărârii apelate în sensul admiterii cererii de chemare în

judecată, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat

următoarele.

Cu privire Ia primul motivul de recurs

invocat, prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în mod eronat a reținut instanța de

apel faptul că despăgubirile acordate pentru perioada 1989-2005 nu pot fi

cerute în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ., pe motîy că ele ar fi

prescrise. în acest sens, a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 8 din

Decretul nr. 167/1958 fără să țină seama de particularitățile speței, și astfel

nu a ajuns la cercetarea fondului cauzei. Așa fiind, deși prescripția a început

să curgă de la momentul ocupării terenului și cunoașterii acestui fapt de către

recurenți, ea nu poate fi considerată împlinită din cauza atingerii continue

aduse dreptului subiectiv al acesteia (ceea. ce a generat prescripții succesive

în timp). Acesta este motivul pentru care promovarea acțiunii în anul 2007,

trebuie considerată ca fiind tăcută înăuntrul termenului de prescripție, iar nu

(așa cum se arată în subsidiar, de către recurentă), aprecierea că acțiunea

promovată de aceasta ar fi una imprescriptibilă întmcât se grefează pe dreptul

de proprietate.

Ceea ce au pretins reclamanții prin

intermediul acțiunii a fost acordarea de despăgubiri iar nu restituirea

imobilului, a cărui stăpânire materială nu o mai aveau.

Or, caracterul real al unei acțiuni

prin care se urmărește protejarea dreptului de proprietate se păstrează atât

timp cât există posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul reclamantului

(revendicant). Atunci când bunul a dispărut ori i-a fost schimbată destinația

de așa natură încât nu mai poate fi restituit, precuI. în cazul de lată,

obiectul revendicării se convertește într-o pretenție în despăgubiri, iar

acțiunea devine una personală.

Pentru considerentele arătate

anterior, deși este vorba despre o acțiune personala, în condițiile unui

caracter continuu al faptului ilicit, termenul de prescripție nu era împlinit

la data sesizării instanței.

Cu referire la dispozițiile art. 480

C. civ., dreptul de proprietate are caracter exclusiv și perpetuu, ceea ce permite

titularului său sa dispună de bun în limitele prevăzute de lege, dreptul durând

atâta timp cât există bunul cum dreptul de proprietate este imprescriptibil sub

aspect extictiv, nici acțiunea în despăgubiri, prin care se solicită

contravaloarea terenului ocupat abuziv de intimat, nu este prescrisă, în

condițiile în care încălcarea dreptului de proprietate a fost continuă, durând

până la data exproprierii imobilului prin H.G. nr. 1003 din 25 iunie 2004.

În mod greșit reține instanța de apel

că „acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință este pe deplin

justificată, atunci când, urmare a ocupării terenului și declanșării lucrărilor

de expropriere, în lipsa declanșării procedurii prevăzute de lege, proprietarii

terenului sunt împiedicați să își mai exercite atributele esențiale ale

dreptului de proprietate, însă acestea se datorează de Ia data când

proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de

proprietate, iar nu de la data introducerii acțiunii, cu mult ulterioară faptului

prejudiciabil."

În realitate, este vorba despre o

expropriere de fapt, așa cum s-a întâmplat și în Cauza Burghelea contra

României, în care C.E.D.O. a reținut o încălcare a dreptului de proprietate al

reclamantei, apreciind că în absența unui act formal de expropriere, situația

reclamantei nu poate fi considerată "previzibilă" și corespunzătoare

cerinței "principiului securității juridice". Situația în cauză a

permis autorităților să tragă foloase din ocuparea terenului în cauză, cu

neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea, (Constituția din 1991 și în

special Legea nr. 33/1994) fără a pune în prealabil o indemnizație la

dispoziția reclamantei (a se vedea, mutaîis-mutandis, De Sciscio, citată

anterior paragrafele 83 - 84, Janes Carratu, parag. 51, și Ucci împotriva

Italiei, nr. 213/2004, parag. 83-84, din 22 iunie 2006).

În ceea ce privește argumentul

Guvernului, conform căruia reclamanta ar fi putut să solicite în continuare

tribunalelor interne reparația prejudiciului suferit, Curtea observă că acesta

nu a prezentat exemple de jurisprudență fondate pe dreptul comun și că singura

sentință definitivă prezentată (parag. 23 de mai sus) s-a dat după aproximativ

12 ani de la producerea faptelor în cauză. în plus, trebuie avute în vedere, de

asemenea, dispozițiile și practica interne în materie de prescripție care fac

incertă modalitatea de soluționare a unei asemenea acțiuni introduse după mulți

ani de la ocuparea terenului. în orice caz, având în vedere observațiile de mai

sus privind lipsa de "previzibilitate" în care reclamanta s-a aflat

din vina autorităților, Curtea nu îi poate reproșa acesteia că nu a încercat,

după o perioadă atât de îndelungată, să angajeze o procedură de despăgubire,

așa cum nu estimează ca fiind oportun să își bazeze raționamentul pe

constatarea absenței de reparație în favoarea reclamantei (a se vedea, între

altele, mutatis-mutandis, Janes Carratu, citată anterior, parag. 48, De Sciscio,

citată anterior, parag. 72 și Gautieri și alții împotriva Italiei, nr. 68610/2001,

parag. 50 din 19 octombrie 2006).

Prin: prisma celor de mai sus, Curtea

apreciază că ingerința litigioasă nu era compatibilă cu principiul legalității

și, prin urmare, a încălcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.

Această concluzie scutește Curtea de a mai cerceta dacă s-a menținut un just

echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de

protecție a drepturilor individuale. Prin urmare, Curtea respinge excepția

neepuizării căilor de recurs interne și hotărăște că s-a produs o încălcare a

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cu privire la al doilea motiv de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții au

arătat următoarele.

Instanța de apel a interpretat eronat

prevederile art. 11.1 din contractul de închiriere nr. 33/î5 aprilie 2005,

conform propriilor convingeri, și nu după voința părților semnatare, nefacând

aplicarea regulilor de interpretare a contractelor. Ar fi trebuit să

interpreteze prevederile evidențiate după voința internă a părților, și nu după

sensul literal al termenilor. La fel, instanța a interpretat eronat șt memoriul

din 17 aprilie 1990 a autorului recurentului către întreprinderea I. București,

cererea din 22 aprilie 1998 adresată directorului SC F. SA București, și celelalte

solicitări ulterioare din anii 2003, 2004 și 2005, arătând că eie ar fi vizat

doar pretenții de acordare a despăgubirilor care nu ar cuprinde și folosința

fără plată a terenului proprietatea reclamanților, până Ia data exproprierii.

Această interpretare nu ti primită, nu corespunde adevărului, arătând de fapt

că instanța nu a citit aceste documente.

În anul 2004, prin adresa din 18 iunie

2004, G. arată că „În prezent terenul este ocupat din anul 1989, tară ca

subsemnatul să poată intra în posesie în calitate de proprietar.dacă este

corect să folosiți acest teren ce nu va aparține, tară sa respectați art. 41

din Constituția României". Același conținut îl are și adresa formulată în

anul 2003, inclusiv solicitarea de intrare în posesie asupra terenului. În anul

1998 s-a solicitat de către proprietar eliberarea terenului, pentru a-l putea

închiria, vinde, sau obținerea plății unei chirii.

Conform Decretului nr. 167/1958,

prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului de cel în favoarea căruia

curge prescripția, instanța trece sub tăcere recunoașterile realizate în

termenul de prescripție de SC F. SA, prin adresa din 12 septembrie 2003 în care

precizează ca „în prezent, terenul respectiv, în baza uneî convenții, este

ocupat pentru continuarea lucrărilor de metrou din zonă."(aici exista

corespondență doveditoare a întreruperii prescripției prin recunoaștere).

În speță, Ia dala de 15 aprilie 2005

s-a încheiat contractul de închiriere înregistrat fiscal sub la 25 aprilie 2005

prin care intimata s-a obligat la plata unei chirii pentru folosința terenului,

și în cadrul art. 11.1 își asumă răspunderea pentru existenta pagubelor

pricinuite în perioada 1989-2005 (despăgubiri formate din valoarea reală și

prejudiciul cauzat).

Contractul de mai sus a fost

actualizat prin acte adiționale, ultimul având perioada de închiriere expirată

în 1 august 2009 pentru 10 euro/mp/lună.

Astfel, la data încheierii

contractului de închiriere a avut loc o întrerupere a termenului de prescripție

care a continuat să curgă până la data 01 iulie 2011, când pârâta a consemnat

contravaloarea despăgubirilor rezultate din valoarea terenului expropriat și

fără a avea legătură cu vreo despăgubire rezultată din lipsa de folosință.

Potrivit art. 3 și 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 aplicabil în

speța „Recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în

folosul căruia curge prescripția, în conformitate cu art. 16 alin. lit. a) din

Decretul nr. 167/1958, are ca efect întreruperea prescripției, făcând referire

la Decizia nr. 1148 din 3 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, se impune admiterea

recursului, respingerea excepției invocate și obligarea pârâtei la plata lipsei

de folosință pentru perioada respectivă.

Față de pretențiile formulate, s-a

făcut mențiune despre hotărârea pronunțată de C.E.D.O., în cauza L. contra

României, în care s-au constatat încălcări ale prevederilor art. 6 parag. 1 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a art. 1 din Primul Protocol la

Convenție, reclamantul fiind îndreptățit să promoveze în fața instanței interne

acțiune în temeiul art. 998-999 C. civ., iar prin acordarea sumelor cu titlu de

despăgubiri materiale și morale, s-a realizat o reparare a prejudiciului

suferit. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, Decizia

civilă nr. 7085 din 12 octombrie 2011).

Potrivit sentinței civile nr. 1482 din

17 noiembrie 2010 pronunțată la data de 17 noiembrie 2010 în Dosarul nr. X/3/2010,

instanța a dispus exproprierea imobilului proprietatea recurenților și a dispus

obligarea expropriatorului la plata sumei în cuantum de 1.779.777 lei. Potrivit

penultimului paragraf de la fila 8 din sentința mai sus menționată, instanța

constată că „ reclamanții pot obține despăgubiri pentru lipsa de folosință prin

acțiuni personale bazate pe convențiile pe care le invocă." Tribunalul a

reținut în mod absolut că aceste pretenții nu au legătură cu exproprierea în

sine, (Menționează că aceste aspecte au fost dezlegate, intrând în puterea

lucrului judecat). Cererea recurenților este întemeiată, astfel cum s-a

dovedit, ocuparea terenului si demararea lucrărilor de expropriere în lipsa

declanșării procedurii prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului de

proprietate manifestata prin împiedicarea proprietarului de a exercita atribute

esențiale ale acestui drept, precum posesia și folosința, situație

prejudiciablă pentru proprietar și, în mod corelativ, imputabilă posesorului,

în calitate de autoritate abilitată în procedura exproprierii.

Prejudiciul creat constă în lipsirea

proprietarului de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru teren,

dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care

folosința unui bun le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât

acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință este pe deplin justificată

și se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea

prerogativelor dreptului său de proprietate, (Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, Decizia nr. 1884 din 3 aprilie 2013)

Față de considerentele expuse, s-a

solicitat admiterea recursului, iar pe fondul cauzei obligarea pârâtei la plata

prejudiciului cauzat ca urmare a lipsei de folosință după cum rezultă din raportul

de expertiză întocmit de expert H., după cum urmează: pentru perioada 1989-1998

suma de 15.860 lei, pentru perioada 1999-29 februarie 2005 suma de 294,535 lei,

pentru perioada iulie 2009 - 01 iulie 2011 - data consemnării despăgubirii suma

de 98.750 lei. în total suma pretinsă este 409.345 lei. S-a mai solicitat

actualizarea creanței stabilite prin sentința civilă nr. 1482 din 17 noiembrie

2010 pronunțată în Dosarul nr. X/3/2010, cu indicele de inflație pentru

perioada 18 decembrie 2010-până la data achitării despăgubirii - 03 iulie 2011,

în sumă de 53.982 lei, restituirea diferenței de taxă de timbru achitată, în

valoare de 6734 lei, cu precizarea că s-a plătit suma de 15.476,80 lei, iar

suma care trebuia achitată era 8.742,27 lei. S-a mai solicitat plata

cheltuielilor de judecată din fond, apel și. recurs, constând în taxe timbru si

onorarii expertize.

Intimata - pârâtă SC F. SA nu a

formulat întâmpinare în cauză.

Înalta Curte a constatat nefondat

recursul pentru considerentele expuse mai jos,

În ceea ce privește recursul declarat

de către reclamanți, aceștia au criticat hotărârea sub două aspecte, arătând pe

de o parte, că instanța de apel a interpretat greșit în cauză dispozițiile

legale aplicabile cererii de chemare în judecată, considerând prescrise despăgubirile

pretinse ca urmare a lipsei de folosință pentru suprafața de teren de 580 mp,

situat în sector 1, în perioada 1989-2005 și, pe de altă parte, că au fost

interpretate în mod eronat mai multe înscrisuri, apte să întrerupă cursul

prescripției extinctive.

Ca temei, recurenții-reclamanți au

invocat prevederile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.

Întrucât prin prima critică formulată,

recurenții invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 dîn Decretul nr.

167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aceasta se circumscrie motivului

de recurs indicat, prevăzut de 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de recurs

reclamanții au susținut, în esență, pe de o parte, că prescripția dreptului de

a cere contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 1989-2005 nu s-a

împlinit, întrucât atingerea adusă dreptului de proprietate a fost continuă,

fapt ce a generat prescripții succesive în timp, și, pe de altă parte, că

termenul nu era împlinit, întrucât faptul ilicit a avut un caracter continuu,

iar apărarea dreptului de proprietate încălcat este imprescriptibilă.

Recurenții reclamanți au invocat în

susținere și cauza C.E.D.O., Burghelea împotriva României prin care s-a reținut

încălcarea dreptului de proprietate prin exproprierea de fapt.

Prin cererea de chemare în cauza de

față recurenții-reclamanți au solicitat, printre altele, și despăgubiri ce

constau în lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 1989-2005, ca urmare

a preluării imobilului de către stat fără a li se plăti contravaloarea acestuia.

Critica recurenților în sensul

aplicării greșite de către Instanța de apei a dispozițiilor din Decretul nr.

167/1958, și anume art. 8, este nefondată, cele reținute în argumentarea

soluției de respingere a apelului fiind în concordanță cu textele de lege

aplicabile în cauză.

întrucât cererea dedusă judecății are

un obiect patrimonial, decurgând din exercitarea unui drept de creanță, dreptul

la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul

prevăzut de lege, sens în care dispune art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Termenul general de prescripție este de 3 ani, fiind prevăzut de art. 3 din

același decret. Pe de altă parte, art. 8 alin. (1) din același decret dispune

„Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta

ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea."

În speță, dreptul la acțiune al

reclamanților pentru lipsa de folosință alegată s-a născut ia momentul ocupării

fără drept a terenului, și anume din anul 1989.

Așa fiind, de fa acest moment,

recurenții-reclamanți au cunoscut cu certitudine atât paguba, cât și pe cei

care răspunde de ea, având posibilitatea legală de a iniția demersuri pentru a

obține folosința de care au fost lipsiți. Prin respingerea pretențiilor

solicitate de recurenți pentru perioada 1989-2005, față de momentul

introducerii acțiunii, 19 august 2011, curtea de apel nu a făcut altceva decât

să pună în aplicare efectul prescripției extinctîve a dreptului material la

acțiune» reglementare legală ce conține norme clare, accesibile și previzibile.

Prescripția este reglementată să sancționeze lipsa de convingere a titularului

dreptului în ceea ce privește temeinicia pretenției sale, dedusă din starea de

pasivitate.

Așa cum a reținut și curtea de apel,

ocuparea terenului în sine, demararea lucrărilor de expropriere în lipsa

declanșării procedurii prevăzute de lege reprezintă o încălcare a dreptului de

proprietate manifestată prin împiedicarea exercitării atributelor esențiale,

precum posesia și folosința, în această situație acordarea despăgubirilor este

pe deplin justificată, fiind datorată de la data la care proprietarul a fost

împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, iar nu de

la alte momente ulterioare acțiunii ilicite.

Recurenții au invocat că termenul de

prescripție a început să curgă de la momentul ocupării terenului, și

cunoașterii acestui fapt, însă acesta nu s-a împlinit din cauza atingerii

continue aduse dreptului subiectiv, fapt ce a generat prescripții succesive în

timp.

Această afirmație este nefondată,

trecând peste faptul că este și contradictorie, pe de o parte, susținându-se că

prescripția nu s-a împlinit, deși a început să curgă în 1989, la momentul

ocupării terenului, deci că ar fi operat o întrerupere sau suspendare a

acesteia, ca urmare a "atingerii continue" a dreptului de

proprietate, iar, pe de alta parte, că ar fi. operat prescripții succesive în

toată perioada în care terenul a fost preluat de stat fără a li se acorda

despăgubiri pentru dreptul de proprietate, ceea ce ar presupune încălcări

succesive ale dreptului care generează drepturi de creanță distincte, situație

pe care, de altfel, s-au bazat instanțele de fond când au constatat întemeiată

excepția prescripției extinctive.

Despăgubirile solicitate în cauza sunt

aferente încălcării unui drept de proprietate imobiliară, în speță, a

atributelor usus și fructus, încălcarea a îmbrăcat forma faptei ilicite,

temeiul acțiunii aflându-se în răspunderea civilă delictuală, și a generat în

patrimoniul reclamanților un drept de creanță reprezentat de dreptul de a

pretinde repararea pagubei, pagubă care s-a produs zi de zi până la momentul

transferului dreptului de proprietate, întrucât fructele civile se dobândesc zi

de zi, prin trecerea timpului.

Astfel, modalitatea în care s-a

săvârșit fapta a generat posibilitatea pentru reclamanți de a solicita

despăgubiri pentru lipsa de folosință pe o perioada mai mare de timp, atât cât

a durat încălcarea, dar în toată această perioadă au curs prescripții succesive

pentru flecare pagubă (art. 8 alI.l din Decretul nr. 167/1958), produsă în

fiecare zi, așa cum s-a menționat anterior.

Referitor ia afirmația recurenților în

sensul că prescripția nu s-a împlinit, deși a început să curgă în 1989, la

momentul ocupării terenului, ca urmare a "atingerii continue" a

dreptului de proprietate, aceasta ar presupune că ar fi operat o întrerupere

sau suspendare a acesteia. Or, cazurile de întrerupere sau suspendare a

prescripției trebuie prevăzute expres de lege, un astfel de caz neregăsindu-se

printre cele prevăzute la art. 13, 14, 16 din Decretul nr. 167/1958, privitor

la prescripția extinctivă.

În ceea ce privește cauza C.E.D.O.,

Burghelea împotriva României, pe care recurenții reclamanți au invocat-o în

susținerea primului motiv de recurs, se poate observa că aceasta nu are

legătură cu modul de calcul al prescripției extinctive a dreptului la acțiune

în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, în acea cauză

reținându-se încălcarea dreptului de proprietate prin exproprierea de fapt fâră

acordarea unei despăgubiri

Or, recurenții în cauză au obținut

deja despăgubiri pentru exproprierea imobilului în cadrul unui iitîgîu anterior

celui de față. De asemenea, cu privire la perioada 1989-2005 nu s-a reținut

faptul că recurenții nu ar fi avut dreptul la despăgubiri pentru lîpsa de

folosință, ci că dreptul la acțiune este prescris, nefiind exercitat în

termenul prevăzut de lege.

În ceea ce privește, al doilea motiv

de recurs, încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit

acestui text de lege, coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate,

când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de recurs vizează situația

în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului juridic dedus

judecății ori înțelesul acestuia, instanța de apel a reținut un cu totul alt

act juridic sau alt conținut.

Motivul de modificare și-ar găsi

aplicarea, de exemplu, dacă instanța ar judeca un contract de vânzare-cumpărare

ca un contract de locațnine, ori dacă ar stabili, fâră nici un suport probator,

anumite obligații în sarcina unei părți, deși la încheierea contractului nu au

fost avute în vedere aceste obligații, iar din probele administrate rezultă

neîndoielnic această împrejurare.

Recurentul nu a formulat în cadrul

motivării în fapt critici care să se circumscrie punctului 8 ai art. 304 C.

proc. civ., așa cum a fost prezentat anterior. Criticile privind modul de

administrare și interpretare a probelor de către instanța de apel, cu referire

la adresa din 12 septembrie 2003 întocmită de intimata SC F. SA, memoriul din 17

aprilie 1990 către întreprinderea I. București, cererea din 22 aprilie 1998

adresată directorului SC F. SA București, precum și cele ulterioare, din anul

2003, 2004, 2005, vizează temeinicia hotărârii și nu pot fi încadrate în acest

text de lege, dar nici în vreun alt caz de nelegalitate prevăzut de art. 304 C.

proc. civ.

Cauzeie de întrerupere a cursului

prescripției extinctive sunt limitative, fiind prevăzute de art. 16 din decret.

Primul caz de care se prevalează recurenții îl constituie „recunoașterea

dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge

prescripția". Pentru a produce efecte întreruptive, această recunoaștere

trebuie să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, și de

asemenea cu privire la dreptul pretins în cauză.

Prin interpretarea coroborată a

probelor administrate curtea de apel a ajuns la concluzia că nu a operat

recunoașterea dreptului pretins în prezenta cauză, constând în dreptul la

despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru perioada 1998-2005.

Așa fiind, aceste acte nu îndeplinesc

condițiile unei recunoașteri de drepturi nici exprese, nici tacite care să fie

apta să întrerupă cursul prescripției extinctive, în conformitate cu art. 16 alin.

(1) lit. a) din decret.

În ceea ce privește celelalte motive

de recurs care pot fi analizate din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., și anume, cele prin care se critică interpretarea clauzei art. 11.1

din contractul de închiriere din 2005 fără a respecta regula de interpretare a

contractelor în sensul determinării voinței reale a părților, dincolo de sensul

literal al termenilor (art. 977 C. civ.), se poate observa că recurenții susțin

că prin această clauză intimata-pârâtă șî-a asumat răspunderea pentru existența

pagubelor pricinuite în perioada 1989-2005, operând astfel recunoașterea

dreptului de cel în favoarea căruia curgea prescripția, cauză de întrerupere a

prescripției, potrivit art 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Prima instanță de fond a interpretat

clauza din cadrul art. 11.1 din contractul de închiriere din 2005, în care s-a

menționat că acest contract de închiriere nu exonerează de răspundere SC J. SA

pentru pagubele pricinuite în perioada 1989-2005, iar aceste drepturi urmează

să fie stabilite în condițiile legii, fără legătură cu acest contract, ajungând

la concluzia că nu reprezintă o recunoaștere a dreptului a cărei acțiune se

prescrie, ci o înțelegere în sensul că această chestiune de drept urmează a fi

soluționată separat de obiectul contractului de închiriere, că reclamanții nu

au renunțat prin încheierea contractului ia aceste drepturi.

Tribunalul a mai reținut că, și dacă

ar fi reală susținerea reclamanților, eventuala recunoaștere a dreptului în

2005 de către pârâtă nu ar fi putut întrerupe prescripția pentru drepturile la

acțiune pentru care se împlinise deja termenul de prescripție, adică pentru

perioada 1989-aprilie 2002, iar pentru drepturile aferente perioadei aprilie

2002-2005, este, de asemenea, irelevantă, întrucât reclamanții au formulat

acțiunea abia la data de 19 august 2011, cu mult după trecerea a încă unui

termen de trei ani, conform art. 17 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Reclamanții nu au formulat critici în

apel cu privire la modul în care a interpretat prima instanță de fond clauza

îl.i din contractul de închiriere nr. X/2005 și nici cu privire Ia nerelevanța

acestei eventuale recunoașteri a dreptului asupra aplicării art. 16, 17 din

Decretul nr. 167/1958, neputând fomiula aceste critici direct în recurs, omisso

medio.

În continuare, recurenții reclamanți

au solicitat, pentru cazul respingerii excepției prescripției dreptului Ia

acțiune pentru perioada 1989-2005, obligarea pârâtei la plata lipsei de

folosință pentru perioada respectivă, arătând de ce consideră că este

întemeiată cererea pe fond, motive care nu se mai impune a fi analizate, având

în vedere că au fost considerate nefondate motivele de recurs ce vizau

soluționarea excepției prescripției dreptului ia acțiune pentru această

perioadă.

În finalul cererii de recurs,

recurenții au solicitat, ca urmare a admiterii recursului, pe lângă

despăgubirile pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 1989-2005, și

obligarea intimatei la plata prejudiciului cauzat ca urmare a lipsei de

folosință, după cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expertul H.,

pentru perioada iulie 2009-01 iulie 2011. A fost solicitată și actualizarea

creanței stabilite prin Sentința civilă nr. 1482 din 17 noiembrie 2010,

pronunțată în Dosarul nr. X/3/2010, cu indicele de inflație pentru perioada 18

decembrie 2010-până la data achitării despăgubirii - 01 iulie 2011, în sumă de

53.982 lei. Recurenții au pretins și restituirea diferenței de taxa de timbru

achitată, arătând că au plătit suma de 15.476,80 lei, iar suma care trebuia

plătită era 8.742,27 lei. Așa fiind, rezultă că au achitat în plus suma de 6.734

lei.

Analizând cuprinsul motivelor de

recurs, Înalta Curte a constatat că nu au fost formulate critici referitoare la

modul de soluționare a motivelor de apel care vizau aceste cereri de către

instanța de apel, astfel că ele nu pot face obiectul cercetării pe calea

controlului de legalitate în cauza dedusă judecății, neputând fi încadrate în

prevederile art. 304 C. proc. civ.

Recurenții reclamanți au mai solicitat

obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată din fond (prima

instanță și apel) și recurs, reprezentate de taxa de timbru și onorariul

expertului.

În ceea ce privește cheltuielile de

judecată din fond (prima instanță și apel), așa cum s-a reținut anterior,

recurenții nu au formulat critici prin care să susțină nelegalitatea hotărârii

instanței de apel sub acest aspect, astfel că și această cerere apare ca fiind

nemotivată.

Referitor la cheltuielile de judecată

aferente recursului, cum prezentul demers judiciar inițiat este respins, nu se

justifică, prin raportare la prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

acordarea unor astfel de cheltuieli.

În consecință, în temeiul art. 312 alin.

(1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții A., B., C., D. și E. împotriva Deciziei nr. 438/A din

data de 6 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată in ședință publică, astăzi

26 ianuarie 2016.