ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4378/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4378/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii

Prin Cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr.

6443/2/2012 reclamantul Municipiul București, prin mandatar A.N. București, în

contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Comuna C. prin Primar și Consiliul

Local al comunei C., a solicitat instanței să dispună anularea în parte a H.G.

nr. 930/2002, pozițiile 118, 119, 120, 121, 122 din Anexa nr. 9 la H.G.

menționat, având ca obiect atestarea domeniului public de Judecătoria Ilfov

precum și al orașelor și comunelor din județul Ilfov.

În motivarea

acțiunii, reclamanta arată, în esență, că în anul 2001, Consiliul Local C. prin

Hotărârea nr. H1 din 10 iulie 2001, a inclus în mod nelegal în cadrul bunurilor

care compun domeniul public al comunei C. terenurile pe care se află S.P.A.I.C.

și S.P.A.I.P., deși cele două imobile alcătuiesc domeniul public al

Municipiului București, potrivit H.C.G.M.B. nr. 186/2008.

Terenurile pe care se

află stațiile de pompare apă industrială C. și P. au fost expropriate în baza

Decretelor de expropriere nr. 993/1967 și 10/1977, iar în anul 1991 în temeiul

art. 351 din Legea nr. 18/1991, terenurile au trecut au trecut în proprietatea

Municipiului București.

Pârâtul, Guvernul

României, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității,

solicitând respingerea acțiunii ca tardiv declarată în raport de termenul

prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prefectul Județului

Ilfov a formulat cerere de intervenție în interesul pârâților, cerere ce a fost

respinsă ca inadmisibilă prin Încheierea de ședință din data de 18 decembrie

2012.

Pârâta Comuna C. a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin Încheierea de

ședință din data de 12 februarie 2013, au fost respinse excepțiile tardivității

și inadmisibilității invocate de pârâți.

Hotărârea instanței

de fond

Prin Sentința nr.

2616 din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel București, a fost admisă acțiunea

reclamantului Municipiul București prin mandatar A.N. București SA, în

contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Comuna C. prin Primar, fiind

anulate pozițiile 118, 119, 120, 121,122 din Anexa nr. 9 la H.G. nr. 930/2002.

În motivarea

acțiunii, instanța a reținut, în esență, că terenurile menționate la pozițiile

118, 119, 120, 121, 122 din anexa nr. 9 din H.G. 930/2002 ca făcând parte din

domeniul public al comunei C. sunt identice cu terenurile pe care se află

S.P.A.I.C. și S.P.A.I.P., dar aceste terenuri au făcut obiectul decretelor de

expropriere nr. 993/1967 și 10/1977, fiind trecute în proprietatea statului și

în administrarea fostului Consiliu Popular al Municipiului București, fiind

edificate stații de pompare menite să asigure alimentarea cu apă industrială a

Municipiului București.

Temeiul includerii

acestor terenuri în domeniul public al comunei C. l-a constituit art. 36 alin.

(1) din legea 18/1991. Potrivit acestui text de lege "(1) Terenurile

aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care

sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea

comunelor, orașelor sau a municipiilor, (...)".

În speță însă,

terenul nu s-a aflat la data de 1 ianuarie 1990 și nici la o dată ulterioară,

în administrarea primăriei C., pentru a justifica includerea lui în domeniul

public al acestei localități, terenurile fiind date, în administrarea primăriei

Municipiului București, mai precis fostului Sfat Popular al Municipiului

București, Consiliul General al Municipiului București fiind continuatorul

acestei entități.

Intimații au pretins

că terenul ar fi fost în administrarea C.A.P. C., prezentând situații ale

fostului C.A.P. C. referitoare la deținerea în administrare a unor terenuri cu

categoria de folosință de pășuni și livezi dar, în speță este vorba de terenuri

având edificate construcții cu o destinație de folosință diferită de cea

menționată în evidențele respective.

Nu a fost probată

modalitatea în care aceste terenuri au ieșit din administrarea Sfatului Popular

al Municipiului București, unde s-au aflat în mod cert în momentul

exproprierii, și au intrat în administrarea C.A.P. C.

Evidențele C.A.P. C.

fie nu se refereau la terenurile în litigiu ci la terenuri a căror categorie de

folosință era de livezi și pășuni fie consemnau o situație nereală, C.A.P. C.

neavând în drept și fapt administrarea terenurilor în litigiu.

Ca urmare, în

condițiile în care nu s-a dovedit că la data intrării în vigoare a Legii

18/1991 terenurile s-ar fi aflat în administrarea primăriei C., acestea nu

puteau fi cuprinse în domeniul public al comunei C. chiar dacă se află în

intravilanul acestei localități.

Intimata Comuna C.

s-a apărat arătând că terenurile nu puteau intra în patrimoniul unei alte

localități decât cea în intravilanul căreia se află, dar instanța de fond a

reținut că în speță, nu se discută titlul reclamantului ci valabilitatea

titlului pârâtei, reclamantul fiind ținut, cel mult, să își justifice interesul

legitim în promovarea acțiunii. Simplul fapt că bunul s-a aflat în

administrarea Consiliului General al Municipiului București, ca organ al

administrației locale a capitalei, continuator al fostului Sfat Popular al

Municipiului București este suficient pentru a conferi reclamantului interes și

calitate în formularea acțiunii.

Faptul că pe terenul

în litigiu sunt edificate două stații de pompare apă industrială care asigură

alimentarea capitalei confirmă, existența unui interes al reclamantului în

promovarea prezentului litigiu.

Cât privește faptul

că reclamantul nu a contestat H.C.L. C. nr. 31/2001, prin care a fost aprobat

inventarul bunurilor ce fac parte din domeniul public al comunei C., instanța

de fond a reținut că această hotărâre de consiliu local are natura juridică a

unui act preparator, nefiind susceptibilă să producă efecte prin ea însăși, iar

acțiunea în contencios administrativ se putea formula doar împotriva actului

administrativ propriu-zis respectiv împotriva H.G. prin care, pe baza

inventarului respectiv, se aprobă domeniul public al comunei.

Recursul exercitat în

cauză

Împotriva Sentinței

nr. 2616 din 17 septembrie 2013 a Curții de Apel București a formulat recurs

pârâții Guvernul României și Comuna C.

Recurenta Comuna C. a

formulat recurs și împotriva Încheierii din data de 12 februarie 2013, prin

care au fost respinse excepțiile tardivității și inadmisibilității.

Comuna C. prin recursul formulat, a solicitat în esență, admiterea recursului

declarat împotriva Încheierii de ședință din data de 12 februarie 2013 în

sensul admiterii excepției tardivității și inadmisibilității cererii de chemare

în judecată cu consecința respingerii acțiunii formulate.

Pe fondul cauzei,

solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul

respingerii acțiunii ca nefondată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, neîntemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 sau 304

1

C. proc. civ., recurenta arată că în mod greșit instanța de fond a respins

excepția tardivității acțiunii în condițiile în care procedura declanșată de

Municipiul București la data de 6 ianuarie 2012 încalcă prevederile art. 7

alin. (3) și art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Dreptul de

proprietate publică al comunei C., pentru suprafețele de teren menționate la

pozițiile 120 și 122 din Anexa nr. 9 la H.G. nr. 930/2002, a fost intabulat în

Cartea Funciară, iar înscrierea unui drept în Cartea funciară are ca efect

opozabilitatea acestui drept față de terți, opozabilitate erga omnes, fiind

evident că față de data de 17 septembrie, respectiv 11 octombrie 2010,

plângerea prealabilă formulată de către reclamantă la data de 5 ianuarie 2012

este tardivă, ceea ce echivalează cu lipsa plângerii prealabile.

Motivarea instanței

de fond a excepțiilor invocate este lapidară și incompletă în condițiile în

care nu se ține cont de efectele intabulării în Cartea Funciară, iar inadmisibilitatea

întemeiată pe dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este o

sancțiune care vizează pasivitatea persoanelor interesate, sancțiune ce nu a

fost aplicată de instanță.

Dacă nu este luată în

considerare data intabulării dreptului de proprietate în Cartea Funciară,

trebuie avută în vedere Adresa nr. A1 din 3 februarie 2011, dată când

mandatarul reclamantei a luat la cunoștință de H.G. a cărei anulare se

solicită, acțiunea formulată la data de 6 ianuarie 2012 fiind tardivă și în raport

de adresa menționată.

Instanța de fond nu a

analizat raporturile dintre A.N. și Municipiul București, astfel că SC A.N. SA

avea un mandat în baza căruia avea obligația de a iniția proceduri judiciare cu

privire la bunurile proprietate a Municipiului București .

Odată ce actul

administrativ a fost adus la cunoștința mandatarului A.N. prin Adresa nr. A1

din 3 februarie 2011, termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004 au început să

curgă, fiind lipsit de relevanță dacă A.N. a comunicat Municipiului București

actul administrativ din discuție.

Acțiunea formulată de

reclamantă este tardivă și în raport de dispozițiile art. 11 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004, respectiv termenul de un an, având în vedere că reclamanta

a luat la cunoștință de Anexa nr. 9 din H.G. nr. 930/2002 la data când au fost

pronunțate încheierile de carte funciară prin care a devenit opozabil atât

dreptul de proprietate publică cât și titlul în baza căruia s-a intabulat acest

drept.

Pe fondul cauzei,

instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 35 din Legea nr.

18/1991, în condițiile în care terenurile în discuție făceau parte din

intravilanul comunei C. și față de dispozițiile legale invocate trebuia să

treacă în proprietatea unității administrativ - teritoriale din intravilanul căreia

fac parte.

Instanța de fond a

analizat cauza limitându-se la dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr.

18/1991, fără să aibă în vedere dispozițiile art. 5 din același act normativ

coroborat cu dispozițiile Legii nr. 213/1998 din care rezultă că rețelele de

alimentare cu apă fac parte din domeniul public al localității pe raza căruia

se află, cu excepția cazului în care s-ar invoca și proba un drept de

proprietate publică de interes județean sau național.

Hotărârea instanței

de fond este greșită și în ceea ce privește calificarea H.C.L. emisă în baza

Legii nr. 213/1998, drept un act administrativ preparator, H.C.L. fiind un act

administrativ principal față de care Anexa 9 a H.G. nr. 930/2002 apare ca un

act administrativ subsecvent.

Actul administrativ

care consacră caracterul de bun public pentru bunurile în litigiu este H.C.L. a

comunei C. nr. H1 din 10 iulie 2001 privind aprobarea inventarului bunurilor ce

fac parte din domeniul public al comunei C., în baza căruia s-a emis Anexa nr.

9 la H.G nr. 930/2002, iar în măsura în care s-ar fi probat de către reclamant

o vătămare cauzată printr-un act administrativ, acea vătămare s-ar fi produs ca

urmare a aprobării H.C.L. nr. H1 din 10 iulie 2001 și nu ca urmare a

menționării bunurilor în Anexa 9 la H.G. nr. 930/2002, întrucât Anexa 9 apare

ca fiind un act administrativ subsecvent, de punere în aplicare a H.C.L. nr. H1

din 10 iulie 2001.

În concluzie,

recurenta arată că Anexa nr. 9 la H.C.G. nr. 930/2001 nu este de natură a

vătăma direct drepturile reclamantei, iar H.C.L. nr. H1 din 10 iulie 2001, act

administrativ care, eventual, putea produce o vătămare reclamantului, nu a fost

atacat pe calea contenciosului administrativ.

Astfel, atâta timp

cât reclamanta nu a dovedit calitatea sa de proprietar asupra bunurilor în

discuție, lipsește și pretinsa vătămare. Din probatoriul administrat nu rezultă

în ce constă pretinsa vătămare cât timp prin Anexa nr. 9, destinația bunurilor

nu a fost schimbată.

În concluzie, nu

există probe care să demonstreze vătămarea și legătura cauzală dintre o

eventuală vătămare și actul administrativ contestat.

Guvernul României, în dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 raportat la 304

1

C. proc. civ., arată

că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 554/2004 în condițiile în care acțiunea promovată de reclamant s-a făcut cu

depășirea termenului prevăzut de Legea nr. 554/2004.

H.G. nr. 930/2002, a

cărei anulare se solicitase, a fost publicată în M. Of. nr. 682/16.09.2002, iar

acțiunea în anulare a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de art.

11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Termenul de un an

prevăzut de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, este un termen de

decădere, a cărui depășire duce la stingerea dreptului la acțiune.

Pe fondul cauzei,

hotărârea recurată este netemeinică și nelegală în condițiile în care H.G. nr.

930/2002 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 107 din Constituția

României și art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia.

La elaborarea actului

contestat au fost respectate dispozițiile din Legea nr. 24/2000 și cele

cuprinse în Regulament, proiectul actului administrativ fiind avizat de către

autoritățile publice interesate și de Ministerul Justiției.

În județul Ilfov au

fost inventariate bunurile care aparțineau domeniului public al județului,

municipiilor, orașelor și comunelor, inventarierea bunurilor fiind efectuată

potrivit art. 21 alin. (2) din lege de către comisiile special constituite.

Stația de pompare și

repompare a apei C. și stația de pompare a apei P., precum și terenurile

aferente, au fost inventariate în domeniul public al comunei C. în considerare

situației juridice din data de 1 ianuarie 1990.

Consiliul Local al

comunei C. a adoptat Hotărârea nr. H1 din 10 iulie 2001, iar instanța a anulat

parțial H.G. nr. 930/2002, fără ca în prealabil să fie anulată H.C.L. care a

stat baza adoptării actului contestat.

Potrivit Legii nr.

213/1998, Guvernul României are competența de a atesta inventarul domeniului

public de interes local și județean, neavând abilitatea legală de a inventaria

el însuși aceste bunuri. Ca urmare, se impune admiterea recursului, modificarea

sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.

Intimatul - reclamant

a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență respingerea

recursurilor ca nefondate.

Hotărârea instanței

de recurs

Analizând sentința

recurată în raport de criticile formulate de ambele recurente și dispozițiile

legale incidente, se constată că recursurile sunt nefondate.

Astfel, reclamatul

Municipiul București prin mandatar SC A.N. în calitate de reclamant a solicitat

instanței anularea pozițiilor nr. 118, 119, 120, 121, 122 din Anexa nr. 9 la

H.G. nr. 930/2002 având ca obiect atestarea domeniului public de județul Ilfov,

precum și al orașelor și comunelor din județul Ilfov.

H.G. nr. 930/2002 a

fost publicată în M. Of. nr. 682/16.09.2002, anexele nefiind publicate.

În Anexa 9 la H.G.

nr. 930/2002 privind inventarul bunurilor proprietate publică a comunei C. au

fost incluse terenurile pe care sunt amplasate S.P.A.I.C. și S.P.A.I.P.

Prin Încheierea de

ședință din 12 februarie 2013, instanța de fond în mod corect a respins

excepția tardivității și excepția inadmisibilității, invocate de intimații -

pârâți, având în vedere dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 și actele de

la dosar din care rezultă că plângerea prealabilă formulată de reclamantă a

fost făcută cu respectarea dispozițiilor legale, termenul legal începând să

curgă de la data luării la cunoștință de actul a cărei anulare se solicită.

Astfel, intimatul -

reclamant este terț interesat, vătămat într-un drept al său, care a formulat

plângere prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, în termenul

prevăzut de același act normativ, termen ce a început să curgă din momentul

luării la cunoștință de actul atacat.

H.G. nr. 930/2002 a

fost publicată în M. Of. nr. 682/16.09.2002 în care se precizează că anexele 1

- 40 se vor publica ulterior, iar Anexa 9, vizând inventarul bunurilor care

aparțin domeniului public al comunei C., a fost publicată în M. Of. nr. 682

bis, dar data de la care începe să curgă termenul pentru formularea plângerii

prealabile pentru terțele persoane vătămate într-un drept al lor, prin actul

administrativ cu caracter individual, este data la care terțul a luat la

cunoștință de actul administrativ vătămător.

În speța de față,

reclamantul a luat la cunoștință de conținutul Anexei 9 la H.G. nr. 930/2002 la

data de 5 ianuarie 2012, fapt ce rezultă din Adresa înregistrată sub nr. A1.1

din 5 ianuarie 2012.

Susținerea

recurentei, în sensul că prin Adresa nr. A1 din 2011 s-a adus la cunoștință

către SC A.N. de conținutul Anexei 9 a H.G. nr. 930/2002 nu poate fi reținută

în condițiile în care din probatoriul administrat nu rezultă că adresa

menționată a fost expediată către titularul menționat și nici că a fost

înregistrată în registrul de corespondență .

De altfel, această

susținere, așa cum a reținut și instanța de fond, nu are relevanță în

condițiile în care calitatea de mandatar al SC A.N. a fost dată de mandantul

Municipiului București prin Procura nr. P1 din 5 ianuarie 2012, clauza

contractuală înserată în Contractul de concesiune încheiat în anul 2002,

nefiind un mandat în sensul art. 67 alin. (2) C. proc. civ.

Față de dispozițiile

art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, ținând cont și de practica

constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se reține că termenul

prevăzut de lege pentru formularea plângerii prealabile, începe să curgă de la

data când persoana vătămată într-un drept al său într-un interes legitim, a

luat cunoștință de existența actului administrativ a cărei anulare se solicită.

Nu poate fi reținută

susținerea recurentului în sensul că termenul pentru formularea plângerii

prealabile prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 începe să curgă de la data

înscrierii dreptului de proprietate în Cartea Funciară, scopul înscrierii în

Cartea Funciară fiind publicitatea drepturilor sale asupra imobilelor și nu

comunicarea actelor care au stat la baza înscrierii.

Instanța de

contencios administrativ a fost învestită cu controlul de legalitate a unei

hotărâri de guvern prin care a fost atestat domeniul public al județului Ilfov

și inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei C. (Anexa 9)

această instanță fiind limitată să verifice exclusiv dacă terenurile în

discuție au fost incluse în inventarul comunei C. cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 213/1998.

Prin urmare, excede

instanței de contencios administrativ de a se pronunța asupra caracterului

constitutiv sau declarativ de drepturi reale înscrise în Cartea Funciară,

opozabilitatea erga omnes putând fi valorificată în cadrul unei acțiuni de

drept comun, termenul prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 începând să

curgă de la data la care actul administrativ a ajuns la cunoștința persoanei

vătămate.

În raport de

considerentele expuse, se reține că instanța de fond a interpretat corect și

dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, începutul

termenului de prescripție pentru introducerea plângerii prealabile împotriva

actului administrativ individual, de către persoana căruia nu i se adresează

actul, fiind momentul cunoașterii efective a conținutului actului administrativ.

În acest condiții a

nega dreptul la acțiune al intimatului - reclamant, înseamnă a nega dreptul de

acces la o instanță în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Pentru considerentele

expuse, motivele de recurs vizând nelegalitatea Încheierii de ședință din data

de 12 februarie 2013, invocate direct de recurenta comuna C. și indirect de

recurentul Guvernul României, vor fi respinse ca nefondate.

Și pe fondul cauzei,

se constată că motivele de recurs formulate de ambii recurenți, ce vizează

nelegalitatea Sentinței nr. 2.616 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel

București, nu sunt incidente în cauză.

Este de necontestat

că pe terenurile descrise în Anexa 9 din H.G. nr. 930/2002 la pozițiile 118,

119, 120, 121, 122 sunt amplasate S.P.A.I.C. și S.P.A.I.P.

Aceste terenuri au

făcut obiectul exproprierii pentru cauză de utilitate publică prin Decretul nr.

993/1967 și Decretul nr. 10/1997, fapt ce rezultă și din raportul de expertiză

efectuat în cauză.

Terenurile

expropriate au fost date în administrarea fostului Sfat Popular al Municipiului

București, iar la data adoptării Legii nr. 18/1990 și nici ulterior, comuna C.

nu a avut un drept de administrare asupra imobilelor în discuție.

Potrivit art. 35 din

Legea nr. 18/1991, în forma la data intrării în vigoare legii "Terenurile

aflate în proprietatea Statului, situate în intravilanul localităților și care

sunt în administrarea primăriilor la data prezentei legi, trec în proprietatea

comunelor, orașelor sau municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor

prevăzute la art. 25".

În condițiile în

care, așa cum corect a reținut și instanța de fond, terenurile identificate, în

Anexa 9 din H.G. nr. 930/2002 la pozițiile enumerate mai sus, nu au fost

niciodată în administrarea comunei C., nu se poate reține că instanța de fond a

interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr.

18/1991.

În cadrul controlului

de legalitate al H.G. nr. 930/2002 instanța de contencios administrativ s-a

limitat în a verifica dacă includerea în lista de inventar (Anexa 9 din H.G.

nr. 930/2002) a terenurilor în discuție a avut loc în condițiile legii,

stabilind că terenurile pe care sunt amplasate S.P.A.I.C. și S.P.A.I.P. au

făcut obiectul decretelor de expropriere, terenurile trecând în proprietatea

Statului și în administrarea Consiliului Popular al Municipiului București.

Acest fapt este

dovedit atât cu actele anexate cât și cu expertiza judiciară efectuată în

cauză, susținerea recurentei în sensul că terenul a fost administrat de C.A.P.

C. nu are un suport probator.

Este evident că la

data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1990, terenurile în litigiu se aflau în

administrarea Sfatului Popular al Municipiului București și ca urmare nu puteau

fi trecute în domeniul public al comunei C.

Potrivit opiniei

unanime exprimate atât în jurisprudență cât și în doctrină, atestarea unui bun

în domeniul public nu are caracter constitutiv de drepturi ci doar declarativ,

iar validitatea unei astfel de operațiuni este condiționată de existența ca

premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății publice.

Susținerea recurentei

în sensul că reclamanta se poate prevala de prezenta hotărâre pentru a face

dovada dreptului său de proprietate, nu are un suport legal având în vedere că

instanța de contencios administrativ a analizat în prezentul litigiu

legalitatea H.G. nr. 930/2002 și Anexa 9 la hotărâre prin prisma conformității

cu prevederile legii în executarea căreia a fost adoptată, respectiv Legea nr.

213/1998, verificând dacă imobilele în discuție au intrat în proprietatea

publică a comunei C., într-una din modalitățile prevăzute de art. 7 din Legea

nr. 213/1998 fără a se pune în discuție titlul reclamantei.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond

verificând legalitatea actelor administrative contestate din perspectiva Legii

nr. 213/1998, respectiv art. 7, text de lege care consacră modurile de

dobândire a dreptului de proprietate publică.

Faptul că H.G. nr.

930/2002 a fost adoptată cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea unor acte normative, precum și

în conformitate cu H.G. nr. 50/2005, astfel cum susține recurentul Guvernul

României, este irelevant, având în vedere că instanța de fond a analizat

legalitatea actului administrativ prin raportare la dispozițiile Legii nr.

213/1998.

Este adevărat că nu a

fost contestată H.C.L. nr. H1 din 2001, dar așa cum a reținut instanța de fond

această hotărâre a consiliului local nu produce efecte prin ea însăși, fiind un

act preparator, considerentele instanței de fond fiind însușite de instanța de

recurs.

Nu se poate reține

nici critica vizând lipsa unei vătămări, în condițiile în cauză sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004, interesul

reclamantului fiind pe deplin justificat în condițiile în care pe terenurile în

discuție sunt edificate S.P.A.I.C. și S.P.A.I.P., stații ce asigură alimentarea

cu apă a capitalei.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat

și aplicat corect dispozițiile legale incidente, motiv pentru care în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 va

respinge ca nefondate recursurile declarate atât împotriva Încheierii din data

de 12 februarie 2013 cât și împotriva Sentinței nr. 2.616 din 17septembrie

2013.

Cu privire la

cheltuielile de judecată solicitate de intimată, în cauză vor fi aplicate

dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere caracterul

rezonabil al sumei reprezentând onorariu de avocat, în raport cu munca

prestată, astfel recurenții vor fi obligați în solidar să plătească intimatului

suma de 5.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul Guvernul României împotriva Sentinței civile nr. 2.616 din 17

septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul

declarat de pârâta Comuna C., prin Primar împotriva Sentinței civile nr. 2.616

din 17 septembrie 2013 și a Încheierii din 12 februarie 2013 ale Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenții, în

solidar, la plata cheltuielilor de judecată către intimatul - reclamant

Municipiul București prin mandatar A.N. București SA, în cuantum de 5.000 RON,

cu aplicabilitatea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - MI