ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1826/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1826/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1329/2013 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților

I.N. și I.N.A., astfel cum a fost precizată, formulată împotriva pârâtului Municipiul

București prin Primarul General.

În considerentele hotărârii

pronunțate, prima instanță a reținut că a fost învestită de către reclamanți cu

soluționarea unei cereri prin care s-a solicitat: a) obligarea pârâtului să îndeplinească

procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 pentru terenurile în suprafață de 336,44

mp situat în București, str. L.M., sector 6, și de 37,56 mp, din terenul în suprafață

totală de 411,44 mp situat în București, str. D., sector 6, ambele afectate de realizarea

obiectivului „Penetrație S.I.-C.-A.B.-P.” declarat de utilitate publică prin hotărârea

Consiliului General al Municipiului București din 2 noiembrie 2006; b) obligarea

pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 277.810 euro, aferentă valorii de piață

a terenului în suprafață de 336,44 mp, și în sumă de 30.987 euro, aferentă valorii

de piață pentru suprafața de 37,56 mp, în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale

a României; c) obligarea pârâtului la plata sumei de 30.310 euro, cu titlu de despăgubiri

pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 336,44 mp, și la plata sumei

de 37.067 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în

suprafață de 411,44 mp, în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României,

în ambele cazuri pentru perioada 15 august 2009-15 august 2012, cu cheltuieli de

judecată.

Tribunalul a apreciat

că toate capetele de cerere sunt inadmisibile întrucât demersurile privind realizarea

proiectului nu s-au finalizat, fiind efectuată numai declarația de utilitate publică,

și că solicitările reclamanților ar putea deveni admisibile doar în ipoteza unei

exproprieri de fapt, care să fi avut loc cu încălcarea prevederilor Legii nr. 33/1994

și Legii nr. 255/2010, care să fi produs consecința privării reclamanților de o

parte a dreptului lor de proprietate. S-a arătat însă că o atare situație de fapt

nu se regăsește în cauză, atât reclamanții, cât și pârâtul declarând, la interpelarea

instanței, că nu s-a început construirea efectivă a lucrării de utilitate publică

pe terenul reclamanților.

S-a reținut că solicitarea

reclamanților de a primi despăgubiri ca urmare a unei exproprieri care nu s-a declanșat

și obligarea autorității publice de a declanșa procedura de expropriere este inadmisibilă

în condițiile în care, deși există un plan urbanistic ce prevede executarea unei

investiții publice ce afectează și proprietatea reclamanților, respectiva investiție

nu a fost concretizată din lipsa fondurilor, fiind incertă atât realizarea în sine

a proiectului, cât și menținerea planurilor și traseului său inițial.

Apelul declarat de reclamanți

împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr.

2A din 6 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin care s-a reținut că este necontestat în cauză că prin hotărâri succesive, mai

exact hotărârile din anul 2000 și din anul 2006, Consiliul General al Municipiului

București a aprobat o investiție rutieră care va afecta, la momentul concretizării

sale, terenurile proprietatea reclamanților.

Modalitățile de expropriere

a unui imobil proprietate privată sunt prevăzute de Legea nr. 33/1994 și vizează

într-o primă ipoteză inițiativa expropriatorului, obligat la o justă și prealabilă

despăgubire, iar într-o a doua ipoteză convenția părților, atât cu privire la modul

de transfer al dreptului de proprietate, cât și cu privire la cuantumul și natura

despăgubirii, fără a mai fi necesară declanșarea procedurii de expropriere (art.

4 și art. 12 și urm. din Legea nr. 33/1994).

S-a arătat însă că, în

speță, nu se regăsește niciuna dintre cele două ipoteze limitativ prevăzute de Legea

nr. 33/1994, astfel încât, în mod corect judecătorul fondului a considerat că demersul

reclamanților în acțiunea de față este inadmisibil, deoarece, în eventualitatea

admiterii sale, acesta ar constitui, practic, o a treia ipoteză de expropriere pe

care judecătorul nu o poate adăuga la lege.

S-a reținut, de asemenea,

că ambele părți au precizat că în prezent terenul nu este afectat de construcția

pasajului rutier.

În legătură cu lipsa de

folosință a terenului, despre care s-a susținut că judecătorul fondului nu s-ar

fi pronunțat, s-a apreciat că respectivele capete de cerere reprezintă cereri accesorii

cererii principale privind exproprierea și că nu pot fi analizate pe fondul lor,

decât în măsura analizării pe fond a cererii principale. Deși judecătorul fondului

nu s-a pronunțat expres cu privire la cele două capete de cerere privind lipsa de

folosință, o atare împrejurare nu poate constitui motiv de casare în condițiile

în care existența și analiza lor nu reprezintă decât o consecință a eventualei analizări

a fondului cererii principale. Cum cererea principală a fost respinsă ca inadmisibilă,

în mod firesc trebuie acceptat că și cererile accesorii au fost respinse ca atare,

respingerea cererii vizând întregul său petit și nu doar o parte a acestuia.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs reclamanții I.N.A. și I.N.

În motivarea recursului

declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au

susținut următoarele critici:

În mod greșit instanța

de apel a apreciat că, în prezent, terenul nu este afectat de construcția pasajului

rutier și că ipoteza speței nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 33/1994, omițând

faptul că, lucrările la obiectivul „Penetrație S.I.-C.-A.B.-P.” au început în luna

iulie 2010 prin Asocierea J.V.B.-A.-E.C.-T.-P. București.

Aceasta situație se confirmă

prin adresa din 2011 a Primăriei Municipiului București, Direcția Generală Infrastructură

și Servicii Publice, din care rezultă că Primăria Municipiului București are în

derulare proiectul rutier „Penetrație S.I.-C.-A.B.-P.” la care a început lucrările

în luna iulie 2010, iar realizarea acestui proiect afectează imobilele din str.

D. și L.M. sector 6 București.

Recurenții susțin că au

suferit o expropriere de fapt, care încalcă prevederile art. 44 din Constituția

României, precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

La data de 6 iunie 2014,

intimatul-pârât Municipiul București a formulat întâmpinare prin care a solicitat

suspendarea judecării recursului în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1)

pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 32291/3/2012

aflat pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ

și fiscal.

De asemenea, a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, atașând întâmpinării

o copie a adresei din 10 aprilie 2013 a Direcției Generale de Infrastructură și

Servicii Publice din cadrul Primăriei Municipiului București și extrase din Registrele

de carte funciară pentru a evidenția situația la zi a celor două terenuri în legătură

cu care au fost formulate pretențiile recurenților.

Recursul declarat de reclamanți

este nefondat.

Instanța de recurs are

în vedere că prin hotărârea tribunalului, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea

inițiată de reclamanți prin care aceștia au solicitat obligarea pârâtului la îndeplinirea

procedurii de expropriere prevăzută de Legea nr. 33/1994 pentru două terenuri proprietatea

lor, afectate de traseul obiectivului „Penetrație S.I.-C.-A.B.-P.”, obligarea pârâtului

la plata contravalorii terenurilor, dar și a lipsei de folosință a acestora pe perioada

15 august 2009-15 august 2012.

Motivele pentru care prima

instanță a adoptat această soluție au fost acelea că, potrivit legii, inițiativa

exproprierii aparține autorității administrativ-teritoriale, nu însă și persoanelor

expropriate și că, cel mult, acțiunea reclamanților ar fi admisibilă în ipoteza

unei exproprieri de facto, neregăsită însă în speță deoarece realizarea obiectivului

a fost stopată din lipsă de fonduri (fiind parcursă doar etapa declarării obiectivului

ca fiind de utilitate publică), iar părțile litigante au confirmat că nu s-a început

construirea efectivă a lucrării pe terenul reclamanților.

Această soluție justificată,

în esență, în aceiași termeni, a fost menținută în apel, iar prin recursul declarat

recurenții s-au rezumat la a combate aprecierea instanțelor de fond în sensul că,

în prezent, terenurile proprietatea lor nu ar fi fost încă afectate de construcția

pasajului rutier și că, prin urmare, cauza nu se circumscrie unei exproprieri de

facto.

Afirmând că au fost supuși

unei exproprieri de fapt, recurenții-reclamanți au susținut că o atare împrejurare

este confirmată prin conținutul adresei din 2011 a Primăriei Municipiului București,

Direcția Generală de Infrastructură și Servicii Publice și au cerut să se rețină

că în acest fel li s-a adus o încălcare a dreptului de proprietate, incompatibilă

cu prevederile art. 44 din Constituția României și cu art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, instanța

de recurs constată că reclamanții nu au combătut în recurs cel dintâi argument prin

care instanțele de fond au justificat inadmisibilitatea acțiunii promovate, respectiv

că potrivit legii (Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 255/2010) persoanei expropriate

nu i se recunoaște în nici un caz, în ipoteza exproprierii directe, dreptul la inițierea

acesteia, care aparține întotdeauna autorității statului sau, după caz, unității

administrativ-teritoriale, care are calitatea de expropriator.

Ceea ce au combătut recurenții

prin unica lor critică de recurs a fost concluzia instanțelor de fond în sensul

că speța dedusă judecății nu corespunde unui caz de expropriere în fapt (exproprierea

indirectă), situație în care acțiunea ar fi fost admisibilă.

Înalta Curte constată

că nici un element suplimentar față de cele analizate și discutate în fața instanțelor

de fond nu a fost adus de recurenți în sprijinul tezei lor, în sensul că ar fi fost

supuși unei exproprieri de facto, adresa din 2011 a Primăriei Municipiului București,

Direcția Generală de Infrastructură și Servicii Publice fiind cea care a fost evocată

de părți și în motivarea cererii lor de chemare în judecată.

Împrejurarea că prin această

adresă Primăria Municipiului București confirmă faptul că are în derulare proiectul

rutier anterior menționat, la care a început lucrările în iulie 2010 prin Asocierea

J.V.B.-A.-E.C.-T.-P. București nu justifică în niciun fel concluzia în sensul că

reclamanții ar fi fost expropriați în fapt, așa cum au pretins prin cererea de recurs,

Înalta Curte reținând și că, la interpelarea tribunalului, ambele părți litigante

au confirmat că nu s-a început construirea efectivă pe terenurile în cauză a traseului

șoselei proiectate.

Această confirmare a venit

din partea reclamanților în ședința publică din 17 iunie 2013, când s-a judecat

cauza în primă instanță, așadar după momentul emiterii adresei din 2011 a Primăriei

Municipiului București invocată în recurs ca dovadă evidentă a exproprierii de facto.

De asemenea, în pofida

acestei confirmări, în concluziile lor orale din recurs, reclamanții au pretins

că în prezent se lucrează la realizarea obiectivului, fiind deja edificat un picior

de pod al drumului direct, lucrările fiind începute din anul 2010, fără a preciza

însă dacă lucrările au afectat în mod direct terenurile proprietatea lor.

Înalta Curte mai reține

că, potrivit adresei din 10 aprilie 2013 a Direcției Generale de Infrastructură

și Servicii Publice a Primăriei Municipiului București, în legătură cu obiectivul

de investiții în cauză s-a parcurs doar etapa declarării utilității publice a lucrării

de interes local (prin hotărârea Consiliului General al Municipiului București din

2006), la data emiterii adresei neprocedându-se încă nici la identificarea exactă

a suprafețelor imobilelor ce vor fi afectate și expropriate și nici la întocmirea

rapoartelor de evaluare aferente acestora.

Aceeași adresă menționează

că începerea procedurilor de expropriere și execuția obiectivului vor avea loc în

măsura aprobării bugetului necesar, împrejurare reținută, de altfel și de către

prima instanță în argumentarea soluției adoptate, dar afirmată și de reclamanți

a cererii lor de chemare în judecată.

De altfel, nu numai că,

așa cum au reținut ambele instanțe de fond, ipoteza unei exproprieri de facto nu

se justifică pe nici un element probatoriu prezentat de către reclamanți (care,

confirmând neînceperea lucrărilor pe terenurile lor, au negat ei înșiși o atare

ipoteză), dar se constată, din modalitatea de argumentare a cererii de chemare în

judecată, că reclamanții au și o înțelegere greșită asupra noțiunii în sine.

Astfel, justificând acordarea

sumelor solicitate prin acțiune, reclamanții au pretins că au suferit o privare

de bunuri întrucât le-a fost îngrădit dreptul de proprietate asupra terenurilor

fără a li se plăti o justă despăgubire, la nivelul valorii de circulație a terenurilor

de care sunt deposedați.

Subsecvent acestor afirmații,

reclamanții au susținut, într-un mod contradictoriu față de cele deja expuse, că

sunt „împiedicați în exercitarea atributelor dreptului de proprietate întrucât nu

pot obține autorizație de construire pentru edificarea construcțiilor” pe care și

le-au propus, pe terenurile anterior indicate ca ieșite din posesia lor prin fapta

expropriatorului, conchizându-se că prejudicierea constă în imposibilitatea utilizării

terenurilor conform destinației (construcții), acestea neputând fi închiriate ori

înstrăinate deoarece, în opinia lor, nu pot servi la nicio activitate.

Aceste elemente i-au determinat

pe reclamanți să susțină prin cererea formulată că este fără îndoială că au suferit

o expropriere de fapt.

Ratinând, ca și prima

instanță, că ipoteza exproprierii de fapt corespunde acelei situații în care, în

absența oricărui cadru legal, și în lipsa oricărei despăgubiri, proprietatea unui

particular ajunge a servi utilității publice prin exploatarea și utilizarea directă

ori indirectă a unei autorități publice, chiar în absența îndeplinirii oricăror

forme ale transferului dreptului de proprietate, Înalta Curte apreciază că în mod

corect au stabilit instanțele de fond că o atare ipoteză nu se regăsește în speță.

Nu numai că această situație

excepțională nu a fost demonstrată de reclamanți, astfel cum s-ar fi impus în virtutea

dispozițiilor art. 1169 C. civ., dar ea a fost negată prin însăși poziția reclamanților

manifestată atât în expunerea cazului lor, prin motivarea cererii de chemare în

judecată, dar și în fața instanței, la interpelarea acesteia.

Neputând reține existența

unui caz de expropriere în fapt în legătură cu cele două terenuri proprietatea recurenților,

în mod corect instanțele de fond au respins cererea de chemare în judecată formulată

de aceștia și în considerarea acestui argument, a cărui justețe nu a fost infirmată

prin prezentul recurs, care va fi respins, pentru motivele arătate, ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de către reclamanții I.N.A. și I.N. împotriva deciziei nr. 2A din 6 ianuarie 2014

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 iunie 2014.