ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1826/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1329/2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților I.N. și I.N.A., astfel cum a fost precizată, formulată împotriva pârâtului Municipiul București prin Primarul General.

În considerentele hotărârii pronunțate, prima instanță a reținut că a fost învestită de către reclamanți cu soluționarea unei cereri prin care s-a solicitat: a) obligarea pârâtului să îndeplinească procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 pentru terenurile în suprafață de 336,44 mp situat în București, str. L.M., sector 6, și de 37,56 mp, din terenul în suprafață totală de 411,44 mp situat în București, str. D., sector 6, ambele afectate de realizarea obiectivului „Penetrație S.I.-C.-A.B.-P.” declarat de utilitate publică prin hotărârea Consiliului General al Municipiului București din 2 noiembrie 2006; b) obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 277.810 euro, aferentă valorii de piață a terenului în suprafață de 336,44 mp, și în sumă de 30.987 euro, aferentă valorii de piață pentru suprafața de 37,56 mp, în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României; c) obligarea pârâtului la plata sumei de 30.310 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 336,44 mp, și la plata sumei de 37.067 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 411,44 mp, în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României, în ambele cazuri pentru perioada 15 august 2009-15 august 2012, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul a apreciat că toate capetele de cerere sunt inadmisibile întrucât demersurile privind realizarea proiectului nu s-au finalizat, fiind efectuată numai declarația de utilitate publică, și că solicitările reclamanților ar putea deveni admisibile doar în ipoteza unei exproprieri de fapt, care să fi avut loc cu încălcarea prevederilor Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 255/2010, care să fi produs consecința privării reclamanților de o parte a dreptului lor de proprietate. S-a arătat însă că o atare situație de fapt nu se regăsește în cauză, atât reclamanții, cât și pârâtul declarând, la interpelarea instanței, că nu s-a început construirea efectivă a lucrării de utilitate publică pe terenul reclamanților.

S-a reținut că solicitarea reclamanților de a primi despăgubiri ca urmare a unei exproprieri care nu s-a declanșat și obligarea autorității publice de a declanșa procedura de expropriere este inadmisibilă în condițiile în care, deși există un plan urbanistic ce prevede executarea unei investiții publice ce afectează și proprietatea reclamanților, respectiva investiție nu a fost concretizată din lipsa fondurilor, fiind incertă atât realizarea în sine a proiectului, cât și menținerea planurilor și traseului său inițial.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 2A din 6 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a reținut că este necontestat în cauză că prin hotărâri succesive, mai exact hotărârile din anul 2000 și din anul 2006, Consiliul General al Municipiului București a aprobat o investiție rutieră care va afecta, la momentul concretizării sale, terenurile proprietatea reclamanților. Modalitățile de expropriere a unui imobil proprietate privată sunt prevăzute de Legea nr. 33/1994 și vizează într-o primă ipoteză inițiativa expropriatorului, obligat la o justă și prealabilă despăgubire, iar într-o a doua ipoteză convenția părților, atât cu privire la modul de transfer al dreptului de proprietate, cât și cu privire la cuantumul și natura despăgubirii, fără a mai fi necesară declanșarea procedurii de expropriere (art. 4 și art. 12 și urm. din Legea nr. 33/1994).

S-a arătat însă că, în speță, nu se regăsește niciuna dintre cele două ipoteze limitativ prevăzute de Legea nr. 33/1994, astfel încât, în mod corect judecătorul fondului a considerat că demersul reclamanților în acțiunea de față este inadmisibil, deoarece, în eventualitatea admiterii sale, acesta ar constitui, practic, o a treia ipoteză de expropriere pe care judecătorul nu o poate adăuga la lege. S-a reținut, de asemenea, că ambele părți au precizat că în prezent terenul nu este afectat de construcția pasajului rutier. În legătură cu lipsa de folosință a terenului, despre care s-a susținut că judecătorul fondului nu s-ar fi pronunțat, s-a apreciat că respectivele capete de cerere reprezintă cereri accesorii cererii principale privind exproprierea și că nu pot fi analizate pe fondul lor, decât în măsura analizării pe fond a cererii principale.

Deși judecătorul fondului nu s-a pronunțat expres cu privire la cele două capete de cerere privind lipsa de folosință, o atare împrejurare nu poate constitui motiv de casare în condițiile în care existența și analiza lor nu reprezintă decât o consecință a eventualei analizări a fondului cererii principale. Cum cererea principală a fost respinsă ca inadmisibilă, în mod firesc trebuie acceptat că și cererile accesorii au fost respinse ca atare, respingerea cererii vizând întregul său petit și nu doar o parte a acestuia. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții I.N.A. și I.N. În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenții au susținut următoarele critici: În mod greșit instanța de apel a apreciat că, în prezent, terenul nu este afectat de construcția pasajului rutier și că ipoteza speței nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 33/1994, omițând faptul că, lucrările la obiectivul „Penetrație S.I.-C.-A.B.-P.” au început în luna iulie 2010 prin Asocierea J.V.B.-A.-E.C.-T.-P. București. Aceasta situație se confirmă prin adresa din 2011 a Primăriei Municipiului București, Direcția Generală Infrastructură și Servicii Publice, din care rezultă că Primăria Municipiului București are în derulare proiectul rutier „Penetrație S.I.-C.-A.B.-P.” la care a început lucrările în luna iulie 2010, iar realizarea acestui proiect afectează imobilele din str. D. și L.M.

sector 6 București. Recurenții susțin că au suferit o expropriere de fapt, care încalcă prevederile art. 44 din Constituția României, precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. La data de 6 iunie 2014, intimatul-pârât Municipiul București a formulat întâmpinare prin care a solicitat suspendarea judecării recursului în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 32291/3/2012 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, atașând întâmpinării o copie a adresei din 10 aprilie 2013 a Direcției Generale de Infrastructură și Servicii Publice din cadrul Primăriei Municipiului București și extrase din Registrele de carte funciară pentru a evidenția situația la zi a celor două terenuri în legătură cu care au fost formulate pretențiile recurenților. Recursul declarat de reclamanți este nefondat.

Instanța de recurs are în vedere că prin hotărârea tribunalului, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea inițiată de reclamanți prin care aceștia au solicitat obligarea pârâtului la îndeplinirea procedurii de expropriere prevăzută de Legea nr. 33/1994 pentru două terenuri proprietatea lor, afectate de traseul obiectivului „Penetrație S.I.-C.-A.B.-P.”, obligarea pârâtului la plata contravalorii terenurilor, dar și a lipsei de folosință a acestora pe perioada 15 august 2009-15 august 2012. Motivele pentru care prima instanță a adoptat această soluție au fost acelea că, potrivit legii, inițiativa exproprierii aparține autorității administrativ-teritoriale, nu însă și persoanelor expropriate și că, cel mult, acțiunea reclamanților ar fi admisibilă în ipoteza unei exproprieri de facto, neregăsită însă în speță deoarece realizarea obiectivului a fost stopată din lipsă de fonduri (fiind parcursă doar etapa declarării obiectivului ca fiind de utilitate publică), iar părțile litigante au confirmat că nu s-a început construirea efectivă a lucrării pe terenul reclamanților.

Această soluție justificată, în esență, în aceiași termeni, a fost menținută în apel, iar prin recursul declarat recurenții s-au rezumat la a combate aprecierea instanțelor de fond în sensul că, în prezent, terenurile proprietatea lor nu ar fi fost încă afectate de construcția pasajului rutier și că, prin urmare, cauza nu se circumscrie unei exproprieri de facto. Afirmând că au fost supuși unei exproprieri de fapt, recurenții-reclamanți au susținut că o atare împrejurare este confirmată prin conținutul adresei din 2011 a Primăriei Municipiului București, Direcția Generală de Infrastructură și Servicii Publice și au cerut să se rețină că în acest fel li s-a adus o încălcare a dreptului de proprietate, incompatibilă cu prevederile art. 44 din Constituția României și cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, instanța de recurs constată că reclamanții nu au combătut în recurs cel dintâi argument prin care instanțele de fond au justificat inadmisibilitatea acțiunii promovate, respectiv că potrivit legii (Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 255/2010) persoanei expropriate nu i se recunoaște în nici un caz, în ipoteza exproprierii directe, dreptul la inițierea acesteia, care aparține întotdeauna autorității statului sau, după caz, unității administrativ-teritoriale, care are calitatea de expropriator. Ceea ce au combătut recurenții prin unica lor critică de recurs a fost concluzia instanțelor de fond în sensul că speța dedusă judecății nu corespunde unui caz de expropriere în fapt (exproprierea indirectă), situație în care acțiunea ar fi fost admisibilă.

Înalta Curte constată că nici un element suplimentar față de cele analizate și discutate în fața instanțelor de fond nu a fost adus de recurenți în sprijinul tezei lor, în sensul că ar fi fost supuși unei exproprieri de facto, adresa din 2011 a Primăriei Municipiului București, Direcția Generală de Infrastructură și Servicii Publice fiind cea care a fost evocată de părți și în motivarea cererii lor de chemare în judecată. Împrejurarea că prin această adresă Primăria Municipiului București confirmă faptul că are în derulare proiectul rutier anterior menționat, la care a început lucrările în iulie 2010 prin Asocierea J.V.B.-A.-E.C.-T.-P. București nu justifică în niciun fel concluzia în sensul că reclamanții ar fi fost expropriați în fapt, așa cum au pretins prin cererea de recurs, Înalta Curte reținând și că, la interpelarea tribunalului, ambele părți litigante au confirmat că nu s-a început construirea efectivă pe terenurile în cauză a traseului șoselei proiectate.

Această confirmare a venit din partea reclamanților în ședința publică din 17 iunie 2013, când s-a judecat cauza în primă instanță, așadar după momentul emiterii adresei din 2011 a Primăriei Municipiului București invocată în recurs ca dovadă evidentă a exproprierii de facto. De asemenea, în pofida acestei confirmări, în concluziile lor orale din recurs, reclamanții au pretins că în prezent se lucrează la realizarea obiectivului, fiind deja edificat un picior de pod al drumului direct, lucrările fiind începute din anul 2010, fără a preciza însă dacă lucrările au afectat în mod direct terenurile proprietatea lor.

Înalta Curte mai reține că, potrivit adresei din 10 aprilie 2013 a Direcției Generale de Infrastructură și Servicii Publice a Primăriei Municipiului București, în legătură cu obiectivul de investiții în cauză s-a parcurs doar etapa declarării utilității publice a lucrării de interes local (prin hotărârea Consiliului General al Municipiului București din 2006), la data emiterii adresei neprocedându-se încă nici la identificarea exactă a suprafețelor imobilelor ce vor fi afectate și expropriate și nici la întocmirea rapoartelor de evaluare aferente acestora. Aceeași adresă menționează că începerea procedurilor de expropriere și execuția obiectivului vor avea loc în măsura aprobării bugetului necesar, împrejurare reținută, de altfel și de către prima instanță în argumentarea soluției adoptate, dar afirmată și de reclamanți a cererii lor de chemare în judecată.

De altfel, nu numai că, așa cum au reținut ambele instanțe de fond, ipoteza unei exproprieri de facto nu se justifică pe nici un element probatoriu prezentat de către reclamanți (care, confirmând neînceperea lucrărilor pe terenurile lor, au negat ei înșiși o atare ipoteză), dar se constată, din modalitatea de argumentare a cererii de chemare în judecată, că reclamanții au și o înțelegere greșită asupra noțiunii în sine. Astfel, justificând acordarea sumelor solicitate prin acțiune, reclamanții au pretins că au suferit o privare de bunuri întrucât le-a fost îngrădit dreptul de proprietate asupra terenurilor fără a li se plăti o justă despăgubire, la nivelul valorii de circulație a terenurilor de care sunt deposedați.

Subsecvent acestor afirmații, reclamanții au susținut, într-un mod contradictoriu față de cele deja expuse, că sunt „împiedicați în exercitarea atributelor dreptului de proprietate întrucât nu pot obține autorizație de construire pentru edificarea construcțiilor” pe care și le-au propus, pe terenurile anterior indicate ca ieșite din posesia lor prin fapta expropriatorului, conchizându-se că prejudicierea constă în imposibilitatea utilizării terenurilor conform destinației (construcții), acestea neputând fi închiriate ori înstrăinate deoarece, în opinia lor, nu pot servi la nicio activitate. Aceste elemente i-au determinat pe reclamanți să susțină prin cererea formulată că este fără îndoială că au suferit o expropriere de fapt.

Ratinând, ca și prima instanță, că ipoteza exproprierii de fapt corespunde acelei situații în care, în absența oricărui cadru legal, și în lipsa oricărei despăgubiri, proprietatea unui particular ajunge a servi utilității publice prin exploatarea și utilizarea directă ori indirectă a unei autorități publice, chiar în absența îndeplinirii oricăror forme ale transferului dreptului de proprietate, Înalta Curte apreciază că în mod corect au stabilit instanțele de fond că o atare ipoteză nu se regăsește în speță. Nu numai că această situație excepțională nu a fost demonstrată de reclamanți, astfel cum s-ar fi impus în virtutea dispozițiilor art. 1169 C. civ., dar ea a fost negată prin însăși poziția reclamanților manifestată atât în expunerea cazului lor, prin motivarea cererii de chemare în judecată, dar și în fața instanței, la interpelarea acesteia.

Neputând reține existența unui caz de expropriere în fapt în legătură cu cele două terenuri proprietatea recurenților, în mod corect instanțele de fond au respins cererea de chemare în judecată formulată de aceștia și în considerarea acestui argument, a cărui justețe nu a fost infirmată prin prezentul recurs, care va fi respins, pentru motivele arătate, ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de către reclamanții I.N.A. și I.N. împotriva deciziei nr. 2A din 6 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2014.