ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4043/2013

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

decizia nr. 4762 din 22 iunie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I

civilă, a constatat nul recursul

declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei civile nr. 617/A din 21 iunie

2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Pentru a se pronunța astfel instanța a

reținut că prin cererea înregistrată la data de 19 octombrie 2009 pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul M.G. a chemat în

judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

oblige pârâtul la plata de daune

materiale și morale în favoarea reclamantului, față de faptul că, prin decizia

nr. 592 din 27 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul

de 9 judecători, a fost respins recursul reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 1589 din 3

decembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca

neîntemeiată cererea formulată.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 617/A din 21 iunie 2011, Curtea

de Apel București, secția a III - a civilă, a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut că, deși reclamantul și-a întemeiat cererea de

chemare în judecată pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, ca și pe

prevederile art. 4 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

precizările scrise făcute în fața primei instanțe la 22 aprilie 2010, a arătat

că solicită obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, constând în

contravaloarea bunurilor proprii luate din domiciliile sale din București de

fostul regim totalitar, în cuantum de 400 milioane ROL, în contravaloarea

salariului de 400 euro/lună pe perioada 1982 și până la judecata în fond, în

cuantum de

131

.

600

euro, dar și la plata daunelor morale în sumă de 800.000 euro.

S-a mai reținut că deși din conținutul

cererii de chemare în judecată și al precizărilor sale ulterioare, se înțelege că

apelantul reclamă săvârșirea unor erori judiciare, el nu explică în ce ar fi constat

acestea și nici modul în care înțelege să probeze producerea lor.

De asemenea, nu explică legătura cauză

- efect între aceste pretinse neregularități săvârșite cu ocazia pronunțării sentinței

civile nr. 731 din 10 aprilie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție

ori a deciziei nr. 592 din 7 octombrie 2008, completul de 9 judecători, al aceleiași

instanțe și daunele materiale reclamate, constând în restituirea contravalorii bunurilor

confiscate de fostul regim totalitar ori a salariului său lunar de 400 euro/lună

începând cu anul 1982.

Instanța de apel a reținut că în mod corect

a reținut prima instanță în cuprinsul hotărârii sale că în cauza de față nu s-a

dovedit întrunirea condițiilor angajării răspunderii patrimoniale a statului pentru

comiterea de erori judiciare, reclamantul nereferindu-se în cuprinsul cererii sale

la situații de exercitare cu rea-credință sau gravă neglijență a funcțiilor de către

judecători sau procurori, el

însuși

calificând drept „erori materiale" anumite omisiuni din cuprinsul sentinței

civile nr. 731 din 10 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ori înregistrarea

greșită a plângerii sale la un organ penal necompetent.

De asemenea, nu există nici o hotărâre

definitivă de angajare a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau

procurorului pentru vreo faptă săvârșită în cursul judecării vreunuia din procesele

la care reclamantul se referă.

Tot astfel, reclamantul nu a oferit nici

o explicație sau justificare suferințelor de ordin moral a căror reparație a solicitat-o

referindu-se în mai multe ocazii la aducerea lui într-o situație de sclavie, invocând

încălcarea art. 4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a oferi detalii

precise cu privire la acte sau fapte care să-l fi adus pe el într-o astfel de situație.

Împotriva acestei decizii reclamantul M.G.

a declarat recurs, care a fost constatat nul de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția

I

civilă.

Înalta Curte a reținut că potrivit

art. 302 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar

în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor

hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute

în cuprinsul acestui articol.

Cererea de recurs formulată în cauză nu

conține însă precizări de natură juridică a eventualelor greșeli pe care le conține

hotărârea recurată și o minimă argumentare în drept a unor criticii de nelegalitate.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor

de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea

lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

S-a mai reținut că nu se poate considera

că simpla indicare a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. în cuprinsul cererii de

recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigențelor prevăzute

de art. 302

1

C. proc. civ. Cerințele art. 302 C. proc. civ. trebuie interpretate

în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate prin indicarea

dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță.

Împotriva acestei decizii reclamantul M.G.

a formulat contestație în anulare precizând ca temei de drept al cererii art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pactele internaționale privitoare

la drepturile civile, politice și economice ale omului, la care România a aderat

în anul 1974.

În motivare s-a arătat că decizia contestată

nu i s-a comunicat.

S-a mai arătat că nici Tribunalul București

și nici Curtea de Apel București nu erau competente să judece pricina sa și că actul

de justiție s-a înfăptuit defectuos atât la instanța de fond cât și la instanța

de apel.

Contestația în anulare va fi respinsă.

Analizând criticile formulate în prezenta

contestație în anulare în raport de temeiul juridic invocat se constată următoarele:

Contestația în anulare este o cale extraordinară

de atac, de retractare ce poate fi exercitată pentru motivele expres și limitativ

prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 - contestația în anulare propriu-zisă

și de art. 318 C. proc. civ., respectiv contestația în anulare specială.

Art. 317 C. proc. civ. alin. (1) pct.

1 și 2 - contestația în anulare propriu-zisă posibil de formulat împotriva hotărârilor

irevocabile (lipsă de procedură și încălcarea normelor de ordine publică privitoare

la competență) și alin. (2): „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus

arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar

instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul

a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".

Dispozițiile art. 318 C. proc. civ. reglementează

contestația în anulare specială (greșeală materială și omisiunea cercetării unui

motiv de modificare sau casare).

Potrivit art. 318 alin. (1) teza a doua

C. proc. civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul

dintre motivele de modificare sau de casare".

Prin urmare acest text de lege reglementează

situația când instanța de recurs prin hotărârea contestată a admis sau a respins

recursul fără ca aceasta, din greșeală, să analizeze unul sau mai multe motive de

recurs.

Contestația în anulare nu poate fi primită,

deoarece instanța de recurs a analizat cu ample considerente recursul cu care a

fost învestită, motivând soluția pronunțată.

De asemenea, față de conținutul temeiului

juridic expres invocat, cu precădere a conținutului art. 6 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (care dispune: pct. 1 „Orice

persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen

rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită

de lege, pct. 2 „Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată

până ce vinovăția sa va fi legal stabilită; pct. 3 „Orice acuzat are, în special

dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt") precum și față de

soluția pronunțată și judicios argumentată de instanța de recurs a Înaltei

Curți, nu se constată vreo încălcare a acestui articol, respectiv nu se constată

incidența temeiurilor de drept invocate, care ar putea atrage consecința admiterii

contestației in anulare.

Pentru cele ce preced contestația în anulare

va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare împotriva deciziei civile nr. 4762 din 22 iunie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă, formulată de contestatorul M.G.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2013.