ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4043/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 4762 din 22 iunie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a constatat nul recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei civile nr. 617/A din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că prin cererea înregistrată la data de 19 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul M.G. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata de daune materiale și morale în favoarea reclamantului, față de faptul că, prin decizia nr. 592 din 27 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, a fost respins recursul reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 1589 din 3 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 617/A din 21 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III - a civilă, a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, deși reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, ca și pe prevederile art. 4 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în precizările scrise făcute în fața primei instanțe la 22 aprilie 2010, a arătat că solicită obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, constând în contravaloarea bunurilor proprii luate din domiciliile sale din București de fostul regim totalitar, în cuantum de 400 milioane ROL, în contravaloarea salariului de 400 euro/lună pe perioada 1982 și până la judecata în fond, în cuantum de 131 . 600 euro, dar și la plata daunelor morale în sumă de 800.000 euro.

S-a mai reținut că deși din conținutul cererii de chemare în judecată și al precizărilor sale ulterioare, se înțelege că apelantul reclamă săvârșirea unor erori judiciare, el nu explică în ce ar fi constat acestea și nici modul în care înțelege să probeze producerea lor.

De asemenea, nu explică legătura cauză - efect între aceste pretinse neregularități săvârșite cu ocazia pronunțării sentinței civile nr. 731 din 10 aprilie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție ori a deciziei nr. 592 din 7 octombrie 2008, completul de 9 judecători, al aceleiași instanțe și daunele materiale reclamate, constând în restituirea contravalorii bunurilor confiscate de fostul regim totalitar ori a salariului său lunar de 400 euro/lună începând cu anul 1982. Instanța de apel a reținut că în mod corect a reținut prima instanță în cuprinsul hotărârii sale că în cauza de față nu s-a dovedit întrunirea condițiilor angajării răspunderii patrimoniale a statului pentru comiterea de erori judiciare, reclamantul nereferindu-se în cuprinsul cererii sale la situații de exercitare cu rea-credință sau gravă neglijență a funcțiilor de către judecători sau procurori, el însuși calificând drept „erori materiale" anumite omisiuni din cuprinsul sentinței civile nr. 731 din 10 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ori înregistrarea greșită a plângerii sale la un organ penal necompetent.

De asemenea, nu există nici o hotărâre definitivă de angajare a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului pentru vreo faptă săvârșită în cursul judecării vreunuia din procesele la care reclamantul se referă. Tot astfel, reclamantul nu a oferit nici o explicație sau justificare suferințelor de ordin moral a căror reparație a solicitat-o referindu-se în mai multe ocazii la aducerea lui într-o situație de sclavie, invocând încălcarea art. 4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a oferi detalii precise cu privire la acte sau fapte care să-l fi adus pe el într-o astfel de situație. Împotriva acestei decizii reclamantul M.G. a declarat recurs, care a fost constatat nul de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Înalta Curte a reținut că potrivit art. 302 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. Cererea de recurs formulată în cauză nu conține însă precizări de natură juridică a eventualelor greșeli pe care le conține hotărârea recurată și o minimă argumentare în drept a unor criticii de nelegalitate. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. S-a mai reținut că nu se poate considera că simpla indicare a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. în cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigențelor prevăzute de art. 302 1 C. proc. civ. Cerințele art. 302 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță. Împotriva acestei decizii reclamantul M.G. a formulat contestație în anulare precizând ca temei de drept al cererii art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pactele internaționale privitoare la drepturile civile, politice și economice ale omului, la care România a aderat în anul 1974. În motivare s-a arătat că decizia contestată nu i s-a comunicat.

S-a mai arătat că nici Tribunalul București și nici Curtea de Apel București nu erau competente să judece pricina sa și că actul de justiție s-a înfăptuit defectuos atât la instanța de fond cât și la instanța de apel. Contestația în anulare va fi respinsă. Analizând criticile formulate în prezenta contestație în anulare în raport de temeiul juridic invocat se constată următoarele: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare ce poate fi exercitată pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 - contestația în anulare propriu-zisă și de art. 318 C. proc. civ., respectiv contestația în anulare specială. Art. 317 C. proc. civ.

alin. (1) pct. 1 și 2 - contestația în anulare propriu-zisă posibil de formulat împotriva hotărârilor irevocabile (lipsă de procedură și încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competență) și alin. (2): „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond". Dispozițiile art. 318 C. proc. civ. reglementează contestația în anulare specială (greșeală materială și omisiunea cercetării unui motiv de modificare sau casare). Potrivit art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc.

civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Prin urmare acest text de lege reglementează situația când instanța de recurs prin hotărârea contestată a admis sau a respins recursul fără ca aceasta, din greșeală, să analizeze unul sau mai multe motive de recurs. Contestația în anulare nu poate fi primită, deoarece instanța de recurs a analizat cu ample considerente recursul cu care a fost învestită, motivând soluția pronunțată.

De asemenea, față de conținutul temeiului juridic expres invocat, cu precădere a conținutului art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (care dispune: pct. 1 „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, pct. 2 „Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită; pct. 3 „Orice acuzat are, în special dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt") precum și față de soluția pronunțată și judicios argumentată de instanța de recurs a Înaltei Curți, nu se constată vreo încălcare a acestui articol, respectiv nu se constată incidența temeiurilor de drept invocate, care ar putea atrage consecința admiterii contestației in anulare.

Pentru cele ce preced contestația în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare împotriva deciziei civile nr. 4762 din 22 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de contestatorul M.G. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2013.