ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2402/2014

Asupra conflictului

de competență constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 135 din 13 februarie

2014, Judecătoria R. a declinat competența soluționării cererii având ca

obiect, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare

cumpărare, în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.

Pentru a hotărî

astfel, Judecătoria R. a reținut că în lipsa unui loc pentru executare,

instanța supremă prin Decizia nr. 8/2013 pronunțată în recurs în interesul

legii, a stabilit competența teritorială generală, întemeiată pe art. 5 C.

proc. civ., respectiv, domiciliul pârâtului.

Prin Sentința civilă

nr. 6142 din 6 mai 2014, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția de

necompetență teritorială invocată din oficiu, a declinat competența în favoarea

Judecătoriei R. și constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat

dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării

regulatorului de competență.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Judecătoria Sectorului 3 București a reținut că întrucât art.

5 C. proc. civ. are caracterul unei norme de ordine privată, excepția

necompetenței teritoriale a Judecătoriei R. în soluționarea acestei cauze,

putea fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, iar în situația în care

întâmpinarea nu era obligatorie, la prima zi de înfățișare.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., judecătorul era obligat din oficiu să verifice și să

stabilească, dacă instanța sesizată este competentă general, material și

teritorial să judece pricina, ori această verificare a fost făcută de către

Judecătoria R. la termenul din data de 24 ianuarie 2013, când s-a declarat

competentă general, material și teritorial să judece cauza, în raport de art. 1

și art. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, la

termenul de judecată din data de 13 februarie 2014 judecătoria R. nu mai putea

invoca din oficiu excepția necompetenței teritoriale în prezenta cauza.

Examinând conflictul

de competența, Înalta Curte va reține, că, în speță, competența soluționării

cauzei în primă instanță revine Judecătoriei R. pentru considerentele ce

succed:

Prin Decizia nr. 8/2013

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul

legii, s-a stabilit ca acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri

judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui

imobil are caracterul unei acțiuni personale imobiliare, iar competența

teritorială a judecării acestor cauze se va stabili în conformitate cu art. 5,

art. 10 pct. 1 și art. 12 C. proc. civ.

În speță, reclamantul

a sesizat Judecătoria R. cu o acțiune în pronunțarea unei hotărâri care să țină

loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru un bun imobil, susținând că a

încheiat cu pârâta o chitanță de vânzare-cumpărare, la data de 29 noiembrie

2009, prețul fiind de 10.000 RON, urmând ca în perioada imediat următoare să

perfecteze actele la notariat. Pârâta deși a fost notificată verbal să se

prezinte la notarial, a refuzat să perfecteze actul de vânzare-cumpărare în

formă autentică.

Este adevărat că,

ținând seama de natura și obiectul dreptului exercitat pe calea acțiunii deduse

judecății, aceasta este o acțiune personală imobiliară, așa încât competența ei

de soluționare se stabilește conform dispozițiilor de drept comun ale art. 5 C.

proc. civ., potrivit cărora cererea se face la instanța domiciliului pârâtului.

Reclamantul nu avea

posibilitatea de a alege între instanța de la domiciliul pârâtei și instanța

locului prevăzut în contract pentru executarea potrivit dispozițiilor art. 10

pct. 1 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 12 C. proc. civ., întrucât

în antecontract nu a fost menționat locul executării.

Însă, în pricinile

privitoare la bunuri, norma înscrisă în art. 5 C. proc. civ. are caracter

relativ, de ordine privată, această concluzie rezultând din interpretarea art.

159 și 19 C. proc. civ.

Fiind vorba despre o

normă de competență teritorială relativă, nesocotirea ei putea fi invocată pe

calea excepției de necompetență numai de către pârâtă și numai până la prima zi

de înfățișare, conform art. 159

1

alin. (3) C. proc. civ. În raport

de dispozițiile art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., judecătorul este

obligat la prima zi de înfățișare să verifice din oficiu și să stabilească dacă

instanța este competentă general, material și teritorial să judece pricina.

Prin urmare, în

cauză, nu are nicio relevanță, faptul că instanța sesizată de reclamant cu

cererea de chemare în judecată, respectiv Judecătoria R., nu era cea de la

domiciliul pârâtei, pentru că atâta timp cât pârâta, singura care putea invoca

excepția de necompetență teritorială relativă, nu a invocat-o. Judecătoria R. a

rămas competentă să judece litigiul, neavând dreptul să ridice, din oficiu,

excepția de necompetență teritorială relativă, cum greșit s-a procedat, față de

faptul că pârâta nu a invocat această excepție în limine litis, iar prin

încheierea de ședință din 24 ianuarie 2013, Judecătoria R. în raport de

dispozițiile art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ. a constatat că este

competentă general, material și teritorial să judece cauza.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte va stabili competența teritorială de judecare a cauzei

în primă instanță în favoarea Judecătoriei R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei R.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședința

publică, astăzi, 25 septembrie 2014.

Procesat de GGC - AM