ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2402/2014

Asupra conflictului de competență constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 135 din 13 februarie 2014, Judecătoria R. a declinat competența soluționării cererii având ca obiect, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București. Pentru a hotărî astfel, Judecătoria R. a reținut că în lipsa unui loc pentru executare, instanța supremă prin Decizia nr. 8/2013 pronunțată în recurs în interesul legii, a stabilit competența teritorială generală, întemeiată pe art. 5 C. proc. civ., respectiv, domiciliul pârâtului. Prin Sentința civilă nr. 6142 din 6 mai 2014, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu, a declinat competența în favoarea Judecătoriei R. și constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria Sectorului 3 București a reținut că întrucât art. 5 C. proc. civ. are caracterul unei norme de ordine privată, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei R. în soluționarea acestei cauze, putea fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, iar în situația în care întâmpinarea nu era obligatorie, la prima zi de înfățișare. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul era obligat din oficiu să verifice și să stabilească, dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, ori această verificare a fost făcută de către Judecătoria R. la termenul din data de 24 ianuarie 2013, când s-a declarat competentă general, material și teritorial să judece cauza, în raport de art. 1 și art. 5 C. proc.

civ. Prin urmare, la termenul de judecată din data de 13 februarie 2014 judecătoria R. nu mai putea invoca din oficiu excepția necompetenței teritoriale în prezenta cauza. Examinând conflictul de competența, Înalta Curte va reține, că, în speță, competența soluționării cauzei în primă instanță revine Judecătoriei R. pentru considerentele ce succed: Prin Decizia nr. 8/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit ca acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acțiuni personale imobiliare, iar competența teritorială a judecării acestor cauze se va stabili în conformitate cu art. 5, art. 10 pct. 1 și art. 12 C. proc.

civ. În speță, reclamantul a sesizat Judecătoria R. cu o acțiune în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru un bun imobil, susținând că a încheiat cu pârâta o chitanță de vânzare-cumpărare, la data de 29 noiembrie 2009, prețul fiind de 10.000 RON, urmând ca în perioada imediat următoare să perfecteze actele la notariat. Pârâta deși a fost notificată verbal să se prezinte la notarial, a refuzat să perfecteze actul de vânzare-cumpărare în formă autentică. Este adevărat că, ținând seama de natura și obiectul dreptului exercitat pe calea acțiunii deduse judecății, aceasta este o acțiune personală imobiliară, așa încât competența ei de soluționare se stabilește conform dispozițiilor de drept comun ale art. 5 C. proc.

civ., potrivit cărora cererea se face la instanța domiciliului pârâtului. Reclamantul nu avea posibilitatea de a alege între instanța de la domiciliul pârâtei și instanța locului prevăzut în contract pentru executarea potrivit dispozițiilor art. 10 pct. 1 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 12 C. proc. civ., întrucât în antecontract nu a fost menționat locul executării. Însă, în pricinile privitoare la bunuri, norma înscrisă în art. 5 C. proc. civ. are caracter relativ, de ordine privată, această concluzie rezultând din interpretarea art. 159 și 19 C. proc. civ. Fiind vorba despre o normă de competență teritorială relativă, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârâtă și numai până la prima zi de înfățișare, conform art. 159 1 alin. (3) C. proc.

civ. În raport de dispozițiile art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul este obligat la prima zi de înfățișare să verifice din oficiu și să stabilească dacă instanța este competentă general, material și teritorial să judece pricina. Prin urmare, în cauză, nu are nicio relevanță, faptul că instanța sesizată de reclamant cu cererea de chemare în judecată, respectiv Judecătoria R., nu era cea de la domiciliul pârâtei, pentru că atâta timp cât pârâta, singura care putea invoca excepția de necompetență teritorială relativă, nu a invocat-o. Judecătoria R. a rămas competentă să judece litigiul, neavând dreptul să ridice, din oficiu, excepția de necompetență teritorială relativă, cum greșit s-a procedat, față de faptul că pârâta nu a invocat această excepție în limine litis, iar prin încheierea de ședință din 24 ianuarie 2013, Judecătoria R. în raport de dispozițiile art. 159 1 alin. (4) C. proc.

civ. a constatat că este competentă general, material și teritorial să judece cauza. Pe cale de consecință, Înalta Curte va stabili competența teritorială de judecare a cauzei în primă instanță în favoarea Judecătoriei R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei R. Irevocabilă. Pronunțata în ședința publică, astăzi, 25 septembrie 2014. Procesat de GGC - AM