ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2260/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea introductivă, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâta SC M.C. SA Piatra Neamț solicitând obligarea acesteia la plata sumei de aproximativ 4100 lei, reprezentând diferența dintre drepturile salariale acordate cu titlu de despăgubire în temeiul art. 78 C. muncii și plățile compensatorii restituite unității pârâte,sar și dobânda legală la această sumă, în cuantum de aproximativ 1.100 lei, precum și plata sumei de 2.946 lei, încasată cu titlu de ajutor de șomaj timp de 11 luni. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Neamț prin sentința civilă nr. 595 din 10 aprilie 2012 a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului.

Curtea de Apel Bacău, secția Înalta Curte civilă, prin Decizia civilă nr. 35 din 9 ianuarie 2013 a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe. La data de 16 mai 2008 recurentul C.C. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 35 din 9 ianuarie 2013 a Curții de Apel Bacău solicitând anularea acesteia și reluarea judecății. La termenul de judecată din 10 iulie 2013, contestatorul C.C. a solicitat amânarea judecății contestației în anulare pentru a putea lua cunoștință de întâmpinarea formulată de intimată, iar instanța a admis această cerere.

Prin încheierea de ședință de la data de 13 noiembrie 2013 instanța a respins, ca nefondată, cererea de asigurare de dovezi formulată de contestator, reținând că dispozițiile legale privitoare la asigurarea de dovezi nu pot fi invocate ca temei de drept pentru constatarea unei legături de rudenie între unul dintre judecătorii ce a judecat în primă instanță cauza și consilierul juridic care a avizat adresa din 29 decembrie 2008 a unității pârâte (prin care i se aducea la cunoștință contestatorului că aspectele pe care le-a reclamat în legătură cu modul de calcul al drepturilor sale salariale nu sunt fondate), acestea putând fi dovedite prin acte de stare civilă. La data de 12 martie 2014 contestatorul C.C.

a declarat recurs împotriva încheierilor de ședință din 10 iulie 2013 și 13 noiembrie 2013 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, considerate nelegale. Criticile au vizat, în esență, faptul că prima instanța nu i-a încuviințat toate probele solicitate, faptul că această cale de atac, a contestației în anulare, este judecată de un complet în compunerea căruia intră aceiași membrii cu ai completului ce a soluționat cererea de recurs și că, prin respingerea cererii de recuzarea a doamnei judecător B.G., ce a făcut parte din completul ce a soluționat în primă instanță acțiunea civilă, precum și prin respingerea cererii de asigurare dovezi, instanța nu a făcut efortul să afle adevărul și, datorită confundării unor elemente și date materiale ale cauzei, a respins nejustificat contestația în anulare.

Înalta Curte la termenul de judecată din data 18 septembrie 2014, învestită fiind cu soluționarea acestei căi extraordinare de atac, a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității ei, pe care o găsește incidentă speței, pentru următoarele considerente: O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea însăși a acestora să se realizeze în condițiile legii.

În cauza de față se rețin dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională. Dispozițiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător. Potrivit dispozițiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ. împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății. Toate încheierile care preced hotărârea și au ca scop să pregătească soluționarea pricinii sunt încheieri premergătoare și fac corp comun cu hotărârea finală, astfel încât nu pot fi atacate cu apel/recurs decât odată cu fondul.

Or, în speță, s-a declarat recurs împotriva unor încheieri premergătoare, nesusceptibile de recurs separat de fondul cauzei. Astfel, prin încheierea de ședință din data de 10 iulie 2013 amânarea pricinii a fost acordată chiar la cererea contestatorului în vederea cunoașterii apărărilor formulate de intimată prin întâmpinare, fiind de necontestat continuarea judecății. Nici în cazul încheierii din 13 noiembrie 2013, prin care instanța a respins cererea de asigurare dovezi formulată de contestator, nu se poate vorbi de o dezînvestire sau de o întrerupere a cursului judecății, nefiind soluționată în mod definitiv o chestiune de fond a cauzei. Se reține, așadar, că în cazul ambelor încheieri, curtea de apel nu s-a desesizat de proces, ci a procedat la judecarea mai departe a procesului în fond.

Dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în conformitate cu art. 316 C. proc. civ. Drept urmare, contestatorul C.C. a dedus judecății în recurs încheieri premergătoare, ce nu puteau fi atacate decât odată cu fondul, iar nu pe cale separată, conform prevederilor legale enunțate. Pe de altă parte, potrivit art. 320 alin. (3) C. proc. civ., „hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată’’. Or, în speță, stadiul procesual este contestație în anulare împotriva unei decizii irevocabile prin care s-a soluționat un recurs, iar hotărârea care soluționează cauza are caracter irevocabil, astfel încât și încheierile premergătoare își însușesc acest caracter, urmând soarta hotărârii finale.

Prin urmare, având în vedere că încheierile recurate au fost date în cadrul contestației în anulare, în timpul judecării contestației și că decizia pronunțată în acest dosar este irevocabilă, nefiind supusă niciunei căi de atac conform art. 299 și art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., încheierile atacate nu sunt supuse recursului. Prin exercitarea unei astfel de căi de atac, recurentul nu s-a conformat unei condiții specifice de admisibilitate a recursului în această materie. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, partea a tins la obținerea unei judecăți în afara cadrului legal, ceea ce nu poate fi primit. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva încheierilor din 10 iulie 2013 și din 13 noiembrie 2013 ale Curții de Apel Bacău, secția I civilă, este inadmisibil, deoarece nu este recunoscut de lege drept o cale de atac viabilă în ipoteza dată, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul C.C. împotriva încheierilor din 10 iulie 2013 și din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2014.