ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2510/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, obligarea pârâtei ca în maxim de 30 de zile calendaristice de la data rămânerii definitive a sentinței să-i elibereze adeverința tip (prevăzută de art. 51 alin. (14) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi și de Anexa 2 la Ordinul nr. 285/12.04.2016 al Președintelui Curții de Conturi a României și al Ordinului nr. 138/12.04.2016 al Președintelui Casei Naționale de Pensii Publice) care să cuprindă elementele necesare stabilirii pensiei sale de serviciu conform modelului aprobat prin Anexa 2 la Normele cu privire la stabilirea pensiei de serviciu, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4478 din 21 noiembrie 2017, a respins excepțiile necompetenței materiale și funcționale, respectiv a inadmisibilității, ca neîntemeiate, a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a obligat pârâta la eliberarea adeverinței prevăzute de art. 51 alin. (14) din Legea nr. 94/1992, în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii și a obligat pârâta la plata sumei de 750 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, admise în parte.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului recurenta arată că hotărârea pronunțată este nelegală, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva obiectului cauzei, a actelor normative incidente și a cadrului procesual recurenta apreciază că soluționarea litigiului este de competența Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, instanța de fond în mod greșit a procedat la respingerea excepției invocată prin întâmpinare.

Prin raportare la dispozițiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, coroborat cu art. 153 alin. (1) lit. f) din același act normativ, recurenta consideră că instanța învestită, Curtea de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal, nu avea competența materială și funcțională, să soluționeze acest litigiu.

Referitor soluția de respingere a excepției inadmisibilității, recurenta arată că instanța de fond a făcut în mod greșit aplicarea în cauză a prevederilor art. 2 alin. (2) coroborate cu art. 8 alin. (1) teza a II - a și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În opinia recurentei ne aflăm în fața unui litigiu de contencios administrativ dată fiind împrejurarea că răspunsul formulat și contestat nu reprezintă un act administrativ, în accepțiunea legii, pe de o parte iar pe de altă parte, nu ne aflăm nici în fața unui refuz nejustificat al Curții de Conturi a României de a soluționa o cerere formulată de petentă, întrucât i s-a răspuns solicitării acesteia.

La pronunțarea hotărârii pe fondul cauzei, instanța de fond a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 51 din Legea nr. 94/1992, republicată, cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 7/2016 și Legea nr. 145/2017 și a Normelor adoptate prin Ordinul nr. 285/138/12.04.2016.

În mod greșit instanța de fond a primit susținerile reclamantei referitoare la pretinsul "refuz" de a elibera adeverința solicitată, ci de imposibilitatea întocmirii acesteia.

În cazul de față, la data de 12.09.2016, când a îndeplinit condițiile standard de pensionare prevăzute de legislația aflată în vigoare privind sistemul public de pensii, intimata- reclamantă avea o altă ocupație și nu cea de auditor public extern în cadrul Curții de Conturi.

Mai mult decât atât, intimata-reclamantă a lucrat în cadrul Curții de Conturi doar o perioadă de 4 ani, 3 luni și 13 zile, fiind evident că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legislația în vigoare pentru a putea beneficia de pensie de serviciu.

În ceea ce privește obligarea la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, instanța de fond, deși a cenzurat cuantumul acestora, în mod greșit a făcut aplicarea prevederilor art. 451 C. proc. civ., arătând că, în cauză, Curtea de Conturi a României nu a avut o atitudine procesuală culpabilă, obiectul litigiului fiind generat de exercitarea atribuțiilor sale conform competenței stabilite de art. 51 din Legea nr. 94/1992, republicată, prin urmare nu există un temei juridic al acordării cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că obiectul litigiului îl reprezintă obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la eliberarea unei adeverințe tip care să cuprindă elementele necesare stabilirii pensiei de serviciu conform modelului aprobat prin Anexa 2 la Normele cu privire la stabilirea pensiei de serviciu.

Prin recursul declarat, Curtea de Conturi a României reiterează excepția necompetenței materiale și funcționale a Curții de Apel București și, pe cale de consecință, solicită casarea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București pentru aceleași motive pe care le-a invocat și în fața instanței de fond.

Înalta Curte apreciază că refuzul nejustificat al Curții de Conturi de a elibera adeverința - tip, nu reprezintă un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale, întrucât adeverința - tip nu este un drept de asigurări sociale.

Prin urmare, instanța de fond în mod corect a reținut că prezentul litigiu nu este de competența Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, ci de competența Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, atâta vreme cât reclamanta nu a solicitat analiza și stabilirea dreptului la pensia de serviciu.

În ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, coroborate cu prevederile art. 8 alin. (1), teza a II-a și a art. 18 alin. (1) din aceeași lege, potrivit cărora; "persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri privind eliberarea unui act administrativ, se poate adresa instanței de contencios administrativ cu cererea de obligare a autorității publice la eliberarea actului respectiv."

Prin cererea formulată intimata-reclamantă a solicitat Curții de Conturi a României eliberarea adeverinței - tip, din care să rezulte perioada în care a lucrat la această instituție în funcția de auditor public extern, vârsta pe care o avea la data solicitării actului, faptul că raportul de muncă nu a fost desfăcut din motive imputabile, precum și media veniturilor totale brute, utilizată la stabilirea pensiei de serviciu.

Instanța de control judiciar apreciază că adeverința tip este un act administrativ deoarece este un act unilateral cu caracter individual emis de o autoritate administrativă (Curtea de Conturi) în regim de putere publică, în vederea executării în concret a Legii 94/1992 (de a emite și de a elibera adeverința- tip persoanei îndreptățite să o obțină), care modifică un raport juridic (pensia reclamantei), modificare ce se realizează după depunerea acesteia la Casa Județeană de Pensii Constanța.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că excepția inadmisibilității nu este întemeiată, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (2), coroborate cu prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a solicitat Curții de Conturi, prin cererea din 09.11.2016, eliberarea adeverinței din care să rezulte perioada în care a lucrat la Curtea de Conturi și funcția ocupată, în vederea completării dosarului de pensie, cerere respinsă cu motivarea că reclamanta nu îndeplinește condițiile legale pentru a beneficia de pensia de serviciu.

Prin refuzul de emitere a adeverinței - tip necesar pentru completarea dosarului de înscriere la pensia de serviciu, recurenta a vătămat dreptul reclamantei de a obține soluționarea cererii de pensie, de autoritatea competentă (respectiv de Casa de Pensii Teritorială Constanța).

Prin urmare, în mod corect a fost admisă acțiunea reclamantei având în vedere că motivul de respingere a solicitării excede competenței Curții de Conturi, aceea de a atesta elementele de fapt necesare pentru soluționarea cererii de înscriere la pensia de serviciu.

Prin refuzul de emitere a actului necesar pentru completarea dosarului de înscriere la pensia de serviciu, este vătămat dreptul reclamantei de a obține soluționarea cererii de către autoritatea competentă.

În ceea ce privește motivul de recurs privind greșita acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale, doctrină și jurisprudență, atunci când a admis parțial acordarea cheltuielilor de judecată.

De asemenea, Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, împotriva sentinței civile nr. 4478 din 21 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2020.