ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6162/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 05.12.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea deciziei nr. 2063/11.10.2016, de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 29.230 RON, cu consecința obligării pârâtului, în principal, la efectuarea plății sumei pretinse, și, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3750 din 17 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității motivelor de neconvenționalitate; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat decizia nr. 2063/11.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților; a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016; a respins excepția tardivității excepției inadmisibilității; a respins cererea de obligare a pârâtului la efectuarea plății, respectiv de emitere a actului administrativ de aprobare a plății, ca inadmisibilă.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2072 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 3750 din 17 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recursuri reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Prin recursul declarat, reclamanta A. S.A. solicită, în temeiul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate, în sensul: (i) înlăturării considerentelor potrivit cărora dreptul A. de a fi despăgubită din disponibilitățile FGA este guvernat în timp de Legea nr. 213/2015, așa încât nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii, și înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul că legea aplicabilă în timp obligației legale de garanție aflate în sarcina FGA este reprezentată de Legea nr. 136/1995; (ii) înlăturării considerentelor referitoare la netemeinicia argumentelor de convenționalitate referitoare la existența unui grad de incertitudine care excludea ideea de speranță legitimă și înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că se impun a fi înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, întrucât aduc atingere "dreptului la un bun", astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; (iii) înlăturării considerentelor conform cărora principiul contributivității și Directiva 2009/102/CE au fost respectate, și înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că acestea au fost încălcate; (iv) casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, obligarea pârâtului FGA, în principal, la efectuarea plății sumei pretinse, de 29.230 RON, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016; (v) obligarea intimatei FGA la plata către recurenta A. a cheltuielilor de judecată.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 136/1995, Legii nr. 213/2015, C. civ., art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Directivei nr. 2009/1002/CE,.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocă încălcarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, apreciind că este aplicabilă Legea nr. 136/1995, și nu, cum a reținut instanța de fond, Legea nr. 213/2015 reglementând plafonarea despăgubirilor plătibile de către FGA la suma de 450.000 RON.

Consideră că, fiind vorba despre un conflict între legi succesive în timp, devin incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) C. civ., raportul juridic de garantare fiind guvernat de dispozițiile art. 60 din Legea nr. 136/1995 și, prin urmare, obligația de garantare și dreptul corelativ la garantare s-au născut de plin drept în baza Legii nr. 136/1995, la data emiterii Poliței RCA de către asigurătorul B., falimentul asigurătorului neavând niciun efect asupra nașterii respectivului raport juridic obligațional, declanșând doar procedura de valorificarea a dreptului recurentei-reclamante la despăgubiri contra FGA.

Pe de altă parte, arată că dacă asigurătorul este în insolvență, cererea de plată depusă la FGA poate fi rezolvată pe fond, potrivit legii în vigoare la data nașterii drepturilor asiguratului (sau subrogatului), și nu la data emiterii deciziei Autorității de Supraveghere Financiară și nici a legii în vigoare la data înregistrării cererii de plată. Așadar, consideră că momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare în parte, sens în care susține că se încalcă principiul așteptărilor legitime, în condițiile în care norma juridică nouă este imprevizibilă, neputându-se anticipa în mod rezonabil că ea va opera pentru polițele RCA sau CASCO încheiate sub imperiul vechii legi, impunând o limitare a răspunderii patrimoniale a intimatului FGA până la plafonul de 450.000 RON.

Susține că aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă principiul neretroactivității legii civile, întrucât raporturile juridice s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2015.

Cu privire la nelegalitatea considerentelor prin care instanța de fond a conchis asupra excepției de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (a) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă arată că este titulara unui bun în sensul dat de CEDO, respectiv de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, respectiv a unor drepturi de creanță de asigurare, drepturi dobândite prin subrogație personală, ca urmare a plății de către A. a drepturilor asiguraților păgubiți, sens în care invocă privarea de proprietate, ca rezultat a unei ingerințe nepermise a Statului, în condițiile în care asigurătorii au contribuit masiv la crearea Fondului, prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 generând o stare de discriminare nejustificată între asigurătorii CASCO.

De asemenea, susține că în speță considerentele instanței cu privire la neîncălcarea principiului contributivității și a Directivei 2009/102/CE sunt neîntemeiate, instanța de fond făcând o analiză formală a argumentelor prezentate. Consideră că plafonul legal contravine Directivei 2009/103/CE, întrucât Directiva 2001/177/EC a Parlamentului European și a Consiliului din 19 martie 2001 privind reorganizarea și lichidarea societăților de asigurare nu instituie în sarcina legislatorilor naționali obligativitatea plafonării sumei acordate cu titlu de despăgubire, iar această directivă a fost transpusă în dreptul românesc prin Legea nr. 503/2004, lege ce nu prevede un plafon de despăgubire la plățile efectuate de Fondul de Garantare. Prin urmare, plafonul de despăgubire instituit prin Legea nr. 213/2015 și Norma nr. 16/2015 contravine scopului avut în vedere în legislația europeană.

Totodată, invocă nelegalitatea respingerii cererii de obligare a intimatului FGA la plata sumei pretinse ori la emiterea unui act administrativ de aprobare a plății acesteia, susținând că excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea Fondului direct la plată a fost invocată pentru prima dată prin concluziile pe fond, deci după închiderea dezbaterilor.

Referitor la penalități, arată că acestea sunt datorate de către FGA, fiind evaluate și acceptate de către Fond, dat fiind faptul că din interpretarea art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 reiese că Fondul de Garantare a Asiguraților poate înregistra la masa credală în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. Ca o dovadă în acest sens, arată că reprezentanții departamentelor interne de specialitate ale Fondului de Garantare a Asiguraților au completat și semnat un Referat (fișă) prin care au propus plata sumelor solicitate, potrivit reglementarilor legale indicate anterior, în care au consemnat rezultatul analizei pe care au efectuat-o asupra fondului dreptului de creanță pretins la plată, iar fișa amintită menționează cuantumul exact al sumei pretinse la plată prin cererea introductivă și este semnată de către reprezentanții Direcției Tehnice Despăgubiri, Direcției Juridice și ai Direcției Economice, direcții au fost implicate în procesul de examinare pe fond a cererii de plată și care au conchis că A. are dreptul la plata sumei respective din disponibilitățile proprii, ceea ce are valoarea unei recunoașteri exprese. Mai mult, această analiză a cuprins și penalitățile și cheltuielile de judecată.

3.2. Prin recursul declarat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților solicită, în temeiul motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că motivul respingerii sumei solicitate îl reprezintă faptul ca FGA a plătit A. suma totală de 450.000 RON, neputând face plăți în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține caracterul contradictoriu al motivării primei instanțe în ceea ce privește posibilitatea reclamantei de a beneficia de plată, în condițiile în care a constatat că aceasta nu este creditor de asigurare, neputând fi încadrată în niciuna dintre categoriile de persoane menționate la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, arătându-se la pagina 7 a sentinței recurate că reclamanta nu este persoană asigurată și nu se află în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare, respectiv că reclamanta nu este persoană păgubita în sensul legii, întrucât nu a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii riscului acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă.

Arată că în baza unei asemenea motivări nu se putea reține că reclamanta era îndreptățită la plata despăgubirilor, ca efect al subrogării în drepturile creditorului de asigurare.

Susține că elementele de contradictorialitate vizează lipsa calității de creditor de asigurare a reclamantei intimate și aplicabilitatea plafonului pe creditor de asigurare, în condițiile în care instanța i-a admis acțiunea în limita plafonului de garantare de 450.000 RON.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015; art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, precum și a dispozițiilor legale care reglementează plata indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA.

Susține că nu poate efectua plăți din disponibilitățile sale decât către creditorii de asigurări, așa cum sunt definiți de Legea nr. 213/2015, sens în care invocă prevederile art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (3) teza finală, art. 11, art. 13 alin. (1) și (3), art. 15 alin. (1), art. 18 alin. (1), precizând că singurele persoane care pot beneficia de plata unor despăgubiri de către Fondul de Garantare a Asiguraților sunt creditorii de asigurări, instanța reținând că reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, că nu are calitatea de creditor și că această calitate nu i-a putut fi transmisă ca efect al subrogației.

Invocă încălcarea de către prima instanță a prevederilor art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ., întrucât instanța a reținut că pârâtul nu a stabilit la ce categorie de creditor de asigurare se încadrează reclamanta și a presupus că singura încadrare posibilă ar fi conform art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015, deși nu a solicitat pârâtului o astfel de precizare și nici nu a constatat vreo lacună în motivarea deciziei pârâtului. Critică faptul că instanța nu a pus în discuția părților acest aspect.

De asemenea, invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015, emisă în aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, apreciind că ASF nu poate să lărgească sfera beneficiarilor acestei legi și nici să instituie excepții de la aplicarea plafonului de garantare.

Consideră că în mod nelegal a înlăturat prima instanța susținerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A. și, implicit, puterea de lucru judecat, întrucât creanța reclamantei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, iar aceasta își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie.

Precizează că intimata-reclamantă este creditor de asigurare, conform art. 3 lit. h) din Legea 503/2004 și a formulat cerere de plată la FGA, cumulând mai multe creanțe și, de asemenea, este înscrisă ca un singur creditor de asigurare în Tabelul preliminar al creanțelor debitoarei Societatea B. S.A., în faliment, cu o creanță în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, înscriere care a operat tocmai în virtutea subrogării legale.

Sub acest aspect, critică faptul că această creanță are o poziție privilegiată, atât în procedura de faliment, fiind înscrisă într-o categorie prioritară, cât și în procedura administrativă de plată la FGA, având o protecție suplimentară în raport cu ceilalți creditori.

Se mai invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2210 C. civ., întrucât desi a operat o subrogare în drepturile persoanei prejudiciate, aceasta nu a operat împotriva FGA, ci doar împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului, motiv pentru care apreciază că nu este răspunzător de producerea pagubei și nu poate răspunde pentru vreo societate de asigurare.

Recurentul-pârât susține că persoana care a efectuat plata nu poate dobândi mai multe drepturi decât creditorul inițial.

Totodată, invocă încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ca urmare a raționamentului contradictoriu al primei instanțe care, pe de o parte, a reținut că reclamanta nu poate fi încadrată în niciuna din categoriile prevăzute la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015 iar, pe de altă parte, a reținut că poate beneficia de prevederile legii prin raportare la mecanismul subrogației legale reglementate de art. 2210 C. civ.

Precizează că solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

4.1. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului reclamantei ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

4.2. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului pârâtului ca neîntemeiat și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare arată că în fapt criticile privind calitatea de creditor de asigurare a reclamantei au fost avute în vedere de către instanța de fond, acesta reprezentând un aspect tranșat definitiv, în condițiile în care această calitate nu a fost niciodată negată de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

În acest context, Înalta Curte, constatând legală soluția pronunțată de prima instanță, va proceda la substituirea parțială a motivării acesteia în sensul analizării aspectelor deduse judecății prin prisma Deciziei nr. 29/02.03.2020 pronunțate ulterior hotărârii recurate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 2063/11.10.2016, de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 29.230 RON, cu consecința obligării pârâtului, în principal, la efectuarea plății sumei pretinse, și, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei; cu cheltuieli de judecată.

2.1.1. Referitor la recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că recurentul-pârât invocă faptul că prima instanță a reținut considerente contradictorii atunci când s-a referit la calitatea reclamantei de creditor de asigurare.

Această critică este nefondată, dat fiind faptul că, deși prima instanță a reținut, într-adevăr, că reclamanta nu face parte din categoriile de creditori de asigurări menționați la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015, nefiind o persoană asigurată, întrucât nu a încheiat un contract de asigurare cu B. S.A., cu toate acestea, în paragraful următor a reținut că, în calitate de asigurător CASCO, reclamanta a plătit către asiguratul său despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr-un eveniment rutier de către o terță persoană asigurată la B. S.A. pentru răspundere civilă și, prin urmare, reclamanta nu își poate valorifica dreptul său la plata despăgubirilor, recunoscut de către pârât în limita plafonului, direct în baza Legii nr. 213/2015, ci în temeiul subrogației în cazul asigurătorului.

Astfel fiind, în argumentarea acestui motiv de casare, recurentul-pârât a preluat o singură frază din motivarea instanței de fond, fără a o corobora cu paragrafele următoare în care instanța a prezentat întregul raționament avut în vedere.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată îndeplinește exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele de la dosar și cu împrejurările de fapt ale cauzei, judecătorul fondului expunând în mod logic și gradual argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, la soluționarea cererii societății reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privința acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare.

Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate și a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

În esență, judecătorul fondului a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definiția creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranșat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.1.2. Referitor la recursul declarat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil se constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat format, fără a fi arătate regulile de procedură considerate ca fiind încălcate de către instanța de fond și a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 213/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.

Recurenta-reclamantă a susținut și că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare, iar falimentul B. S.A. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliței de asigurare nu era prevăzut, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraților și asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conține existența unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Ca atare, nu se poate vorbi despre existența unei condiții suspensive, care, dacă era în ființă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizației/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, iar cererea de plată a fost depusă la recurentul-pârât în data de 15.03.2016, Legea nr. 213/2015 intrând în vigoare la 27.07.2015.

Așadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform disp. art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Astfel fiind, reclamanta are calitatea de societate de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, devenind titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

Pretinsa neconvenționalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susținută de reclamantă prin raportare la conținutul textului de lege, ci la interpretarea și punerea în aplicare a acestor prevederi de către recurentul-pârât, finalitatea urmărită de către recurenta-reclamantă fiind aceea de a obține despăgubirea solicitată în limita plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și, totodată, în combaterea interpretării recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Or, chestiunea vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul aplicării plafonului pe creanță de asigurare, ceea ce corespunde pretențiilor recurentei-reclamante.

Înalta Curte apreciază ca nefondată această critică, reținând că instanța de contencios administrativ soluționează cererea în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenției sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată și nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de A. S.A. și Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3750 din 17 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va compensa parțial cheltuielile de judecată efectuate de părți și va obliga recurentul-pârât la 400 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere soluția instanței de fond de admitere în parte a acțiunii, ce a fost menținută de către instanța de recurs, precum și faptul că instanța de fond a acordat reclamantei cheltuielile de judecată din primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A. S.A. și Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3750 din 17 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Compensează parțial cheltuielile de judecată efectuate de părți și obligă recurentul-pârât la 400 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 19 noiembrie 2020.