ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5446/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 27.09.2017, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Suceava, plângere împotriva răspunsului nr. 170/52942; 56570/2017 al M.J., formulat cu privire la contestația împotriva O.M.J. nr. 1469/C/24.05.2017 prin care au fost stabilite cuantumurile indemnizațiilor de încadrare brute lunare și a sporurilor din perioada 09.04.2015-01.10.2016 și în continuare, solicitând obligarea pârâtului să emită dispoziții de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu 9.04.2015, ținând seama și de majorarea de 10%, conform Legii nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte masuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea si completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe; obligarea pârâtului la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii referinței sectoriale menționate anterior și venitul efectiv plătit, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective.

Prin sentința nr. 288 din data de 30 ianuarie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de Ministerul Justiției, ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Suceava, a anulat în parte Ordinul nr. 1469/C/24.05.2017 al Ministrului Justiției, în privința reclamantului, în ceea ce privește data recalculării indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, respectiv a unei valori de referință sectoriale de 445,5 RON, a obligat pe pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamantului ordin individual de stabilire a drepturilor salariale individuale producător de efecte juridice astfel în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON; iar în perioada 01.12.2015 - 30.09.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON și a obligat pe pârâtul Tribunalul Suceava să plătească reclamantului diferențele salariale rezultate aferente perioadei 09.04.2015-30.09.2016, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În esență, recurentul a arătat că prima instanță a respins, în mod greșit, excepția prescriției, deși reclamantul nu a făcut dovada atacării și a ordinelor de salarizare emise începând cu data de 9.04.2015 și a admis, fără temei legal, acțiunea formulată, în sensul calculării indemnizației acestuia în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu 9.04.2015, în condițiile în care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată această valoarea de referință sectorială.

De asemenea, începând cu luna februarie 2017, reclamantul a primit indemnizațiile majorate cu valoarea de referință sectorială de 405 RON, la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (1) din O.M.J. nr. 219/C/1.02.2017, iar în luna decembrie 2017 Ministerul Justiției a alocat creditele bugetare către ordonatorii secundari de credite în vederea plății diferențelor salariale acordate potrivit O.M.J. nr. 1469/C/2017.

Prin cererea depusă în dosarul instanței de recurs la data de 25.09.2020, recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii, ca fiind rămasă fără obiect, motivat de împrejurarea că, prin O.M.J. nr. 91/C/2019, emis în aplicarea OM.J. nr. 2066/C/2018, s-a stabilit indemnizația individuală cuvenită intimatului-reclamant, în modalitatea solicitată prin cererea de chemare în judecată, iar în privința diferențelor salariale rezultate a intervenit O.U.G. nr. 3/2019, de eșalonare a plăților aferente.

Aceleași susțineri referitoare la emiterea O.M.J. nr. 2066/C/2018 și rămânerea fără obiect a acțiunii reclamantului au fost reluate și de către intimatul-pârât Tribunalul Suceava, prin notele scrise depuse la data de 17.09.2020.

Deși a fost legal citat, intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare și nu a formulat apărări în cauză.

Examinând cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

Întrucât cauza de față are drept obiect obligarea recurentului-pârât la emiterea unor noi ordine de încadrare salarială, în acord cu prevederile legale invocate de reclamant, în stabilirea interesului procesual al susținerii recursului trebuie avute în vedere și modificările survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate, respectiv actele administrative emise în vederea punerii în aplicare a sentinței recurate.

Înalta Curte reține că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar la data de 25.09.2020, recurentul-pârât Ministerul Justiției a emis Ordinele nr. 2066/C/2018, nr. 3081/C/2018, nr. 91/C/2019, prin care a recalculat cuantumul indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor cuvenite reclamantului, la nivelul maxim permis de prevederile legale, începând cu data de 09.04.2015.

În raport de această împrejurare, se constată că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual al susținerii recursului, având în vedere că recurentul-pârât, ulterior promovării căii de atac, și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin sentința instanței de fond, cu efectul unei recunoașteri implicite a pretențiilor reclamantului.

Cum interesul de a acționa al pârâtului nu mai este actual, potrivit art. 33 C. proc. civ., se constată că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din același cod, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recurs .

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului și va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 288 din data de 30 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.