ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 280/2014

Asupra

recursului de față,

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 25 din

29 ianuarie 2013, Tribunalul Cluj, în baza art. 257 alin. (1) cu aplic. art. 37

lit. a) și lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul H.C.T. pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 83

C. pen., s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare

aplicată prin sentința penală nr. 27 din 21 septembrie 2006 a Curții de Apel Târgu

Mureș și s-a alăturat această pedeapsă celei aplicate prin prezenta sentință, urmând

ca inculpatul să execute în regim de detenție pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 71

C. pen. a fost privat inculpatul, începând cu data rămânerii definitive a sentinței

și până la executarea pedepsei, de dreptul prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza

a II-a C. pen.

În baza art. 257

alin. (2) rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. s-a confiscat în favoarea statului

de la inculpat suma de 3.000 euro sau echivalentul în RON al acestei sume, calculat

raportat la cursul Băncii Naționale a României din 02 aprilie 2008, respectiv suma

de 11.154 RON.

În baza art. 191

alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul să plătească în favoarea statului suma

de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a se pronunța

astfel, Tribunalul a reținut că prin rechizitoriul nr. 133/P/2010 al Parchetului

de pe lângă Tribunalul Cluj, a fost trimis in judecată inculpatul H.C.T., pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prev. și ped. de art. 257 C. pen.,

cu aplic. art. 37 lit. a) și b) C. pen., constând în aceea că în primăvara anului

2008, a pretins și a primit de la denunțătorul D.C. suma de 3.000 euro promițându-i

faptul că, prin influența pe care o are asupra unui director de la banca V. Bank

România - Cluj-Napoca, un anume „S.” va aproba încheierea unui credit bancar în

condițiile în care denunțătorul nu putea obține o astfel de finanțare având deja

restanțe la un credit contractat anterior.

Inculpatul nu

a recunoscut săvârșirea infracțiunii de trafic de influență și nu a dorit să fie

judecat în procedura simplificată prevăzută de art. 320

1

C. proc.

pen. În declarația pe care a dat-o, a recunoscut că a făcut cunoștință denunțătorului

cu directorul agenției bancare, dar că nu a avut alt rol în acordarea creditului,

recunoscând de asemenea că a primit suma de 3.000 euro de la D.C., dar că suma reprezenta

datoria pe care denunțătorul o avea față de fosta contabilă a inculpatului - martora

G.C., rezultată în urma efectuării de către aceasta a unor lucrări contabile pentru

firma denunțătorului, sumă pe care denunțătorul a predat-o inculpatului și nu contabilei

pentru că inculpatul a făcut legătura dintre denunțător și contabilă.

La individualizarea

pedepsei, în temeiul art. 72 C. pen., instanța de fond a ținut cont de dispozițiile

părții generale a C. pen., de limitele speciale de pedeapsă pentru infracțiunea

de trafic de influență - de la 2 la 10 ani închisoare, de pericolul social mediu

al infracțiunii, de persoana inculpatului care este căsătorit și are studii superioare,

dar și de împrejurarea că acesta este recidivist, atât postcondamnatoriu, cât și

postexecutoriu, fiind anterior condamnat în repetate rânduri pentru săvârșirea a

numeroase infracțiuni de fals și evaziune fiscală, etc.

În cauză, Tribunalul

a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6

1

din Legea nr. 78/2000,

deoarece potrivit deciziei nr. 59/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată

în recurs în interesul legii dispozițiile referitoare la restituirea banilor denunțătorului

se aplică doar infracțiunilor din legea specială, deci nu și celei C. pen., și nici

ale deciziei de îndrumare nr. 3/1973 a fostului Tribunal Suprem potrivit căreia

dacă persoana care a dat bunul (banii în situația din speță) denunță autorității

fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat, bunul se restituie

acelei persoane, pentru că așa cum s-a arătat, inculpatul nu a denunțat fapta mai

înainte ca autoritățile să afle de existența ei, modalitățile în care se realizează

denunțul fiind altele decât declarația pe care a dat-o D.C. pentru a se disculpa

pe sine.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal a declarat apel inculpatul H.C.T., care a solicitat desființarea

sentinței atacate și, rejudecând cauza, în principal, achitarea sa pentru infracțiunea

pentru care a fost trimis în judecată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, reducerea cuantumului

pedepsei aplicate de prima instanță.

Prin decizia

nr. 101/A din 13 mai 2013, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a respins

ca nefondat apelul declarat de inculpatul H.C.T. împotriva sentinței penale nr.

25 din 29 ianuarie 2013 a Tribunalului Cluj.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut că pedeapsa la care s-a oprit instanța a fost

corect individualizată, ca și cuantum și modalitate de executare, prin valorificarea

eficientă a criteriilor prev. de art. 72 C. pen., aplicând chiar cu multă clemență,

o pedeapsă la nivelul minimului special prevăzut de lege, în condițiile în care

inculpatul este recidivist, atât postcondamnatoriu, cât și postexecutoriu raportat

la condamnările aplicate prin sentințele penale nr. 27 din 21 septembrie 2006 a

Curții de Apel Mureș și, respectiv nr. 546 din 01 noiembrie 2002 a Tribunalului

Cluj, pedeapsa finală de 4 ani închisoare fiind rezultatul operațiunilor juridice

reclamate de dispoz. art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiționate

a executării pedepsei anterioare.

Ca și instanța

de fond, Curtea a constatat că nu se justifică coborârea pedepsei sub minimul special

prin reținerea de circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului, niciuna din împrejurările

pe care legea le apreciază că s-ar circumscrie dispoz. art. 74 C. pen. neregăsindu-se

în cauză - inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii, a încercat să inducă

în eroare organele de urmărire penală și instanța, este recidivist pe fapte de natură

asemănătoare, știind clar că fapta sa este infracțiune.

Împotriva deciziei

nr. 101/A din 13 mai 2013, a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, a

declarat recurs inculpatul H.C.T.

Examinând recursul

declarat de inculpatul H.C.T. prin raportare la dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele

considerente:

Instituind, totodată,

o altă limită a devoluției recursului, art. 385

10

C. proc. pen. prevede

în alin. (2

1

), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată

pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

9

C proc. pen. dacă

motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat

în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede

îh alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care,

potrivit art. 385

9

alin. (3) C proc. pen., se iau în. considerare din

oficiu.

În cauză, se observă

că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de

minori, la data de 13 mai 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie

2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute

în art. 385

9

C proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ

menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la

aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior

modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare

a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului,

ipoteza care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea

nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul

că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial

sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea

cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin

intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni

de drept.

În ce privește

cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C.

proc. pen., invocat de recurentul-inculpat H.C.T., se constată că, într-adevăr,

acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului

prin Legea nr. 2/2013.

Chiar dacă s-ar

accepta opinia potrivit căreia criticile formulate de inculpatul H.C.T. se circumscriu

cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C proc. pen., prin care a solicitat achitarea în baza art. 11 alin. (2) lit. a)

C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație

și Justiție nu poate proceda la examinarea lui, nefiind respectate, așa cum s-a

arătat anterior, cerințele formale prevăzute în art. 385

10

alin. (1)

și (2) C proc. pen., care condiționează analizarea respectivelor critici de motivarea,

în scris, a recursului cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Conform art. 385

10

alin. (2

1

) C. proc. pen., în cazul în care nu sunt respectate condițiile

de mai sus, instanța de recurs ia în considerare numai cazurile de casare care,

potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., trebuie avute în vedere din

oficiu.

În speță, recursul

nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege și, așa cum s-a reținut, cu ocazia

dezbaterilor nu s-au invocat cazurile de casare, care pot fi luate în considerare

din oficiu.

Drept urmare,

ținând cont de regulile stricte ce reglementează soluționarea recursului,

Înalta Curte nu are posibilitatea de a examina nici criticile inculpatului, care,

în plus, nu se circumscriu nici vreunuia din cazurile ce pot fi avute în vedere

din oficiu.

Ca urmare, având

în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casație și

Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C proc. pen., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de recurent inculpat H.C.T. împotriva deciziei penale

nr. 101/A din 13 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de

minori.

În temeiul

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de

400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând

onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurent inculpat H.C.T. împotriva deciziei penale nr. 101/A

din 13 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2014.