ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 280/2014

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 25 din 29 ianuarie 2013, Tribunalul Cluj, în baza art. 257 alin. (1) cu aplic. art. 37 lit. a) și lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul H.C.T. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență la pedeapsa de 2 ani închisoare. În baza art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 27 din 21 septembrie 2006 a Curții de Apel Târgu Mureș și s-a alăturat această pedeapsă celei aplicate prin prezenta sentință, urmând ca inculpatul să execute în regim de detenție pedeapsa de 4 ani închisoare. În baza art. 71 C. pen.

a fost privat inculpatul, începând cu data rămânerii definitive a sentinței și până la executarea pedepsei, de dreptul prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen. În baza art. 257 alin. (2) rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. s-a confiscat în favoarea statului de la inculpat suma de 3.000 euro sau echivalentul în RON al acestei sume, calculat raportat la cursul Băncii Naționale a României din 02 aprilie 2008, respectiv suma de 11.154 RON. În baza art. 191 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul să plătească în favoarea statului suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut că prin rechizitoriul nr. 133/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, a fost trimis in judecată inculpatul H.C.T., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prev. și ped.

de art. 257 C. pen., cu aplic. art. 37 lit. a) și b) C. pen., constând în aceea că în primăvara anului 2008, a pretins și a primit de la denunțătorul D.C. suma de 3.000 euro promițându-i faptul că, prin influența pe care o are asupra unui director de la banca V. Bank România - Cluj-Napoca, un anume „S.” va aproba încheierea unui credit bancar în condițiile în care denunțătorul nu putea obține o astfel de finanțare având deja restanțe la un credit contractat anterior. Inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii de trafic de influență și nu a dorit să fie judecat în procedura simplificată prevăzută de art. 320 1 C. proc. pen.

În declarația pe care a dat-o, a recunoscut că a făcut cunoștință denunțătorului cu directorul agenției bancare, dar că nu a avut alt rol în acordarea creditului, recunoscând de asemenea că a primit suma de 3.000 euro de la D.C., dar că suma reprezenta datoria pe care denunțătorul o avea față de fosta contabilă a inculpatului - martora G.C., rezultată în urma efectuării de către aceasta a unor lucrări contabile pentru firma denunțătorului, sumă pe care denunțătorul a predat-o inculpatului și nu contabilei pentru că inculpatul a făcut legătura dintre denunțător și contabilă.

La individualizarea pedepsei, în temeiul art. 72 C. pen., instanța de fond a ținut cont de dispozițiile părții generale a C. pen., de limitele speciale de pedeapsă pentru infracțiunea de trafic de influență - de la 2 la 10 ani închisoare, de pericolul social mediu al infracțiunii, de persoana inculpatului care este căsătorit și are studii superioare, dar și de împrejurarea că acesta este recidivist, atât postcondamnatoriu, cât și postexecutoriu, fiind anterior condamnat în repetate rânduri pentru săvârșirea a numeroase infracțiuni de fals și evaziune fiscală, etc. În cauză, Tribunalul a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 1 din Legea nr. 78/2000, deoarece potrivit deciziei nr. 59/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii dispozițiile referitoare la restituirea banilor denunțătorului se aplică doar infracțiunilor din legea specială, deci nu și celei C. pen., și nici ale deciziei de îndrumare nr. 3/1973 a fostului Tribunal Suprem potrivit căreia dacă persoana care a dat bunul (banii în situația din speță) denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat, bunul se restituie acelei persoane, pentru că așa cum s-a arătat, inculpatul nu a denunțat fapta mai înainte ca autoritățile să afle de existența ei,

modalitățile în care se realizează denunțul fiind altele decât declarația pe care a dat-o D.C. pentru a se disculpa pe sine. Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel inculpatul H.C.T., care a solicitat desființarea sentinței atacate și, rejudecând cauza, în principal, achitarea sa pentru infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, reducerea cuantumului pedepsei aplicate de prima instanță. Prin decizia nr. 101/A din 13 mai 2013, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul H.C.T. împotriva sentinței penale nr. 25 din 29 ianuarie 2013 a Tribunalului Cluj.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că pedeapsa la care s-a oprit instanța a fost corect individualizată, ca și cuantum și modalitate de executare, prin valorificarea eficientă a criteriilor prev. de art. 72 C. pen., aplicând chiar cu multă clemență, o pedeapsă la nivelul minimului special prevăzut de lege, în condițiile în care inculpatul este recidivist, atât postcondamnatoriu, cât și postexecutoriu raportat la condamnările aplicate prin sentințele penale nr. 27 din 21 septembrie 2006 a Curții de Apel Mureș și, respectiv nr. 546 din 01 noiembrie 2002 a Tribunalului Cluj, pedeapsa finală de 4 ani închisoare fiind rezultatul operațiunilor juridice reclamate de dispoz. art. 83 C. pen.

privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei anterioare. Ca și instanța de fond, Curtea a constatat că nu se justifică coborârea pedepsei sub minimul special prin reținerea de circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului, niciuna din împrejurările pe care legea le apreciază că s-ar circumscrie dispoz. art. 74 C. pen. neregăsindu-se în cauză - inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii, a încercat să inducă în eroare organele de urmărire penală și instanța, este recidivist pe fapte de natură asemănătoare, știind clar că fapta sa este infracțiune. Împotriva deciziei nr. 101/A din 13 mai 2013, a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, a declarat recurs inculpatul H.C.T.

Examinând recursul declarat de inculpatul H.C.T. prin raportare la dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. prevede în alin. (2 1 ), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C proc. pen. dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede îh alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C proc.

pen., se iau în. considerare din oficiu. În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, la data de 13 mai 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 9 C proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În ce privește cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., invocat de recurentul-inculpat H.C.T., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013.

Chiar dacă s-ar accepta opinia potrivit căreia criticile formulate de inculpatul H.C.T. se circumscriu cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C proc. pen., prin care a solicitat achitarea în baza art. 11 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate proceda la examinarea lui, nefiind respectate, așa cum s-a arătat anterior, cerințele formale prevăzute în art. 385 10 alin. (1) și (2) C proc. pen., care condiționează analizarea respectivelor critici de motivarea, în scris, a recursului cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Conform art. 385 10 alin. (2 1 ) C. proc. pen., în cazul în care nu sunt respectate condițiile de mai sus, instanța de recurs ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., trebuie avute în vedere din oficiu. În speță, recursul nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege și, așa cum s-a reținut, cu ocazia dezbaterilor nu s-au invocat cazurile de casare, care pot fi luate în considerare din oficiu. Drept urmare, ținând cont de regulile stricte ce reglementează soluționarea recursului, Înalta Curte nu are posibilitatea de a examina nici criticile inculpatului, care, în plus, nu se circumscriu nici vreunuia din cazurile ce pot fi avute în vedere din oficiu. Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurent inculpat H.C.T.

împotriva deciziei penale nr. 101/A din 13 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurent inculpat H.C.T. împotriva deciziei penale nr. 101/A din 13 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2014.