ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 422/2014

Asupra recursului de fată; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 103 din 26 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 14292/117/2012, în baza art. 257 C. pen., a condamnat pe inculpatul F.V., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare. În baza art. 71 C. pen., a fost privat inculpatul, începând cu data rămânerii definitive a sentinței și până la executarea pedepsei, de dreptul prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a C. pen. În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, termenul de încercare fiind de 4 ani și 6 luni conform art. 82 C. pen., acesta începând să curgă de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

În baza art. 71 alin. final C. pen., a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale. În baza deciziei de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 3/1973 a dispus restituirea de către inculpat către denunțătorul C.C.S. a sumei de 10.000 RON. În baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpatului că săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate în interiorul termenului de încercare are drept consecință revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de mai sus și executarea acesteia în detenție alături de pedeapsa pentru noua infracțiune. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul să plătească în favoarea statului suma de 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj nr. 184/P/2011, a fost trimis în judecată inculpatul F.V. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen., fapta constând în aceea că în cursul lunii decembrie 2009 a pretins și ulterior primit în mai multe rânduri de la denunțătorul C.C.S. suma totală de 10.000 RON prin promisiunea că, prin intermediul relațiilor și cunoștințelor pe care le are în mediul de justiție, indicate prin titulatura „funcționari din cadrul Tribunalului Cluj”, îl poate ajuta în „rezolvarea” dosarului penal întocmit pe numele lui pentru vătămare corporală, aceasta fiind recompensa financiară destinată persoanei responsabile de soluționarea favorabilă a problemei.

În faza de judecată a fost audiat inculpatul, denunțătorul C.C.S., inițial în calitate de parte civilă, iar ulterior în calitate de martor, și martorii C.V. și C.I.C. La dosar s-a depus și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 02 iulie 2012 în ceea ce privește săvârșirea de către același inculpat a infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) C. pen., respectiv a infracțiunii de cumpărare de influență prev. de art. 6 1 din Legea nr. 78/2000 de către actualul martor C.I.C. Inculpatul nu a dorit să uzeze de procedura de judecată simplificată, nu a recunoscut comiterea infracțiunii de trafic de influență, respectiv că ar fi spus denunțătorului C.C.S. că îl poate ajuta să obțină o achitare pentru infracțiunea de vătămare corporală pe care a comis-o acesta, prin funcționarii din cadrul Tribunalului Cluj pe care i-ar cunoaște și nu a luat vreo sumă de bani de la acesta.

A susținut că îl cunoaște pe denunțător, pe care l-a întâlnit pe o terasă din municipiul Dej, ocazie cu care i-a povestit despre problema pe care o are, iar inculpatul i-a spus că despăgubirile vor fi achitate de către societatea de asigurări, să nu-și facă probleme nici pentru locul de muncă pentru că își va găsi altul, iar la domiciliul mamei denunțătorului s-a deplasat pentru că denunțătorul a plecat în Afganistan și i-a spus mamei sale că dacă are nevoie de ceva să îl contacteze pe inculpat, ceea ce ea a făcut, cerând acestuia să-i facă rost de medicamente. Mama l-a întrebat cu acea ocazie pe inculpat ce se va întâmpla cu fiul ei, iar inculpatul a liniștit-o spunându-i că despăgubirile vor fi achitate de societatea de asigurări.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele: Prin rezoluția din 10 septembrie 2012 s-a dispus începerea urmăririi penale față de inculpatul F.V. pentru săvârșirea de către acesta a infracțiunii de trafic de influență prev. și ped. de art. 257 alin. (1) C. pen. În fapt, la data de 24 martie 2011, la D.G.A. - S.J.A. Cluj s-a consemnat declarația olografă a numitului C.C.S. în cadrul căreia acesta denunța comiterea unei infracțiuni de trafic de influență de către F.V. În sinteză s-a arătat că, în cursul lunii decembrie 2009, urmare a unei solicitări expres formulate în acest sens, F.V. i-a pretins, a acceptat și primit de la el suma de 10.000 RON, prin promisiunea că, prin intermediul relațiilor și cunoștințelor pe care le are în mediul de justiție, îl poate ajuta în „rezolvarea” dosarului penal întocmit pe numele lui pentru vătămare corporală.

Detaliind, denunțătorul C.C.S. a susținut atât în cuprinsul denunțului și al declarației date în faza de urmărire penală, cât și în cuprinsul declarației date în faza de judecată că, la data de 12 ianuarie 2009, a comis un accident de circulație în Cluj-Napoca, urmat de vătămarea corporală gravă a victimei C.M., aceasta suferind o fractură la un picior ce a necesitat 110 zile de îngrijiri medicale pentru vindecarea leziunilor. Urmare a unor discuții purtate în cursul lunii decembrie 2009 cu colegii de serviciu de la unitatea militară unde și-a desfășurat activitatea până în iulie 2010, denunțătorul a aflat de la colegul C.I.C. că un anume F.V. este o persoană cu multe relații și influență și ar putea să îl ajute în rezolvarea favorabilă a dosarului penal în care era cercetat.

Pe de altă parte și din alte discuții purtate cu mult timp în urmă cu alte persoane auzise că acest F.V. poate rezolva unele probleme de genul celei în care era implicat el. Arătându-se interesat de rezolvarea în mod favorabil a cauzei sale penale, C.I.C. i-a spus unde lucrează F.V. și i-a dat numărul de telefon al acestuia, cu precizarea că, atunci când îl va suna, să se recomande ca fiind din partea sa. Astfel, în cursul lunii decembrie 2009, aproximativ data de 27 sau 28, undeva în intervalul situat între Crăciun și Anul Nou, l-a apelat pe F.V. pe numărul de telefon indicat, i-a spus că sună din partea lui C.I.C. și că ar dori să se întâlnească cu el pentru o discuție. A fost de acord și, în cursul aceleiași zile, după aproximativ 2-3 ore, s-au întâlnit în parcarea din fața magazinului S., situat în Dej.

F.V. a venit cu mașina și s-a urcat în interiorul acesteia, unde i-a vorbit despre dosarul penal în care era implicat, întrebându-l dacă poate să îl ajute în rezolvarea favorabilă a cauzei, respectiv să nu afle cei din unitatea militară în care activa faptul că este urmărit penal pentru că automat era dat afară din serviciu. Răspunsul a fost unul pozitiv, respectiv i-a spus că ar putea să îl ajute în sensul de a apela la cunoștințele sale, funcționari din cadrul Tribunalului Cluj, care ar putea să-i obțină o soluție favorabilă în dosarul penal, precizându-i totodată că rezolvarea costă o anumită sumă de bani pe care ar trebui să o ofere celor care îl ajută. L-a întrebat cât de sigură este problema, spunându-i că nu vrea să dea o groază de bani și apoi să nici nu se rezolve nimica, însă răspunsul lui a fost „da, mă, vorbesc și se rezolvă”.

În momentul în care i-a spus lui F.V. despre dosar i-a precizat și faptul că femeia pe care a accidentat-o îi cere 30.000 RON cu titlu de daune morale plus alte cheltuieli de spitalizare. Prin urmare, F.V. l-a lăsat să înțeleagă că prin intervenția pe care o face pe lângă funcționarii din cadrul Tribunalului Cluj pe care îi cunoaște, poate obține o soluție favorabilă în sensul că aceste cheltuieli să fie suportate de firma de asigurare. În continuare, F.V. l-a întrebat cât ar fi dispus să plătească pentru această intervenție, lăsând la latitudinea lui stabilirea acesteia și, după un moment de gândire, i-a spus că este de acord să ofere suma de 10.000 RON. F.V. a spus că va lua legătura cu persoana ce urmează a-l ajuta, după care îi va comunica dacă suma pronunțată este suficientă.

Chiar la momentul acelei discuții i-a înmânat lui F.V. suma de 1.000 RON pe care o avea asupra sa tocmai pentru că bănuia că serviciul îl va costa, urmând ca diferența să i-o achite în perioada imediat următoare. F.V. a afirmat că în următoarele zile va pleca la Cluj și se va întâlni cu persoana care îi va obține sentința favorabilă, fără a preciza însă vreun nume, dar lăsându-l să înțeleagă că este vorba despre un funcționar din cadrul Tribunalului Cluj. A spus că după finalizarea cauzei penale îi va prezenta și lui persoana care l-a ajutat, lucru care nu s-a mai întâmplat. După aproximativ 2-3 zile a fost sunat de inculpat care i-a spus că a fost la Cluj, s-a întâlnit cu persoana la care apelează pentru el și că aceasta a fost de acord să îl ajute cum s-au înțeles inițial și că este de acord și cu suma de 10.000 RON sens în care i-a spus să facă rost de încă 4.000 RON și ulterior diferența.

Denunțătorul i-a spus că nu are toți banii și a cerut un termen de 2 luni pentru a contracta un credit, inculpatul fiind de acord. Denunțătorul i-a spus mamei sale, martora C.V., că are nevoie de bani și aceasta a contractat un credit pentru suma de 10.000 RON în luna februarie 2010. Tot în cursul lunii februarie 2010 denunțătorul l-a contactat telefonic pe F.V. și s-a întâlnit de data aceasta în fața unității militare, în parcare, unde, din nou, în interiorul autoturismului acestuia, i-a înmânat suma de 4.000 RON fără a mai discuta alte detalii despre problema sa. Denunțătorul nu a dorit să dea toți banii inculpatului pentru că voia să știe sigur că problema lui se rezolvă. În cursul lunii aprilie 2010, F.V.

l-a contactat telefonic și l-a întrebat dacă are restul de bani, respectiv cei 5.000 RON, el răspunzându-i că îi va da și suma restantă. Întâlnirea a avut loc în apropierea magazinului C. din Dej și nici de această dată nu au discutat amănunte privind situația dosarului. Deși ar fi vrut să-l întrebe despre acest lucru, inculpatul nu a dorit discuții pe tema respectivă, fiind însoțit de o altă persoană, despre care denunțătorul știa că este procuror sau judecător în Dej - R.S. S-a dat jos din mașină, a deschis portbagajul și denunțătorul a pus banii în locul indicat de el, pentru a nu fi văzuți probabil de acea persoană. La finalul lunii mai 2010, l-a contactat pe F.V. pentru a discuta problema dosarului și s-au întâlnit la un bar, ocazie cu care, din nou, a spus că problema se va rezolva așa cum s-au înțeles și să nu-și facă niciun fel de probleme.

I-a spus și că la începutul lunii iunie 2010 va pleca în misiune în Afganistan pentru șase luni, acesta asigurându-l că până se întoarce, se rezolvă. La.data de 06 iunie 2010 denunțătorul a plecat în misiune, dar după o lună și 5 zile a fost nevoit să se întoarcă în țară din cauză că la data de 19 mai 2010 fusese condamnat în primă instanță și acest lucru s-a aflat la unitatea militară unde denunțătorul era angajat, astfel încât a fost nevoit să-și dea demisia. După revenirea în țară s-a deplasat la locul de muncă al lui F.V. relatându-i ce s-a întâmplat, acesta spunându-i din nou să se liniștească și să nu-și facă probleme că, foarte curând, situația sa va fi rezolvată.

Precizează și că, de la acel moment până la data denunțului, luna martie 2011, a mai avut 4-5 întâlniri cu F.V., însă de fiecare dată îi spunea același lucru, respectiv să nu-și facă probleme că situația se va rezolva în scurt timp, lăsându-l totodată să înțeleagă că banii dați au ajuns la funcționarul de la Cluj la care a intervenit să îl ajute pentru obținerea sentinței favorabile. Prin ordonanța din 02 iulie 2012 s-a dispus efectuarea unei expertize asupra comportamentului simulat de către un expert din cadrul I.P.J. Cluj - Serviciul Criminalistic - Laboratorul Poligraf, avându-l ca subiect pe C.C.S., pentru a se stabili dacă, la întrebările relevante ale cauzei, în răspunsurile date, acesta prezintă note specifice ale comportamentului simulat.

Conform concluziilor raportului întocmit în 07 august 2012, la întrebările relevante ale cauzei, interpretarea diagramelor poligraf a evidențiat faptul că răspunsurile lui C.C.S. nu au provocat modificări specifice comportamentului simulat, ceea ce constituie un indiciu că denunțătorul a spus adevărul. Aceeași poziție a fost menținută de denunțător și pe fondul confruntării cu inculpatul. Aceasta a uzat inițial de dreptul la tăcere susținând că numele denunțătorului nu-i spune nimic. Confruntat vizual cu acesta a susținut că îl cunoaște sub numele de C., dar nimic din ce afirmă acesta nu este corespunzător adevărului. C.C.S.

arată însă că numele de C. este cel pe care i l-a indicat inculpatul să-l folosească asemenea unui nume de cod, că în luna august a anului 2011 a fost contactat de acesta și, după ce i-a relatat ce probleme are - că pe fiul lui l-au dat afară de la pompieri și că la domiciliul lui au fost mascații - i-a spus că a auzit că are dosar penal și dacă cumva îl cheamă cineva să spună că nu știe nimica, nici nu îl cunoaște. L-a întrebat ce se întâmplă cu problema lui, care este situația, el zicând din nou să stea liniștit că este rezolvată și să aștepte acasă actele. De asemenea, denunțătorul a dat aceeași declarație cu ocazia ascultării sale de către instanță.

Potrivit art. 257 C. pen., traficul de influență constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Din cuprinsul definiției date de legiuitor în textul de încriminare rezultă, așadar, că traficul de influență nu este altceva decât o vânzare sau o speculare a influenței pe care făptuitorul o are sau lasă să creadă că o are asupra unui funcționar.

Deci, în cazul traficului de influență făptuitorul nu face altceva decât să uzeze de influența sa reală sau pretinsă asupra unui funcționar, influență pe care o vinde unei persoane în perspectiva unei intervenții în favoarea acesteia la acel funcționar, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un anumit act de serviciu, în interesul său. Faptele descrise mai sus au fost probate prin: denunțul formulat de C.C.S., procesul-verbal de identificare, fișa de cazier judiciar a denunțătorului C.C.S., sentința penală nr. 513 din 19 mai 2010 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar penal nr. 24.160/211/2009 în copie certificată pentru conformitate, declarațiile denunțătorului C.C.S., declarația martorei C.V.

și actele puse la dispoziție de aceasta, declarația inculpatului F.V., procesul-verbal de verificare și actele anexate, declarația martorului C.C.S., procesul-verbal întocmit pe fondul procedurii de confruntare a martorului C.C.S. cu inculpatul F.V., declarația martorului C.I.C., procesele-verbale de transcriere a discuției în mediu ambiental dintre denunțător și martorul C.I.C., precum și prin probele administrate în faza de judecată. Instanța de fond a reținut că apărătorul inculpatului a solicitat achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru că fapta de traficare a influenței nu ar exista. În motivarea acestei cereri, în concluziile scrise, a arătat în primul rând că declarațiile martorului C.C.S.

nu pot servi la aflarea adevărului deoarece acestea reflectă dorința martorului de a obține suma de 10.000 RON, cu care s-a și constituit parte civilă în cauză, iar pe de altă parte declarațiile acestuia sunt contradictorii sub aspectul lunii în care s-a luat creditul de la bancă pentru a se achita suma stabilită drept preț al „rezolvării problemei”, fiind contrazise și de declarațiile mamei. S-a arătat că este firesc ca denunțătorul să încerce măcar să recupereze suma de bani pe care a predat-o inculpatului pentru care mama sa plătește lunar ratele. Faptul că a făcut-o impropriu din punct de vedere al procedurii penale în astfel de situații (el neavând calitatea de parte vătămată), prin constituire de parte civilă, și nu așteptând pur și simplu finalul procesului pentru a vedea cum se termină acesta și dacă își recuperează banii, nu are nicio relevanță.

De asemenea, s-a susținut că nu are relevanță nici data exactă când a fost contractat creditul de la A. Bank, în februarie sau aprilie 2010. Declarațiile denunțătorului nu sunt contradictorii, ci el nu a spus adevărul inculpatului atunci când acesta i-a pretins toată suma spunând, în luna aprilie 2010, atunci când s-a cerut ultima tranșă, că va trebui să contracteze un credit, deși acesta era contractat deja. Denunțătorul a spus instanței că a făcut acest lucru pentru a trage de timp ca să vadă și o finalitate a demersurilor întreprinse de inculpat, procedând cum procedează orice om precaut când se pune problema plății în avans a unui serviciu. Astfel, atât denunțătorul, cât și mama sa afirmă că suma de 10.000 RON s-a achitat în 3 tranșe și că acestea au fost de 1.000 RON, 4.000 RON și 5.000 RON.

În privința sumei de 1.000 RON denunțătorul spune doar că o avea la el la momentul primei discuții cu inculpatul pentru că se aștepta ca serviciul pe care acesta i-l face să coste. Mama sa a spus că a solicitat acești bani împrumut de la o vecină și că i-a restituit din împrumutul bancar pe care l-a contractat în februarie 2010. Suma de 4.000 RON a fost achitată în februarie 2010. Precizează că banii din credit au fost primiți de martora C.V. în data de 02 februarie 2010, deci indiferent că a cerut suma de 4.000 RON de la vecină și apoi i-a restituit acesteia din credit sau a luat banii direct din credit și i-a dat fiului ei, ea avea banii la dispoziție și ceea ce contează este dacă i-a dat sau nu.

Dacă la acel moment creditul nu ar fi fost contractat puteau să existe dubii cu privire la existența unei surse de bani și implicit asupra faptului dacă denunțătorul a dat banii inculpatului. În condițiile în care mama denunțătorului avea suma de bani discuțiile nu își mai au sensul. În privința sumei de 5.000 RON a arătat deja că motivul pentru care denunțătorul nu a predat-o odată cu suma de 4.000 RON a fost acela de a se asigura că ceva din ce a promis inculpatul se va înfăptui până când va pleca el în misiune în Afganistan în luna iunie și a dorit să tragă de timp pentru a vedea rezultatele. S-a apreciat că este relevant faptul că mama denunțătorului a contractat un credit de 10.000 RON, adică exact suma pe care denunțătorul trebuia să o achite inculpatului și nu o altă sumă, iar destinația ei a fost clară.

Apoi, se invocă faptul că motivul pentru care denunțătorul susține că a dat bani inculpatului, în opinia inculpatului acela de a plăti firma de asigurări despăgubirile solicitate de persoana accidentată, este neverosimil pentru că denunțătorul trebuia să știe, fiind absolvent de liceu, șofer și militar, că firmele de asigurări cu acest lucru de ocupă, aspect ce din nou ar demonstra faptul că denunțătorul nu ar fi avut motiv să dea bani inculpatului. Evident că motivul respectiv pare neverosimil, pentru că nu acest lucru îl interesa pe denunțător în primul rând. Ceea ce înțelegea el prin rezolvarea situației era ca cei din conducerea unității militare al cărei angajat era să nu afle că are dosar penal pentru că este general știut că personalului din structurile militare cazierul judiciar trebuie să-i fie curat, nefiind permise nici măcar infracțiunile din culpă.

Ori, conducerea respectivă nu ar fi aflat de dosar dacă denunțătorul nu era condamnat. Cum anume urma inculpatul să rezolve problema, pe denunțător nu îl interesa. De altfel, atunci când martorul C.I.C. i-a povestit denunțătorului că a dat bani la rândul său inculpatului pentru ca acesta să rezolve să nu fie condamnat pentru o infracțiune de conducere sub influența alcoolului, denunțătorul nu a cerut detalii asupra modului concret în care inculpatul l-a scăpat de condamnare pe martorul C.I.C., ci l-a interesat doar rezultatul. În plus, asigurările pe care inculpatul le-a dat atât denunțătorului, cât și mamei sale, atât înainte, cât și după condamnarea în primă instanță, au fost de genul să stea liniștit că totul se rezolvă și, ori că cei de la unitatea militară nu vor afla de condamnare, ori că se rezolvă în sensul că până la final tot va rămâne cu cazierul curat, deci va scăpa de condamnare.

Prin urmare, totul se învârte în jurul unității militare la care era angajat denunțătorul. Miza pentru acesta era să nu-și piardă locul de muncă și acest lucru se putea întâmpla doar dacă nu era condamnat. Consideră că denunțătorul nici măcar nu ar fi apelat la ajutorul inculpatului dacă nu era angajat al unei unități militare, știut fiind că dacă în urma accidentului nu se produce decesul, ci doar vătămarea unei singure persoane, iar șoferul nu este sub influența alcoolului, cum a fost cazul concret al denunțătorului, condamnarea primită era cu suspendarea executării pedepsei. Spune că este general cunoscut acest lucru deoarece atât în presă, cât și în televiziune sau în zvonul public astfel de lucruri se discută frecvent.

Mai departe, s-a susținut că învinuirea din rechizitoriu face referire, la modul general, la „funcționari” din cadrul Tribunalului Cluj, ori strict funcționarii din cadrul respectivei instanțe (de ex. contabilii sau grefierii) nu aveau cum să influențeze soarta unui dosar, acesta fiind judecat de anumiți judecători. Prin urmare, în opinia apărătorului inculpatului, referirea la funcționari nu este suficientă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență cu atât mai mult cu cât nu pe rolul Tribunalului Cluj se afla dosarul denunțătorului. Mai mult, faptul că dosarul se afla la momentul finelui anului 2009 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca și nu al Tribunalului Cluj, iar nu are relevanță cât timp se știe că există un sistem ierarhizat al instanțelor.

Tribunalul Cluj este instanță superioară față de Judecătoria Cluj-Napoca, iar dosarul, în apel, trebuia soluționat de către Tribunalul Cluj. De altfel, dosarul denunțătorului a fost soluționat în apel de către Tribunalul Cluj, instanță care putea să desființeze sentința de condamnare a inculpatului de către Judecătoria Cluj-Napoca și putea deci dispune achitarea atât de mult dorită de denunțător. Instanța de fond a reținut că dacă inculpatul nu ar fi primit bani de la denunțător pentru a rezolva problema acestuia era lipsit de sens ca denunțătorul să aducă acuzații mincinoase unei persoane care nu i-a făcut vreun rău sau deserviciu vreodată.

Faptul că inculpatul nu este total străin de astfel de infracțiuni s-a apreciat că este indicat și de împrejurarea că pe rolul Tribunalului Cluj mai există un dosar în care inculpatul este trimis în judecată pentru trafic de influență, precum și de rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din Dosarul nr. 183/P/2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de același făptuitor pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, în condițiile în care modul de operare este identic cu cel din speța dedusă judecății. În ceea ce privește înregistrarea efectuată de denunțător a unei discuții în mediu ambiental avute cu martorul C.I.C. potrivit art. 91 6 alin. (2) C. proc.

pen. înregistrările prevăzute în secțiunea interceptările și înregistrările audio sau video din Titlul III al Părții generale a C. proc. pen., efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Respectiva înregistrare se referă la propria convorbire a denunțătorului cu martorul C.I.C., iar textul reprodus nu consideră ilegale astfel de mijloace de probă, fără să restrângă valabilitatea lor la afirmațiile denunțătorului. Art. 91 6 C. proc. pen. a suferit modificări prin Legea nr. 202/2010, anterior doar interceptările și înregistrările efectuate de părțile în proces fiind valabile și că jurisprudența depusă la dosar se referă la art. 91 6 C. proc.

pen. nemodificat. S-a invocat și faptul că înregistrările nu sunt valabile, fiind probe obținute ilicit deoarece martorul C.I.C. nu a știut că discuția sa cu denunțătorul este înregistrată și că abia dacă terțul - martorul C.I.C. - ar fi știut că este înregistrat atunci s-ar fi pus problema unei fraude și a unei discuții pro causa. Instanța de fond a reținut că procesul-verbal din dosarul de urmărire penală este mijloc de probă în sensul art. 90 C. proc. pen. și nu în sensul art. 91 3 C. proc. pen. deoarece înregistrarea nu este efectuată pe baza autorizației emise de judecător (doar înregistrările efectuate în conformitate cu art. 91 1 C. proc. pen. trebuie redate de procuror sau lucrătorul din cadrul poliției judiciare delegat de procuror și certificate de procurorul care supraveghează urmărirea penală).

Conform art. 90 C. proc. pen., procesele-verbale încheiate de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată sunt mijloace de probă, prin urmare și procesul-verbal menționat. În drept, fapta inculpatului F.V., care, în cursul lunii decembrie 2009, a pretins și ulterior a primit în mai multe rânduri de la denunțătorul C.C.S. suma totală de 10.000 RON prin promisiunea că, prin intermediul relațiilor și cunoștințelor pe care le are în mediul de justiție, indicate prin titulatura „funcționari din cadrul Tribunalului Cluj”, îl poate ajuta în „rezolvarea” dosarului penal întocmit pe numele lui pentru vătămare corporală, aceasta fiind recompensa financiară destinată persoanei responsabile de soluționarea favorabilă a problemei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență prev. și ped.

de art. 257 alin. (1) C. pen. Având în vedere cele de mai sus s-a apreciat că vinovăția inculpatului a fost dovedită dincolo de orice dubiu și că se impune condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii, la individualizarea căreia, în temeiul art. 72 C. pen., instanța a avut în vedere dispozițiile Părții generale a C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială - de la 2 la 10 ani închisoare, lipsa de antecedente penale, vârsta inculpatului, faptul că nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii, împrejurarea că este cunoscut în municipiul Dej ca o persoană care rezolvă astfel de „probleme”, precum și gradul de pericol social concret al acestei infracțiuni în cadrul căreia se pune la îndoială incoruptibilitatea magistraților, inculpatul lăsând impresia nu numai denunțătorului, dar și martorului C.I.C.

că soluțiile proceselor pot fi influențate prin achitarea unor sume, la urma urmelor chiar modice. Prin urmare, s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată condiționat deoarece sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 81 C. pen., iar instanța a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins și fără privarea de libertate. În baza art. 71 C. pen., instanța a privat pe inculpat, începând cu data rămânerii definitive a sentinței și până la executarea pedepsei, de dreptul prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen. În baza art. 71 alin. final C. pen., s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

În baza deciziei de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 3/1973 s-a dispus restituirea de către inculpat către denunțătorul C.C.S. a sumei de 10.000 RON deoarece fapta a fost denunțată de către acesta organelor de urmărire penală înainte ca acestea să afle despre ea. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 1 alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000 privind restituirea banilor, valorilor sau oricăror alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunii deoarece potrivit deciziei nr. 59/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, acestea sunt aplicabile doar infracțiunilor prevăzute în legea specială.

Însă decizia de îndrumare la care a făcut referire (care are aceeași valoare ca și recursul în interesul legii, în fapt anterior recursurile în interesul legii numindu-se decizii de îndrumare), are dispoziții similare cu art. 6 1 din Legea nr. 78/2000 și chiar dacă datează din anul 1973 este de actualitate și în acest moment. În baza art. 359 C. proc. pen., i s-a atras atenția inculpatului că săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate în interiorul termenului de încercare are drept consecință revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de mai sus și executarea acesteia în detenție alături de pedeapsa pentru noua infracțiune. Împotriva sentinței Tribunalului Cluj a declarat apel inculpatul F.V., iar prin decizia penală nr. 165/A din 05 septembrie 2013, Curtea de Apel Cluj l-a respins ca nefondat.

S-a motivat că instanța de fond a reținut o stare de fapt conformă cu realitatea pe baza materialului probator administrat în cursul urmăririi penale și al judecății, pe care l-a interpretat coroborat și în mod judicios, analizând, de asemenea, toate susținerile și apărările inculpatului. Nu pot fi primite susținerile apărării în sensul că „intervenția” inculpatului pe lângă „funcționari” din cadrul judecătoriei ar fi fost inutilă deoarece, în cazul accidentelor rutiere societatea de asigurare este cea care suportă oricum plata despăgubirilor civile fiindcă în speța dedusă judecății denunțătorului îi expirase perioada de valabilitate a asigurării, aspect pe care acesta îl cunoștea cu siguranță și care ar fi putut conduce la exercitarea unei acțiuni în regres împotriva lui.

La fel de nerelevant este că inculpatul a folosit sintagma „tribunal” în loc de „judecătorie”, pe rolul căreia se afla dosarul inculpatului (denumirea generică a instanțelor judecătorești, folosită de marea masă a populației, fiind „tribunal”). Curtea a reținut, de asemenea, că depoziția mamei C.C.S. este relevantă mai ales sub aspectele legate de latura penală a cauzei, ea coroborându-se și cu alte probe administrate în cauză. Este cert că mama inculpatului a contractat acel credit în prima jumătate a anului 2010 (luna fiind mai puțin relevantă) pentru a-l ajuta pe acesta să își „rezolve” afacerile judiciare întrucât risca să își piardă locul de muncă. În privința sumei de 5.000 RON, motivul pentru care denunțătorul nu a predat-o odată cu suma de 4.000 RON, a fost acela de a se asigura că ceva din ce a promis inculpatul se va înfăptui până când va pleca el în misiune în Afganistan în luna iunie și a dorit să tragă de timp pentru a vedea rezultatele.

Relevant este și faptul că mama denunțătorului a contractat un credit de 10.000 RON, adică exact suma pe care denunțătorul trebuia să o achite inculpatului și nu o altă sumă, iar destinația ei a fost clară. Instanța de fond în mod corect a apreciat că procesul-verbal din dosarul de urmărire penală este mijloc de probă în sensul art. 90 C. proc. pen. și nu în sensul art. 91 3 C. proc. pen. deoarece înregistrarea nu este efectuată pe baza autorizației emise de judecător (doar înregistrările efectuate în conformitate cu art. 91 1 C. proc. pen. trebuie redate de procuror sau lucrătorul din cadrul poliției judiciare delegat de procuror și certificate de procurorul care supraveghează urmărirea penală).

Conform art. 90 C. proc. pen. procesele-verbale încheiate de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată sunt mijloace de probă, prin urmare și procesul-verbal menționat. De altfel, realitatea acelei discuții a fost confirmată și prin depoziția martorului C.I.C., care l-a și pus în legătură cu inculpatul despre care se știa în Dej că este o persoană care poate rezolva diverse „probleme”. În ceea ce privește dispoziția instanței de fond de restituire a sumei de 10.000 RON în baza deciziei de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 3/1973 către denunțătorul C.C.S., Curtea apreciază că în mod corect s-a reținut că dispozițiile acestei decizii sunt aplicabile în cauză deoarece fapta a fost denunțată de către acesta organelor de urmărire penală înainte ca acestea să afle despre ea.

În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 1 alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000 privind restituirea banilor/valorilor sau oricăror alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunii deoarece, potrivit deciziei nr. 59/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, acestea sunt aplicabile doar infracțiunilor prevăzute în legea specială. Decizia de îndrumare la care s-a făcut referire (care are aceeași valoare ca și recursul în interesul legii, în fapt anterior recursurile în interesul legii numindu-se decizii de îndrumare), are dispoziții similare cu art. 6 1 din Legea nr. 78/2000 și chiar dacă datează din anul 1973 este de actualitate și în acest moment.

Împotriva deciziei penale nr. 165/A din 05 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj a declarat recurs inculpatul F.V., invocând cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. Recursul inculpatului F.V. este nefondat. În conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

Ca atare, cazurile de casare invocate se impun a fi analizate potrivit dispozițiilor C. proc. pen. anterior referitoare la recurs, cuprinse în art. 385 9 și urm. Cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. invocat de apărare, nu este incident în cauză. În conformitate cu dispozițiile art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., hotărârea este supusă casării când este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii. Dispozițiile legale enunțate au în vedere situațiile în care instanța nu aplică prevederile legale (penale sau civile) obligatorii (spre exemplu nu aplică prevederile art. 37 C. pen. referitoare la recidivă); aplică dispoziții legale neprevăzute de lege sau aplică greșit prevederi legale care trebuiau aplicate (exemplu: aplicarea greșită a prevederilor art. 37 C. pen.

sau greșita aplicare a legii civile prin înlăturarea solidarității la despăgubirea morală a părții civile, în condițiile în care fapta prevăzută de legea penală a fost săvârșită de mai mulți inculpați). În speță, criticile recurentului se referă la greșita condamnare dispusă de instanța de fond pentru infracțiunea de trafic de influență. În acest sens, a motivat că probele administrate constând în depozițiile martorilor nu sunt concludente în stabilirea vinovăției și din acest motiv se impune achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. întrucât fapta nu există. Examinarea acestora nu se poate realiza însă prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc.

pen., pentru că nu se integrează în niciuna dintre situațiile enumerate. În fapt, recurentul solicită o reapreciere a mijloacelor de probă administrate - declarațiile martorilor C.C.S., C.V., C.I.C., date în cursul procesului - cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea pe baza căreia instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului și care să conducă la achitarea acestuia pe motiv că fapta nu există. O astfel de analiză se putea realiza anterior modificării dispozițiilor art. 385 9 C. proc. pen., prin Legea nr. 2/2013, numai prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. - s-a comis o gravă eroare de fapt având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

În actuala reglementare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat. Se constată, așadar, că motivele invocate de recurent nu pot fi analizate în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. și nici nu se încadrează în vreun alt caz dintre cele enumerate în art. 385 9 pct. 1, 3 - 6, 12 - 16 C. proc. pen. În ceea ce privește legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauza dedusă judecății se au în vedere următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din noul C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

În speță, de la data săvârșirii infracțiunii de către inculpat - decembrie 2009 - până la soluționarea recursului a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. Ca atare, se pune problema determinării legii penale mai favorabile în cauza de față. Doctrina penală a statuat că pentru identificarea legii penale mai favorabile trebuie comparate legile penale succesive (cea din momentul săvârșirii faptei, cea din momentul judecării faptei) în raport cu normele și instituțiile care guvernează răspunderea penală în cauza concretă dedusă judecății. Prin compararea legilor și determinarea celei mai favorabile infractorului nu trebuie să se ajungă la combinarea dispozițiilor mai favorabile din legile succesive - la o așa numită lex tertia.

Legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată infractorului dintre legile penale succesive (Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Ediția a IX- a, 2012, pag. 102). Aceeași interpretare, în sensul aplicării globale a legii penale mai favorabile, cu excluderea posibilității realizării unei lex tertia de către judecător, se regăsește și în „Explicațiile preliminare ale noului Cod penal” (vol. I, Universul Juridic, București, 2010, George Antoniu, Costică Bulai, Constantin Duvac, Ion Griga, Constantin Mitrache). În acest sens, se arată că „în doctrina penală s-au sistematizat criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, după cum acestea se referă la condițiile de încriminare, la condițiile de tragere la răspundere penală, la condițiile de sancționare.

Criteriile menționate vor fi evaluate nu în general, ci în concret, adică în raport cu toate instituțiile de drept penal incidente în cauza respectivă (...). Această evaluare trebuie să conducă instanța de judecată la identificarea legii mai favorabile în întregul ei, cu excluderea totală a celorlalte legi, neputând combina dispozițiile mai favorabile din legile care se succed, spre a crea o a treia lege (lex tertia) deoarece legea este o creație a legiuitorului și nu a judecătorului”. Nu în ultimul rând, trebuie precizat că în Cursul din anul 1939, în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile în ipoteza faptelor nedefinitiv judecate, profesorul Vintilă Dongoroz menționa că „alegerea legii mai blânde este mai greu de făcut atunci când și legea veche și legea nouă încriminează același fapt, însă cele două legi diferă, fie sub raportul condițiunilor de aplicare, fie sub raportul sancțiunilor.

Alegerea legii mai blânde înseamnă reținerea uneia din legi, cu excluderea absolută a celeilalte legi, ca și cum nu ar exista. Deci nu este îngăduit, pentru a ușura situațiunea învinuitului, să se ia unele dispozițiuni din legea veche și altele din legea nouă și prin combinarea lor să se creeze o lex tertia și mai favorabilă inculpatului.” (pag. 131-132). În același sens se menționează și în lucrarea „Explicații teoretice ale Codului penal român” - Vintilă Dongoroz ș.a., Ediția II, vol. I, pag. 71, anume că „o asemenea combinare a dispozițiilor favorabile din ambele legi este însă hibridă și duce la creearea pe cale judecătorească a unei a treia legi (lex tertia); aceasta este inadmisibil deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu revine acestor organe.

De altfel, împotriva părerii că s-ar putea în țara noastră combina dispozițiunile favorabile din legi succesive pledează și un argument de text: art. 13 C. pen. prevede că dacă au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, iar nu dispozițiunile cele mai favorabile din legi succesive.” Cu privire la determinarea legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Deciziile nr. 1470 din 08 noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 853/02.12.2011, nr. 1483/2011, publicată în M. Of. nr. 853/02.12.2011. Astfel, în considerentele deciziilor amintite, se precizează că în ceea ce privește „determinarea concretă a legii penale mai favorabile este de observat că aceasta vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze”.

Prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 16/26.01.1995, privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, s-a reținut că „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și Deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acestea”. În același sens, Curtea Constituțională a statuat și prin Decizia nr. 1415 din 04 noiembrie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 796/23.11.2009 că „atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept.

În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii”. În conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Textul constituțional nu distinge nici în funcție de tipurile de decizii pe care Curtea Constituțională le pronunță, nici în funcție de conținutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate Deciziile Curții Constituționale în întregul lor - considerente și dispozitiv - sunt general obligatorii (în acest sens, Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

nr. 350/13.06.2013), inclusiv pentru Înalta Curte de Casație și Justiție. Se reține, așadar, că prin decizii obligatorii, Curtea Constituțională a statuat că „determinarea concretă a legii penale mai favorabile vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorilor să legifereze”. Prin urmare, Deciziile Curții Constituționale sunt în sensul aplicării globale a legii penale mai favorabile cu excluderea posibilității înfăptuirii unei lex tertia de către judecător (neprevizibilă, neaccesibilă), cum de altfel s-ar realiza în situația aplicării legii penale mai favorabile pe instituții autonome.

Această din urmă variantă, presupune combinarea dispozițiilor favorabile din ambele legi, în condițiile în care nu există o definire a conceptului de instituție autonomă și nici o determinare exhaustivă a instituțiilor autonome de către legiuitor. Rămâne ca judecătorul să le definească și să le determine o dată aplicarea legii mai favorabile. Distinct de aceasta, în sensul aplicării globale a legii penale mai favorabile s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 8 din21 ianuarie 2008 publicată în M. Of., Partea I, nr. 866/22.12.2008 într-un recurs în interesul legii. Astfel, s-a statuat că acest principiu impune aplicarea „legii” mai favorabile în ansamblu și nu doar aplicarea unora dintre dispozițiile mai favorabile ale acelei legi.

Ca atare, în raport cu principiul menționat, nu se poate recurge la combinarea unei dispoziții mai favorabile dintr-o lege cu dispoziții din altă lege, fiindcă în acest fel s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la crearea unei a treia legi, ceea ce nu ar fi îngăduit. În speță, inculpatul F.V. a fost condamnat în primă instanță pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani și 6 luni. Noul C. pen. încrirninează traficul de influență în dispozițiile art. 291 alin. (1), sancționat cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere constituie unica formă de suspendare a executării pedepsei reglementată în noul C. pen., spre deosebire de C. pen.

anterior care reglementa atât suspendarea condiționată a executării pedepsei, cât și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În cauză, sub aspectul pedepsei principale, instanța de fond s-a orientat spre minimul special prevăzut de C. pen. anterior; suspendarea executării pedepsei sub supraveghere prevăzut de art. 91 și urm. din noul C. pen. este o măsură de individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii mult mai severă sub aspectul condițiilor de aplicare, termenului de supraveghere, măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse condamnatului pe durata termenului de supraveghere ș.a., decât suspendarea condiționată a executării pedepsei prevăzută de art. 81 C. pen. anterior, care nu instituie vreo măsură de supraveghere sau obligație inculpatului pe durata termenului de încercare.

Ca atare, prin compararea legilor penale succesive - cea din momentul săvârșirii faptei cu cea din momentul judecării faptei - legea penală favorabilă inculpatului F.V. este legea veche - C. pen. anterior, sub aspectul măsurii de individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul F.V. împotriva deciziei penale nr. 165/A din 05 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, iar în temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.V. împotriva deciziei penale nr. 165/A din 05 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 februarie 2014.