ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5323/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, inițial, la data de 10.05.2017, pe rolul Tribunalului Gorj, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România, anularea Hotărârii nr. 1216 c/1180/21.04.2017 emise de pârât, cu consecința menținerii Hotărârii adoptate în Dosarul nr. x/07.05.2016.

Prin sentința civilă nr. 2144 din 15 septembrie 2017, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reținându-se rangul autorității emitente a actului contestat.

1.2. Soluția primei instanțe

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 04.10.2017.

Prin sentința civilă nr. 16 din data de 16 ianuarie 2018, Curtea a admis acțiunea reclamantei și a anulat Hotărârea nr. 1216/C/1180/29.09.2016 adoptată de Colegiul Psihologilor din România, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 550 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Colegiul Psihologilor din România a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și anularea sentinței atacate.

A susținut recurentul-pârât că instanța de fond nu a coroborat prevederile art. 6 și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2004 și prevederile art. 1, art. 2 și art. 31 alin. (2) din Hotărârea nr. 1/2006 cu prevederile art. 4 alin. (1) din Hotărârea nr. 1/2006.

Astfel, în mod greșit instanța a considerat că un psiholog cu drept de liberă practică poate presta servicii psihologice către o terță persoană, cu care nu are niciun contract de prestări servicii psihologice, în temeiul contractului individual de muncă sau în temeiul numirii într-o funcție, în cadrul unei instituții publice. Între intimata-reclamantă A. și reprezentanții legali ai minorei evaluate, părinții acesteia, nu există niciun raport juridic care să permită intimatei să presteze servicii psihologice având drept beneficiar pe minora B..

De asemenea, instanța a ignorat prevederile art. 32 din Hotărârea nr. 1/2006. Psihologii salariați își exercită dreptul de liberă practică în activitatea desfășurată pe baza contractului individual de muncă, sau pot fi numiți în calitate de funcționari publici, în raport cu specialitatea profesională atestată, iar nu în general, potrivit H.G. nr. 788/2005. Psihologii cu drept de liberă practică au nevoie de un spațiu adecvat și de o dotare tehnică aferentă desfășurării activităților de psihologie, aprobate prin hotărâre a Colegiului Psihologilor din România, potrivit art. 53 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 aprobate prin H.G. nr. 788/2005.

Simpla angajare a unui psiholog nu echivalează cu dreptul acestuia de a furniza servicii psihologice fără îndeplinirea condițiilor de dotare tehnică, metodologică și de spațiu, necesare pentru asigurarea standardelor de calitate în serviciile psihologice.

Colegiul Psihologilor din România, prin avizarea structurii de psihologie, verifică îndeplinirea acestor condiții de atestare, dotare tehnică și metodologică, precum și de spațiu, prin emiterea unui aviz de funcționare pentru orice structură de psihologie în care își desfășoară activitatea unul sau mai mulți psihologi cu drept de liberă practică, acesta fiind motivul pentru care intimata-reclamantă a fost sancționată disciplinar prin Hotărârea nr. 1216c/1180/28.09.2016, desfășurarea activității profesionale în calitate de salariat fără a exista o avizare a structurii psihologice din cadrul instituției angajatoare.

A mai susținut recurentul-pârât că există diferență între ancheta psiho-socială și evaluarea/expertiza psihologică.

Astfel, ancheta psiho-socială fiind un act administrativ realizat de către o instituție publică, fiind asumată de reprezentanții acesteia, indiferent de salariații sau funcționarii publici prepuși, putând fi contestat prin procedura contenciosului administrativ.

Evaluarea/expertiza psihologică reprezintă un act profesional, realizat de psihologii cu drept de liberă practică, asumată de către aceștia în mod direct, responsabilitatea aparținând în exclusivitate psihologului cu drept de liberă practică. Această evaluare este un act cu caracter științific și profesional, privind strict aspectele specifice de ordin psihologic, identificarea factorilor psihologici relevanți, care se realizează în mod exclusiv prin instrumente și metode psihologice, incluzând experimentul psihologic, demers confidențial, unic și individualizat.

A făcut recurentul trimitere la Cauza Amanalachioai împotriva României, privind un proces ce viza încredințarea unui minor, precizând că, în această speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că instanțele de judecată ar fi trebuit să solicite realizarea unei evaluări/expertize psihologice independente, în urma căreia să fie exprimată o opinie de specialitate a unui psiholog.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A susținut, în esență, că raportul de evaluare psihologică ce a făcut obiectul analizei Comisiei de disciplină, a fost întocmit în virtutea actului de numire în funcție și în realizarea atribuțiilor de serviciu, prevăzute în fișa postului.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, a apărărilor intimatei-reclamante și a înscrisurilor depuse la dosar, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, neputându-se reține încălcarea normelor de drept.

4.1. Prin Hotărârea nr. 1216c/1180/21.04.2017 a Colegiului Psihologilor din România, prin care s-a invalidat soluția dată prin Hotărârea din 23.09.2016 a Comisiei de deontologie și disciplină din cadrul aceluiași colegiu (de nesancționare a psihologului și închiderea dosarului), s-a reținut faptul că există culpă deontologică, pentru că psihologul reclamat (intimata-reclamantă A.) nu își desfășoară activitatea în niciuna din formele legale de exercitare a profesiei prevăzute în art. 13-15 din Legea nr. 213/2004 și că, deși este angajat cu contract de muncă în cadrul DGASPC Gorj, nu îndeplinește condițiile legale prevăzute de art. 31-32 din Hotărârea nr. 1/2006, și anume nu își desfășoară activitatea profesională în cadrul unei structuri de psihologie aprobată de către Colegiul Psihologilor din România.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantei A. și a anulat Hotărârea nr. 1216c/1180/21.04.2017.

4.2. Înalta Curte apreciază că prima instanță a aplicat corect dispozițiile legale incidente la situația de fapt.

În opinia recurentului-pârât Colegiul Psihologilor din România, intimata-reclamantă ar fi prestat "servicii psihologice" către terțe persoane fără a avea încheiat un contract de prestări servicii psihologice cu acestea și fără ca să-și desfășoare activitatea într-una dintre formele legale de exercitare a profesiei, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, care nu are aviz de funcționare eliberat de Colegiul Psihologilor din România, nefiind un furnizor de servicii psihologice, ci un furnizor de servicii de asistență socială.

Pe lângă cele avute în vedere în mod întemeiat de prima instanță prin hotărârea recurată, reține Înalta Curte că, potrivit art. 10 lit. a) pct. 1 și 2 din Regulamentul-cadru de organizare și funcționare al Direcției generale de asistență socială și protecția copilului din Anexa 1 la H.G. nr. 797/2017 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare și funcționare ale serviciilor publice de asistență socială și a structurii orientative de personal,

"Art. 10 - Direcția generală îndeplinește următoarele atribuții principale:

a) în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului:

(...) ".

Deci, atribuțiile DGASPC Gorj, printre care și cele de întocmire a raportului de evaluare a copilului și familiei și de monitorizare a aplicării măsurilor de protecție specială a copilului, sunt stabilite prin lege.

Recurentul-reclamant afirmă, deci, fără temei, că Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului sunt doar furnizori de servicii de asistență socială.

De altfel, recurentul nici nu a precizat ce atribuții, în opinia sa, ar avea psihologii salariați în cadrul DGASPC.

4.3. În cauză, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Gorj a fost sesizată de C., mama minorei B., care a solicitat evaluare psihologică a fiicei sale și includerea acestuia într-un program de consiliere psihologică. Urmare a acestei sesizări, în virtutea atribuțiilor legale, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Gorj a repartizat sesizarea Compartimentului de intervenție în situații de abuz, neglijență, trafic, migrațiune, repatriere și violență în familie și a dispus efectuarea evaluării psihologice a minorei.

Intimata-reclamantă A., psiholog cu drept de liberă practică, angajat al DGASPC, a întocmit Raportul de psihodiagnostic și evaluare clinică și psihoeducațională nr. 140/27.10.2015 al minorei B..

4.4. Recurentul-pârât susține că motivul pentru care intimata-reclamantă a fost sancționată disciplinar este acela că își desfășoară activitatea profesională în calitate de salariat fără a exista o avizare a structurii de psihologie din cadrul instituției angajatoare.

Or, nu se poate reține nicio culpă a intimatei A.. Aceasta este angajată în cadrul DGASPC Gorj, având statut de funcționar public.

DGASPC Gorj este o instituție publică aflată în subordinea Consiliului Județean Gorj, înființarea, organizarea și funcționarea acesteia fiind stabilite prin lege.

După cum reiese din fișa postului, scopul principal al postului ocupat de intimata-reclamantă este acela de "evaluare și consiliere psihologică a copiilor".

Astfel, aspectul vizând o așa-zisă lipsă a avizării DGASPC Gorj de către Colegiul Psihologilor din România nu poate fi imputat intimatei-reclamante care, având și calitatea de psiholog cu drept de liberă practică, nu a făcut altceva decât să-și îndeplinească atribuțiile din fișa postului în care a fost angajată în cadrul instituției publice.

Față de aceste aprecieri, nu prezintă relevanță nici alegațiile recurentului vizând lipsa contractului încheiat cu terța persoană pentru prestări servicii psihologice sau diferențele dintre ancheta psiho-socială și evaluarea/expertiza psihologică.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, hotărârea instanței de fond fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente, neputându-se reține motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.5. Soluția instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Față de cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 RON reprezentând onorariu de avocat, în temeiul art. 453 C. proc. civ. urmează a o admite și a obliga recurentul la plata acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Colegiul Psihologilor din România împotriva sentinței nr. 16 din data de 16 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1.000 RON către intimata-reclamantă A. reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.