ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1865/2013

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 4 ianuarie

2010, reclamanta M.V.A., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român pentru a

fi obligat la plata sumei de 3.000.000 RON reprezentând daune pentru arestarea

nelegală pe o perioadă de 8 luni și 8 zile.

Prin decizia

civilă nr. 1589 din 21 octombrie 2010 Tribunalul București a admis în parte

cererea și a obligat pe pârât la plata sumei de 1.000.000 RON către reclamantă,

sumă actualizată la data plății efective.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel Ministerului Public susținând că suma de bani

acordată ca despăgubiri de către reclamantă este prea mare.

Prin decizia

civilă nr. 784 A din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentința menționată în sensul

că a redus cuantumul despăgubirilor la 100.000 RON și a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a

hotărî astfel instanța de apel a reținut că în raport de practica judiciară

europeană și având în vedere și perioada foarte lungă de detenție nelegală,

suportată de reclamantă, despăgubirea la care este îndreptățită aceasta trebuie

să se situeze în apropierea nivelului maxim de 100 euro pe zi de detenție, dar

chiar și în această sitiație, despăgubirea stabilită de instanța de fond este

prea mare, astfel că, pentru a nu se transforma într-o cauză de îmbogățire fără

temei legitim, consideră echitabilă despăgubirea de 100.000 RON (96 de eoro pe

zi de detenție).

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs M.V.A. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice criticând-o ca finnd nelegală și netemeinică.

În

susuținerea recursului reclamantei M.V.A. a arătat că în mod greșit instanța de

apel a dispus diminuarea de 10 ori a cuantumului despăgubirilor acordate de

prima instanță, invocând hotărâri ale C.E.D.O. în condițiile în care și-a

întemeiat cererea pe dispozișiile dreptului intern și anume art. 504 C. proc.

pen.

A mai arătat

recurenta că instanța de apel nu a luat în considerare împrejurările concrete

ale cauzei și nici starea de sănătate precară a acesteia.

Analizând

criticile aduse deciziei atacate, Înalta Curte constată că acestea sunt

nefondate, urmând ca recursul declarat de recurenta M.V.A. să fie respins, pentru

următoarele considerente:

În

conformitate cu prevederile art. 504 C. proc. pen. „Persoana care a fost

condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,

dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de

achitare.

Are dreptul

la repararea pagubei suferite și persoana care, în cursul procesului penal, a

fost privată de libertate ori care i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau

restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin

ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau

e încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăztă în art. 10 alin. (1) lit.

j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin

hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în

art. 10 alin. (1) lit. j).

Are drept la

repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce

a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”.

În

conformitate cu prevederile art. 505 din același cod la stabilirea întinderii

reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de

libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori

asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost

restrânsă.

Dificultatea

de evaluare ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral impune

stabilirea unor criterii de stabilire a despăgubirilor, prin apreciere, în

raport cu consecințele suferite de victima pe plan fizic și psihic și măsura în

care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Din

principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale nu poate avea drept

scop repunerea părții în situația anterioară ci procurarea unei satisfacții de

ordin moral.

Cu privire la

cuantumul sumei acordate pentru repararea prejudiciului moral, Înalta Curte

apreciază că acesta a fost corect determinat, în mod just instanța de apel

reținând că în raport de practica judiciară europeană și având în vedere și

perioada foarte lungă de detenție nelegală, suportată de reclamantă,

despăgubirea la care este îndreptățită aceasta trebuie să se situeze în

apropierea nivelului maxim de 100 euro pe zi de detenție, dar chiar și în

această situație, despăgubirea stabilită de instanța de fond este prea mare,

astfel că, pentru a nu se transforma într-o cauză de îmbogățire fără temei

legitim, consideră echitabilă despăgubirea de 100.000 RON (96 euro pe zi de

detenție).

În susținerea

recursului său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a

reiterat situația de fapt și istoricul litigiului susținând, în esență, că

instanța de apel nu a luat în considerare faptul că prima instanță a încălcat

principiul disponibilității care guvernează procesul civil, procedând la

soluționarea litigiului în raport de dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., deși fusese sesizată de reclamantă cu o cerere întemeiată pe prevederile

art. 504 alin. (2) și alin. (3) din același act normativ.

A mai arătat

recurentul că în conformitate cu principiul proporționalității răspunderii

juridice se impunea corelarea răspunderii cu gravitatea faptei săvârșite,

susținând șă în speță, suma de 100.000 RON acordată de instanță cu titlu de

daune morale tinde să transforme acordarea acestei sume într-o îmbogățire fără

justă cauză.

Analizând

criticile aduse deciziei atacate, Înalta Curte constată că acestea sunt

nefondate, urmând ca recursul declarat de recurentul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice să fie respins, pentru următoarele considerente:

Având în

vedere că recurentul nu a formulat apel împotriva deciziei civile nr. 1589 din

21 octombrie 2010 a Tribunalului București, critica referitoare la încălcarea

de către prima instanță a principiului disponibilității, urmează a fi

înlăturată.

Astfel,

recurentul nu poate fi „omisio medio” să aducă critici deciziei primei

instanțe, aceste critici neputând face obiectul analizei instanței în calea

extraordinară de atac a recursului.

Cât privește criticile

referitoare la corelarea răspunderii cu gravitatea faptei săvârșite, și la cuantumul

sumei acordate de instanță cu titlu de daune morale, pentru aceleași considerente

pentru care au fost înlăturate și criticile reclamantei Înalta Curte apreciază că,

în mod corect instanța de apel a reținut că în raport de practica judiciară europeană

și având în vedere și perioada foarte lungă de detenție nelegală, suportată de reclamantă,

despăgubirea la care este îndreptățită aceasta trebuie să se situeze în apropierea

nivelului maxim de 100 euro pe zi de detenție.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge,

ca nefondate, atât recursul declarat de reclamanta M.V.A. cât și recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta

M.V.A.

împotriva

deciziei civile nr. 784 A din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași decizii ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 aprilie 2013.