ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1865/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 4 ianuarie 2010, reclamanta M.V.A., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român pentru a fi obligat la plata sumei de 3.000.000 RON reprezentând daune pentru arestarea nelegală pe o perioadă de 8 luni și 8 zile. Prin decizia civilă nr. 1589 din 21 octombrie 2010 Tribunalul București a admis în parte cererea și a obligat pe pârât la plata sumei de 1.000.000 RON către reclamantă, sumă actualizată la data plății efective. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Ministerului Public susținând că suma de bani acordată ca despăgubiri de către reclamantă este prea mare.

Prin decizia civilă nr. 784 A din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentința menționată în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la 100.000 RON și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că în raport de practica judiciară europeană și având în vedere și perioada foarte lungă de detenție nelegală, suportată de reclamantă, despăgubirea la care este îndreptățită aceasta trebuie să se situeze în apropierea nivelului maxim de 100 euro pe zi de detenție, dar chiar și în această sitiație, despăgubirea stabilită de instanța de fond este prea mare, astfel că, pentru a nu se transforma într-o cauză de îmbogățire fără temei legitim, consideră echitabilă despăgubirea de 100.000 RON (96 de eoro pe zi de detenție).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs M.V.A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice criticând-o ca finnd nelegală și netemeinică. În susuținerea recursului reclamantei M.V.A. a arătat că în mod greșit instanța de apel a dispus diminuarea de 10 ori a cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, invocând hotărâri ale C.E.D.O. în condițiile în care și-a întemeiat cererea pe dispozișiile dreptului intern și anume art. 504 C. proc. pen. A mai arătat recurenta că instanța de apel nu a luat în considerare împrejurările concrete ale cauzei și nici starea de sănătate precară a acesteia. Analizând criticile aduse deciziei atacate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de recurenta M.V.A.

să fie respins, pentru următoarele considerente: În conformitate cu prevederile art. 504 C. proc. pen. „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei suferite și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori care i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau e încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăztă în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”.

În conformitate cu prevederile art. 505 din același cod la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Dificultatea de evaluare ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral impune stabilirea unor criterii de stabilire a despăgubirilor, prin apreciere, în raport cu consecințele suferite de victima pe plan fizic și psihic și măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Din principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale nu poate avea drept scop repunerea părții în situația anterioară ci procurarea unei satisfacții de ordin moral.

Cu privire la cuantumul sumei acordate pentru repararea prejudiciului moral, Înalta Curte apreciază că acesta a fost corect determinat, în mod just instanța de apel reținând că în raport de practica judiciară europeană și având în vedere și perioada foarte lungă de detenție nelegală, suportată de reclamantă, despăgubirea la care este îndreptățită aceasta trebuie să se situeze în apropierea nivelului maxim de 100 euro pe zi de detenție, dar chiar și în această situație, despăgubirea stabilită de instanța de fond este prea mare, astfel că, pentru a nu se transforma într-o cauză de îmbogățire fără temei legitim, consideră echitabilă despăgubirea de 100.000 RON (96 euro pe zi de detenție).

În susținerea recursului său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a reiterat situația de fapt și istoricul litigiului susținând, în esență, că instanța de apel nu a luat în considerare faptul că prima instanță a încălcat principiul disponibilității care guvernează procesul civil, procedând la soluționarea litigiului în raport de dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., deși fusese sesizată de reclamantă cu o cerere întemeiată pe prevederile art. 504 alin. (2) și alin. (3) din același act normativ. A mai arătat recurentul că în conformitate cu principiul proporționalității răspunderii juridice se impunea corelarea răspunderii cu gravitatea faptei săvârșite, susținând șă în speță, suma de 100.000 RON acordată de instanță cu titlu de daune morale tinde să transforme acordarea acestei sume într-o îmbogățire fără justă cauză.

Analizând criticile aduse deciziei atacate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să fie respins, pentru următoarele considerente: Având în vedere că recurentul nu a formulat apel împotriva deciziei civile nr. 1589 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului București, critica referitoare la încălcarea de către prima instanță a principiului disponibilității, urmează a fi înlăturată. Astfel, recurentul nu poate fi „omisio medio” să aducă critici deciziei primei instanțe, aceste critici neputând face obiectul analizei instanței în calea extraordinară de atac a recursului.

Cât privește criticile referitoare la corelarea răspunderii cu gravitatea faptei săvârșite, și la cuantumul sumei acordate de instanță cu titlu de daune morale, pentru aceleași considerente pentru care au fost înlăturate și criticile reclamantei Înalta Curte apreciază că, în mod corect instanța de apel a reținut că în raport de practica judiciară europeană și având în vedere și perioada foarte lungă de detenție nelegală, suportată de reclamantă, despăgubirea la care este îndreptățită aceasta trebuie să se situeze în apropierea nivelului maxim de 100 euro pe zi de detenție. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, atât recursul declarat de reclamanta M.V.A.

cât și recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta M.V.A. împotriva deciziei civile nr. 784 A din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași decizii ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2013.