ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3813/2012

Asupra recursurilor civile de față, constată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 15 aprilie 2010, sub nr. 18638/3/2010, reclamantul S.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate că împotriva sa au fost dispuse măsuri administrative cu caracter politic și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând prejudiciul moral. În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că în luna ianuarie 1952 a fost arestat de către organele Securității Prahova și dus la sediul Securității pentru cercetări, apoi transferat în arestul Ministerului de Interne și în Calea Rahovei, detenția având loc la Penitenciarul Jilava până la 17 aprilie 1952, când a fost eliberat.

Prin sentința civilă nr. 1189 din 13 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A constatat că împotriva reclamantului au fost dispuse măsuri administrative cu caracter politic în perioada 12 ianuarie 1952-17 aprilie 1952 și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în RON, a sumei de 1.000 euro, calculat la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune morale suferite de reclamant, ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: Reclamantul a fost arestat pe data de 12 ianuarie 1952, pentru activitate subversivă legionară, fiind bănuit de apartenență la grupul legionar condus de A.I.

și a fost pus în libertate, din lipsă de probe, la 17 aprilie 1952, așa cum rezultă din adresa din 1994, emisă de Serviciul Român de Informații. Totodată, prin hotărârea nr. 183/1994, reclamantului i s-au recunoscut drepturile prevăzute în Decretul-Lege nr. 118/1990, cu motivarea că a fost arestat și deținut pentru infracțiuni politice. Conform art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a ținut seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. În speța dedusă judecății, măsura de arestare a reclamantului în perioada 12 ianuarie 1952-17 aprilie 1952, reprezintă o măsură cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 4 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului la despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege.

Tribunalul nu a putut primi susținerile reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de 100.000 euro, întrucât această sumă este una exorbitantă, iar acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cel care le solicită, astfel încât suma de 1.000 euro acordată este apreciată ca fiind suficientă și rezonabilă. Așadar, Tribunalul a avut în vedere disp. art. 5 alin. (1) în forma inițială a legii și nu disp. art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, însă a apreciat că, inclusiv în raport de dispozițiile legii în forma sa inițială, acțiunea nu poate fi admisă, decât în parte, pentru suma menționată. Împotriva sentinței nr. 1189 din 13 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, au declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În motivarea apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se arată următoarele: Apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită să se aibă în vedere că la data 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358, a statuat că dispozițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin care se acordau despăgubiri morale, sunt neconstituționale. Prin urmare, având în vedere că aceste dispoziții, în baza cărora instanța de fond a acordat despăgubiri morale în cuantum de 1.000 euro, au fost declarate de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, ca fiind neconstituționale, pârâtul critică sentința instanței de fond, ca fiind nelegală și netemeinică.

Se solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, și schimbarea sentinței civile, în sensul respingerii acțiunii formulată de către reclamantul S.D. În subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia ca acțiunea este întemeiată, pe fondul cauzei, în ceea ce privește obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 1.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 3 luni cât a fost arestat reclamantul, apelantul-pârât aduce critici în sensul că aceasta este exagerat de mare. În plus, pârâtul solicită să se aibă în vedere că în speță au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fapt reținut de către instanța de fond, dar neapreciat suficient în opinia acestuia.

Ținându-se seama de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al suferințelor suportate de către reclamant, pe perioada de 3 luni cât a fost arestat, precum și faptul că aceasta a primit deja despăgubiri în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 se impune să fie cenzurat și reapreciat cuantumul daunelor morale acordate, suma de 1.000 euro fiind exagerat de mare. În motivarea apelului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, se arată că sentința Tribunalului este nelegală, în raport de deciziile Curții Constituționale, în cuprinsul cărora s-a statuat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Se aduc critici potrivit cărora, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, „dispozițiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.” Prin urmare, textul de lege în baza căruia instanța de fond a acordat despăgubiri morale nu se mai aplică începând cu data de 15 noiembrie 2010, fiind suspendat de drept de la această dată și încetându-și efectele juridice din data de 01 ianuarie 2011. Pârâtul solicită admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și, pe fond, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor morale, ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 502/A din 12 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate: a respins ca nefondate, apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

București, împotriva sentinței civile nr. 1189 din 13 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Pentru a decide astfel, în esență, cu opinia majoritară, instanța de control judiciar a apreciat că decizia Curții Constituționale nu își produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin în cazul în care, în respectiva cauză, fusese pronunțată deja o hotărâre în primă instanță. Curtea a constatat că în patrimoniul reclamantului s-au născut două drepturi: dreptul de a sesiza instanța de judecată pentru a fi analizată cererea și vocația de a dobândi un drept de creanță, constând în despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat.

Aceste drepturi intră în sfera de incidență a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a precizat că dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6, enumeră două tipuri de garanții: unele de natură materială și altele de natură procedurală, menite să asigure eficiența celor din prima categorie. Pentru a se realiza o protecție eficientă a drepturilor omului nu este suficientă consacrarea unor drepturi materiale. Este la fel de necesară existența unor garanții fundamentale de procedură, de natură să întărească mecanismul de apărare a acestor drepturi. Acesta este scopul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Importanța garanțiilor de natură procedurală este confirmată de toată jurisprudența Curții Europene.

Ca urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, a fost paralizat acest drept procedural al reclamantului de a i se analiza cererea formulată, astfel încât dreptul său procedural de a sesiza instanța de judecată, în temeiul Legii nr. 221/2009, a rămas lipsit de conținut juridic. Astfel, art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție consacră principiul nediscriminării și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

În prezenta cauză, reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată când dispozițiile Legii nr. 221/2009 erau constituționale, deci a depus cerere în temeiul unui act normativ în vigoare, care producea efecte juridice depline. Cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, care reprezintă al doilea motiv de apel al Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că nici acest motiv nu este fondat. Astfel, Curtea a apreciat că prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește.

De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Opinia separată a doamnei judecător R.P. a fost pronunțată în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1189 din 13 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

A fost schimbată în parte sentința Tribunalului și respinsă cererea de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la daune morale. Opinia separată a fost motivată, având în vedere că, urmare desființării temeiului juridic prin declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii. Împotriva deciziei nr. 502/A din 12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recursuri pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. București, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispozițiile ort.

304 pct 9 C. proc. civ. Astfel, în esență, pârâtul arată că în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și se susține că, odată desființat temeiul juridic, nu mai pot fi acordate daune morale. Altă critică a pârâtului se referă la faptul că reclamantului nu i s-a aplicat nicio măsură administrativă cu caracter politic, din cele prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009. O critică, subsidiară, în raport cu cele mai sus redate, are în vedere cuantumul exagerat de mare al daunelor morale acordate de instanța de fond și se solicită admiterea recursului, cu consecința modificării deciziei Curții de apel, admiterii ambelor apeluri declarate în cauză, schimbării sentinței și respingerii acțiunii.

Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București arată că, în mod nelegal, instanța de apel nu a avut în vedere lipsa de temei juridic, deoarece Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În dezvoltarea criticilor sale, Ministerul Public susține că decizia Curții Constituționale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu este in contradicție cu prevederile forurilor internaționale. Prin această decizie nu se încalcă prevederile europene (Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și internaționale (Declarația Universală a Drepturilor Omului), și nici principiul liberului acces la justiție, egalitatea de șanse și proporționalitatea, neexistând o discriminare.

Ca atare, din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului nu se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europenă a Drepturilor Omului, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau, din aceea a egalității de arme, în cadrul unui proces. Totodată, Ministerul Public relevă nelegalitatea deciziei Curții de apel și sub aspectul cuantumului despăgubirior și se arată că păstrarea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță nu este susținută nici datorită incidenței Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dar nici din perspectiva aplicării normelor convenționale, care se referă la respectarea dreptului de proprietate.

Recurentul solicită, în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ., admiterea recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, modificarea deciziei instanței de apel (opinia majoritară), în sensul admiterii ambelor apeluri, schimbării sentinței și respingerii acțiunii formulată de reclamantul S.D. Ambele recursuri declarate în cauză sunt fondate și vor fi admise, în limita și pentru considerentele comune, ce succed: Deși reclamantul S.D. a susținut că împotriva sa au fost dispuse măsuri administrative cu caracter politic, este de observat că, în realitate, la 12 ianuarie 1952, acesta a fost arestat pentru activitate subversivă legionară, fiind bănuit de apartenență la grupul legionar condus de A.I.

și a fost pus în libertate, din lipsă de probe, la 17 aprilie 1952, astfel cum rezultă din adresa din 21 iunie 1994 emisă de Serviciul Român de Informații. Împrejurarea arestării reclamantului timp de 3 luni însă nu atrage în mod automat calificarea faptei sale ca având caracterul politic al unei măsuri administrative luate de organele fostei miliții sau securități și ca fiind încadrabilă în dispozițiile cu caracter limitativ prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009. Potrivit acestui articol, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative, enunțate în cuprinsul lit. a)-f).

Ca atare, domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009 excede cazului de față, în acest sens, dispozițiile art. 3 din actul normativ menționat impunându-se a fi corelate cu cele ale art. 7 al legii.

Așa fiind, conform art. 7 din Legea nr. 221/2009 „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie.” Rezultă că, art. 7 din Legea nr. 221/2009 - mai sus evocat - se constituie într-o normă de excepție, care reglementează situațiile în care este exclusă aplicarea prevederilor legii, prin raportare la petitul acțiunii reclamantului, de constatare a luării unor măsuri administrative cu caracter politic și, în subsidiar, obligarea pârâtului la despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, în cazul concret dedus judecății, deși instanța de fond a reținut arestarea reclamantului pentru o activitate subversivă legionară, menționând această stare de fapt în considerentele sentinței civile nr. 1189 din 13 septembrie 2010, Tribunalul a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 221/2009.

Or, nu se poate susține că existența și luarea unei măsuri administrative cu caracter politic poate avea incidență cu activitatea legionară de care a fost bănuit reclamantul. Aceasta, deoarece mișcarea legionară a fost, în esență, o organizație de tip paramilitar terorist, de orientare naționalist fascistă, cu caracter mistic, religios, violent anticomunist, dar, printre altele, și antisemit. Ca atare, raportat la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 221/2009, aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic (cum pretinde reclamantul a se constata) nu intră în sfera de aplicare a acestei legi. În consecință, față de motivul pentru care reclamantul a solicitat a i se constata caracterul politic al măsurii, incidența acestei legi este exclusă în cauza de față, activitatea legionară, neputând fundamenta dreptul la despăgubiri în condițiile actului normativ, sub care reclamantul și-a întemeiat în drept, pretențiile.

Altfel spus, nu se poate considera că s-ar putea constata caracterul politic al măsurii arestării reclamantului pentru activitate legionară și apoi, în temeiul Legii nr. 221/2009, să i se recunoască dreptul la măsurile reparatorii stabilite de această lege, acțiunea reclamantului întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 nefiind admisibilă. Față de considerentele redate, recursurile declarate în cauză sunt admisibile, cu consecința modificării în tot a deciziei nr. 502/A din 12 mai 2011 a Curții de Apel Bucurșeti, secția a IV-a civilă, admiterii apelurilor declarate de pârât și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței nr. 1189 din 13 septembrie 2010 a Tribunalului București.

Urmare admiterii apelurilor, se va schimba sentința Tribunalului și va fi respinsă acțiunea formulată de reclamantul S.D. Chestiunea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată la data publicării ei, devine astfel subsecventă stabilirii incidenței în cauză a Legii nr. 221/2009 și nu mai poate fi analizată. Totodată, nici celelalte critici ale ambelor părți nu mai pot forma obiectul examinării, întrucât incidența Legii nr. 221/2009 este exclusă în cauză, raportat la art. 7 din această lege, astfel că nu se mai poate pune problema aplicabilității Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, a cărei premisă este guvernarea raportului juridic dedus judecății, de dispozițiile Legii nr. 221/2009 și nici criticile legate de cuantumul daunelor morale acordate.

Ca atare, soluția admiterii apelurilor și respingerii acțiunii reclamantului se impune dintr-un alt motiv, decât acela al desființării temeiului juridic al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind justificată de inaplicabilitatea în cauză a Legii nr. 221/2009. În raport de aceste considerente, se vor admite recursurile, se va modifica decizia pronunțată de instanța de apel, în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. București, și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, se va schimba sentința tribunalului și se va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. București, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 502 A din 12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în tot decizia, în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. București, împotriva sentinței nr. 1189 din 13 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Schimbă sentința și respinge acțiunea formulată de reclamantul S.D. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2012.