ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4799/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4799/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea introductivă de instanță,

înregistrată la data de 1 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, sub nr. 16646/3/2009, reclamantul P.B. a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii

administrative privind internarea în lagăr de muncă forțată a autorului său

P.S. în perioada 16 august 1952 - 1 noiembrie 1953, să fie obligat pârâtul la

plata sumei de 170.000 euro cu titlu de daune morale, să se constate caracterul

politic al măsurii administrative constând în supravegherea continuă timp de

peste 38 de ani și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 380.000 euro cu

titlu de daune morale.

Prin Sentința civilă

nr. 1281 din 24 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.B. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat caracterul

politic al măsurii luate împotriva numitului P.S. privind internarea în lagăr

de muncă forțată cu privare de libertate în perioada 16 august 1952 - 1

noiembrie 1953; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000

euro în echivalent RON la data plății, reprezentând daune morale pentru

prejudiciul suferit de autorul său, P.S., prin măsura administrativă menționată

mai sus; a respins ca neîntemeiat capătul al doilea din cerere.

În justificarea

soluției, prima instanță, a reținut că perioada în care autorul reclamantului

s-a aflat într-o colonie de muncă, respectiv 16 august 1952 - 1 noiembrie 1953

poate fi considerată o măsură administrativă în sensul dispozițiilor art. 3

lit. a) din Legea nr. 221/2009 iar pe de altă parte măsura a fost dispusă

pentru legăturile acestuia cu foștii conducători ai partidelor burghezo-moșierești,

în anturajul cărora se manifesta ostil regimului, fiind astfel incidente

dispozițiile art. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 214/1999.

S-a reținut incidența

dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora

„Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât

cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței să constate caracterul politic

al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică corespunzător".

Pe de altă parte,

tribunalul a constatat că măsura de supraveghere a numitului P.S. ulterior

eliberării acestuia la data de 1 noiembrie 1953 nu poate fi considerată o

măsură administrativă cu caracter politic, întrucât legiuitorul a menționat la

art. 3 din Legea nr. 221/2009 care sunt măsurile administrative cu caracter

politic.

Cu privire la

prejudiciul cauzat autorului reclamantului, tribunalul a constatat că, în speță

sunt incidente dispozițiile legale în materie și a apreciat că acordarea sumei

de 50.000 euro reprezintă o reparare integrală a prejudiciului nepatrimonial

suferit de autorul reclamantului.

Tribunalul a respins

ca neîntemeiat capătul al doilea din cerere și a luat act că nu s-au solicitat

cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 648A din 29 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie a admis apelurile formulate de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București în București; a schimbat în parte

sentința apelată în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de acțiune având

ca obiect acordarea daunelor morale și a menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a se pronunța

în acest sens, instanța de apel a avut în vedere următoarele argumente:

Urmare sesizării Curții

Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării

acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt

neconstituționale.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie".

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept".

Cum aceste Decizii

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807

din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile,

anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel

nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și

obligatorii în prezenta cauză.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat

că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas

fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

ca fiind neconstituțional.

Ca atare, s-a reținut

că decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei

juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor

Constituției.

Curtea de apel, a

avut de asemenea în vedere faptul că, în situația excepției de

neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții

Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice.

În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională

cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se

la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități

juridice.

În plus, s-a mai

reținut că de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga

omnes) și nu sunt limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost

ridicată excepția (inter partes).

Totodată instanța a

reținut că apelul este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata în apel

este tot o judecată de fond, neexistând deci nici un impediment ca prevederile

unei legi noi incidente în cauza dedusă judecății să se aplice și în cazul

procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional

al neretroactivității legii noi, astfel că persoana care a solicitat aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat,

atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă

și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse

judecății.

În consecință,

instanța de apel a reținut că indiferent de modul de interpretare al

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, cu privire

la natura despăgubirilor cuvenite persoanelor aflate într-o astfel de situație,

textul nu mai poate fi aplicat în prezent deoarece a fost declarat

neconstituțional.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.B. și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamantul P.B., a susținut că decizia instanței de apel

este criticabilă întrucât instanța nu a ținut seama de legea aplicabilă la data

introducerii acțiunii și de legea aplicabilă la data pronunțării hotărârii.

În opinia

recurentului reclamant, la data introducerii acțiunii, acesta a înțeles să

valorifice un drept perfect legal la acel moment, drept existent și la data

pronunțării soluției.

Astfel, recurentul

reclamant, arată că prin hotărârea instanței de apel se încalcă, în mod evident

principiul neretroactivității legii iar justificarea instanței privind

caracterul devolutiv al apelului nu poate fi reținuta drept un argument

pertinent.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a arătat

următoarele:

Hotărârea recurată

este în parte, netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, întrucât în mod greșit instanța de apel, deși a admis

apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a menținut

dispoziția sentinței de fond referitoare la constatarea caracterului politic al

măsurii administrative dispuse împotriva numitului P.S. prin internarea în

lagăr de muncă forțată cu privare de libertate în perioada 16 august 1952 - 1

noiembrie 1953.

Se arată astfel, că

primul capăt de cerere care privește constatarea caracterului politic al

măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamanților este lipsit

de interes motivat de împrejurarea că Legea nr. 221/2009 în enumerarea de la

art. 3 din Legea nr. 221/2009 se regăsește măsura administrativă la care a fost

supus autorul reclamanților.

Or, susține pârâtul

atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative având

ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în

unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au

fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art.

3 din Legea nr. 221/2009 au caracter politic, instanța nu mai poate să constate

altceva decât ceea ce prevede legea.

În consecință se

apreciază că reclamantul nu a justificat interesul în vederea promovării unui

astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arată în mod clar care

măsuri administrative au caracter politic.

Prin urmare în mod

greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii

administrative dispuse cu privire la numitul P.B. dispoziție menținută și de

instanța de apel, din moment ce acest capăt de cerere este lipsit de interes.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate urmând a fi

respinse pentru următoarele considerente:

Cu privire la

recursul reclamantului P.B. Înalta Curte, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că

„dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se

poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României

- M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18

octombrie 2002).

Rezultă că, în

absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, parag. 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la

dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M.

Of."

Cum Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 29 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale

nu își mai pot produce efectele juridice.

Cu privire la

recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Înalta Curte,

constată că este de asemenea, nefondat.

Astfel, potrivit art.

4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 „persoanele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 pot solicita

instanței să constate caracterul politic al acestora".

Prin urmare,

dispozițiile cuprinse la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 dau

posibilitatea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât cele prevăzute la 3

din lege, să solicite instanței de judecată constatarea caracterului politic al

acestora.

Se reține totodată și

împrejurarea că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul

excepției de neconstituționalitate și nu a fost declarat neconstituțional

printr-o decizie a organului jurisdicțional constituțional.

Așadar, în mod legal

instanța de apel a menținut dispozițiile din sentință privind constatarea

caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva lui numitului

P.S.

În consecință, față

de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză

se vor respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate recursurile declarate de reclamantul P.B. și de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 648A din 29 iunie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM