ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4799/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea introductivă de instanță, înregistrată la data de 1 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 16646/3/2009, reclamantul P.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative privind internarea în lagăr de muncă forțată a autorului său P.S. în perioada 16 august 1952 - 1 noiembrie 1953, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 170.000 euro cu titlu de daune morale, să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în supravegherea continuă timp de peste 38 de ani și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 380.000 euro cu titlu de daune morale.

Prin Sentința civilă nr. 1281 din 24 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva numitului P.S. privind internarea în lagăr de muncă forțată cu privare de libertate în perioada 16 august 1952 - 1 noiembrie 1953; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro în echivalent RON la data plății, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul său, P.S., prin măsura administrativă menționată mai sus; a respins ca neîntemeiat capătul al doilea din cerere.

În justificarea soluției, prima instanță, a reținut că perioada în care autorul reclamantului s-a aflat într-o colonie de muncă, respectiv 16 august 1952 - 1 noiembrie 1953 poate fi considerată o măsură administrativă în sensul dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009 iar pe de altă parte măsura a fost dispusă pentru legăturile acestuia cu foștii conducători ai partidelor burghezo-moșierești, în anturajul cărora se manifesta ostil regimului, fiind astfel incidente dispozițiile art. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 214/1999. S-a reținut incidența dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței să constate caracterul politic al acestora.

Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică corespunzător". Pe de altă parte, tribunalul a constatat că măsura de supraveghere a numitului P.S. ulterior eliberării acestuia la data de 1 noiembrie 1953 nu poate fi considerată o măsură administrativă cu caracter politic, întrucât legiuitorul a menționat la art. 3 din Legea nr. 221/2009 care sunt măsurile administrative cu caracter politic. Cu privire la prejudiciul cauzat autorului reclamantului, tribunalul a constatat că, în speță sunt incidente dispozițiile legale în materie și a apreciat că acordarea sumei de 50.000 euro reprezintă o reparare integrală a prejudiciului nepatrimonial suferit de autorul reclamantului. Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul al doilea din cerere și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 648A din 29 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în București; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de acțiune având ca obiect acordarea daunelor morale și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel a avut în vedere următoarele argumente: Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie". În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". Cum aceste Decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of.

nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Ca atare, s-a reținut că decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției. Curtea de apel, a avut de asemenea în vedere faptul că, în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice. În plus, s-a mai reținut că de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) și nu sunt limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes).

Totodată instanța a reținut că apelul este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând deci nici un impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecății să se aplice și în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi, astfel că persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

În consecință, instanța de apel a reținut că indiferent de modul de interpretare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, cu privire la natura despăgubirilor cuvenite persoanelor aflate într-o astfel de situație, textul nu mai poate fi aplicat în prezent deoarece a fost declarat neconstituțional. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.B. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul P.B., a susținut că decizia instanței de apel este criticabilă întrucât instanța nu a ținut seama de legea aplicabilă la data introducerii acțiunii și de legea aplicabilă la data pronunțării hotărârii.

În opinia recurentului reclamant, la data introducerii acțiunii, acesta a înțeles să valorifice un drept perfect legal la acel moment, drept existent și la data pronunțării soluției. Astfel, recurentul reclamant, arată că prin hotărârea instanței de apel se încalcă, în mod evident principiul neretroactivității legii iar justificarea instanței privind caracterul devolutiv al apelului nu poate fi reținuta drept un argument pertinent.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a arătat următoarele: Hotărârea recurată este în parte, netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât în mod greșit instanța de apel, deși a admis apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a menținut dispoziția sentinței de fond referitoare la constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva numitului P.S.

prin internarea în lagăr de muncă forțată cu privare de libertate în perioada 16 august 1952 - 1 noiembrie 1953. Se arată astfel, că primul capăt de cerere care privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamanților este lipsit de interes motivat de împrejurarea că Legea nr. 221/2009 în enumerarea de la art. 3 din Legea nr. 221/2009 se regăsește măsura administrativă la care a fost supus autorul reclamanților. Or, susține pârâtul atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009 au caracter politic, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

În consecință se apreciază că reclamantul nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arată în mod clar care măsuri administrative au caracter politic. Prin urmare în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse cu privire la numitul P.B. dispoziție menținută și de instanța de apel, din moment ce acest capăt de cerere este lipsit de interes. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate urmând a fi respinse pentru următoarele considerente: Cu privire la recursul reclamantului P.B.

Înalta Curte, constată următoarele: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, parag. 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 29 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Cu privire la recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Înalta Curte, constată că este de asemenea, nefondat. Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 pot solicita instanței să constate caracterul politic al acestora". Prin urmare, dispozițiile cuprinse la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât cele prevăzute la 3 din lege, să solicite instanței de judecată constatarea caracterului politic al acestora.

Se reține totodată și împrejurarea că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate și nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie a organului jurisdicțional constituțional. Așadar, în mod legal instanța de apel a menținut dispozițiile din sentință privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva lui numitului P.S. În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză se vor respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate recursurile declarate de reclamantul P.B. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 648A din 29 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 iunie 2012. Procesat de GGC - LM