ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4590/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții D.I. și D.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P., să se constate că detenția autorului lor, D.I., efectuată în perioada 18 ianuarie 1952 – 18 ianuarie sau 04 februarie 1953 la Penitenciarul Galeșul, constituie o măsură administrativă cu caracter politic dispusă de organele represive ale regimului totalitar comunist; să fie obligat Statul Român la plata sumei de 300.000 euro (echivalent lei), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autor prin măsura sus-menționată; să fie obligat Statul Român la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept au fost invocate prevederile art. 3-5 din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 929 din 25 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții D.I. și D.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut cu privire la situația de fapt, că potrivit adresei din 12 iulie 2004 eliberată de Tribunalul Militar Teritorial - Biroul Arhivă Specială, autorul reclamanților, D.I., a fost arestat la data de 18 ianuarie 1952, fiind învinuit de săvârșirea infracțiunii de dare de mită, iar prin Decizia M.A.I. nr. 63/1952, a fost internat într-o colonie de muncă, pe o perioadă de 12 luni.

S-a mai menționat că la data de 19 ianuarie 1953, data expirării măsurii, a fost pus în libertate. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Așa fiind, în raport de textul legal evocat, tribunalul a constatat că fapta pentru care autorul reclamanților a fost supus măsurii de internare într-o colonie de muncă nu se circumscrie ipotezei legale menționate, întrucât în sarcina acestuia a fost reținută săvârșirea unei infracțiuni de drept comun.

Afirmațiile reclamanților referitoare la împrejurarea că aplicarea măsurii a avut un evident caracter politic, nu sunt confirmate, nefiind făcută dovada activităților de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, desfășurate de autorul reclamanților și care să fi determinat internarea sa în colonia de muncă în perioada 1952 – 1953. Pentru considerentele expuse, apreciind cererea reclamanților ca neîntemeiată și văzând și dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a respins acțiunea în consecință, totodată, considerând că nu se mai impune analiza excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri morale, față de soluția dată primului capăt de cerere.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții D.I. și D.L. Prin Decizia nr. 531/ A din data de 20 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că, a admis în parte acțiunea; a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse pe perioada 18 ianuarie 1952 – 18 ianuarie 1953, constând în internarea în Unitatea de Muncă; a obligat pârâtul la plata sumei de 3.000 euro, echivalent în lei, la data plății efective, la cursul B.N.R. către reclamanți, reprezentând despăgubiri – daune morale; a obligat intimatul la plata sumei de 1240 RON, cheltuieli de judecată către reclamanții-apelanți.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prima problemă juridică este reprezentată de răspunsul care se poate da întrebării în ce măsură reclamantul se mai poate prevala de dispozițiile Legii nr. 221/2009, în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce a declarat neconstituțională plafonarea instituită de O.U.G. nr. 62/2010 prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat, la sesizarea, invocată într-un litigiu civil în controlul a posteriori, a M.F.P., neconstituționale și prevederile Legii nr. 221/2009, în ceea ce privește posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferințele încercate de persoanele condamnate politic, soțiile acestora precum și de descendenții acestora, până la gradul al doilea inclusiv (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1358/2010).

Instanța de apel a apreciat că deciziile Curții Constituționale nu își produc efectele în prezenta cauză, constatând că în patrimoniul reclamantului s-au născut două drepturi: dreptul de a sesiza instanța de judecată pentru a fi analizată cererea și vocația de a dobândi un drept de creanță, constând în despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat. Aceste drepturi intră în sfera de incidență a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea de apel a învederat că dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 enumeră două tipuri de garanți: unele de natură materială și altele de natură procedurală, menite să asigure eficiența celor din prima categorie. Pentru a se realiza o protecție eficientă a drepturilor omului nu este suficientă consacrarea unor drepturi materiale.

Este la fel de necesară existența unor garanții fundamentale de procedură de natură să întărească mecanismul de apărare a acestor drepturi. Acesta este scopul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Importanța garanțiilor de natură procedurală este confirmată de toată jurisprudența Curții Europene. Din punct de vedere material, câmpul de aplicare al articolului se referă la existența unei contestații ce poartă asupra unui drept subiectiv civil. În cauza de față, dreptul subiectiv civil se referă la dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral, creat de către regimul comunist. Acest drept are un evident caracter civil. S-a constatat că, prin adoptarea acestei legi, reclamantul a dobândit numai vocația de a dobândi acest drept, urmând ca, în urma sesizării instanței de judecată și analizării temeiniciei contestației formulate să se statueze în mod definitiv și irevocabil asupra dreptului său subiectiv civil.

Din punct de vedere procedural, art. 6 din Convenție consacră și garanții procedurale, și anume dreptul procedural de a sesiza instanța de judecată și de a-i fi analizată pe fond contestația. Astfel, instanța de apel a constatat că în patrimoniul apelantului-reclamant s-a născut dreptul procedural de a sesiza instanța de judecată cu analizarea solicitării sale în temeiul Legii nr. 221/2009. Ca urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, a fost paralizat acest drept procedural al reclamantului de a i se analiza cererea formulată, astfel încât dreptul său procedural de a sesiza instanța de judecată, în temeiul Legii nr. 221/2009, a rămas lipsit de conținut juridic.

Curtea de apel a învederat că dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul de a sesiza instanța de judecată și dreptul de a-i fi analizată cererea, drept care s-a născut în patrimoniul acestuia odată cu promovarea prezentei acțiunii înainte de publicarea deciziilor Curții Constituționale, este afectat în substanța sa. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Golder vs. Marea Britanie, a învederat că dreptul de acces la justiție poate fi limitat. Aceste limitări trebuie să respecte următoarele principii: să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța însăși a dreptului și să existe proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele specifice. În cauza de față, prin efectele deciziilor Curții Constituționale se aduce atingere în substanță dreptului de a-i fi analizată cererea, iar această limitare a dreptului nu corespunde nici cerinței proporționalității.

Astfel, nu se asigură un raport rezonabil și de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele folosite, deoarece scopul reclamantului este de a-i fi analizată cererea, în schimb mijloacele folosite și anume invocarea excepției de neconstituționalitate chiar de către Statul Român, care are calitatea de parte în prezenta cauză și care a adoptat actul normativ respectiv, precum și pasivitatea acestuia, care nu și-a îndeplinit obligația constituțională de a pune în concordanță actul normativ cu deciziile Curții Constituționale, sunt de natură a afecta proporționalitatea între interesul particular al persoanei și interesul general.

Curtea de apel a constatat că afectarea dreptului reclamantului de a-i fi analizată cererea este consecința atât a deciziilor Curții Constituționale, cât și a atitudinii Statului, care a dat dovadă de pasivitate și nu a respectat dispozițiile constituționale privind termenul de 45 de zile pentru a pune în concordanță actul normativ cu Constituția. Din perspectiva calității de parte în prezenta cauză a Statului Român, curtea de apel a constatat că nu este respectat nici principiul egalității de arme în fața instanței de judecată, deoarece însăși partea, care are o poziție privilegiată și care avea obligația de a se conforma deciziei Curții Constituționale, prin modificarea legii, invocă în fața instanței de recurs deciziile Curții Constituționale, în scopul de a paraliza dreptul reclamantei de a i se analiza contestația formulată, deși acesta nu are nicio culpă pentru declararea neconstituțională a actului normativ sau pentru pasivitatea legiuitorului român.

Din această perspectivă, instanța de apel a apreciat că, în lumina art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din prisma dreptului de acces la justiție și a garanțiilor procedurale conferite este obligatoriu ca instanța de judecată să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată formulată și să se pronunțe asupra temeiniciei acesteia. Curtea de apel a invocat și faptul că, prin nesoluționarea cererii de fond a cauzei, se creează o situație discriminatorie între reclamanți și celelalte persoane, care au obținut hotărâri definitive și irevocabile de obligarea a Statului Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate, înainte de publicarea în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale.

Astfel, art. 14 din Convenția coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, consacră principiul nediscriminării și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Dacă s-ar constata faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele unei situații discriminatorii pentru reclamant - care, la fel ca orice altă persoană cu o situație identică cu a sa, a declanșat procedură judiciară permisă și reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009, pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale, cu consecințe asupra finalității procesului, - prin raportare la situația altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiași temei juridic, au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive anterior declarării neconstituționalității normei juridice în discuție.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice diferență de tratament făcută de stat între persoane aflate în situații similare trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă” (Marckx c. Belgiei, 1979). De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalității, care stabilește că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Aplicând la cazul concret imperativul constituțional al respectării principiului egalității și nediscriminării, în opinia curții de apel, se ajunge la constatarea că există un tratament juridic diferit, ce se aplică unor persoane aflate în situații juridice egale.

Această constatare are ca premisă situația a două persoane care se află în ipoteza normei juridice (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009), în sensul că ambele pretind acordarea pe cale judiciară a unor daune morale pentru prejudiciul suferit, ca urmare a faptului că în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, drept la reparație ce era reglementat, la data promovării celor două acțiuni, de textul de lege indicat mai sus. În cazul reclamantului A acțiunea se judecă, în baza acestui temei juridic, înainte de declararea neconstituționalității lui, iar în cazul reclamantului B, acțiunea este în curs de judecată la același moment - când se pune problema, din partea instanței, a rămânerii fără temei juridic a acțiunii sale.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau pentru luarea măsurilor administrative asimilate acestora este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, de gradul de operativitate a organelor judiciare, de anumite incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, de complexitatea cazului, de exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și de alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. Curtea de apel a considerat că acest criteriu al duratei procesului și al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv și rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantei, ci de considerente ce țin de organizarea și gradul de încărcare al instanței.

În prezenta cauză, reclamanții a formulat cererea de chemare în judecată, când dispozițiile Legii nr. 221/2009 erau constituționale, deci au depus cerere în temeiul unui act normativ în vigoare, care producea efecte juridice depline. Însă, ceea ce este esențial de subliniat este împrejurarea că prin deciziile Curții Constituționale nu s-a declarat neconstituțională numai o normă juridică, ci practic întreaga reglementare care stipula un drept de compensație în favoarea persoanelor persecutate politic, fiind, în realitate, o abrogare totală implicită a legii respective. Această abrogare implicită a legii a fost determinată și de pasivitatea statului, care nu a luat măsurile necesare pentru a adopta o legislație în conformitate cu dispozițiile constituționale și convenționale.

Având în vedere aceste considerente, curtea de apel a analizat pe fond cererea reclamanților, reținând următoarea situație de fapt: Potrivit adresei din 12 iulie 2004 eliberată de Tribunalul Militar Teritorial - Biroul Arhivă Specială, autorul reclamanților, D.I., a fost arestat la data de 18 ianuarie 1952, fiind învinuit de săvârșirea infracțiunii sabotaj, iar prin Decizia M.A.I. nr. 63/1952, a fost internat într-o colonie de muncă, pe o perioadă de 12 luni. S-a mai menționat că la data de 19 ianuarie 1953, data expirării măsurii, a fost pus în libertate. Din biletul de liberare, se constată că autorul reclamanților D.I. a executat în Penitenciarul Găleșul pedeapsa de 12 luni, dispusă prin Decizia M.A.I.

nr. 63/1952. Din referatul nr. C.3./6017, rezultă că numitul D.I. a fost cercetat pentru infracțiunea de sabotaj, aplicându-i-se o amendă mică. Cu toate acestea, fața de D.I. s-a dispus internarea într-o colonie de muncă în perioada 18 ianuarie 1952 - 19 ianuarie 1953. Instanța de apel constată că măsura internării într-o colonie de muncă a fost dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 63/1952, pentru comiterea faptei de sabotaj, iar această măsură a internării a fost executată, așa cum rezultă din extrasul procesului-verbal al ședinței Colegiului special din 8 iunie 1953. De asemenea, la data de 21 mai 1953, după executarea măsurii internării într-o colonie de muncă s-a dispus dislocarea familiei la locul cu domicilii speciale.

Pentru vicisitudinile și suferințele fizice și psihice suferite în perioada comunistă de către D.I., reclamanții, în calitate de succesori, au dreptul la repararea acestora, în condițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare înainte de declararea neconstituționalității. Cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, instanța de apel a observat că, deși prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor abuzuri mai grave săvârșite asupra cetățenilor români, respectiv condamnări penale și sancțiuni administrative ca dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, ea recunoaște totuși la această epocă faptul că au avut loc încălcări ale unor drepturi și libertăți manifestate și sub alte forme (art. 4 alin. (2)), toate măsurile abuzive având scopul susținerii și consolidării regimului politic comunist.

Curtea de apel a învederat că prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit. Reținând că este de netăgăduit că orice internare într-o colonie de muncă produce celor în cauză și familiei acestora suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale, pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu trebuie folosit drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situații similare.

În acest sens, instanța a învederat că la stabilirea cuantumului daunelor morale va avea în vedere că autorul reclamanților a fost internat într-o colonie de muncă 1 an de zile și o lună, executând măsura în Penitenciar. În tot acest interval de timp este de notorietate că persoanele față de care s-au luat măsura internării pentru fapte împotriva regimului comunist au suferit persecuții constând in: urmărire permanenta acasă și la locul de munca, nenumărate "invitații" la biroul de cadre sau la securitate pentru a da diferite declarații si unde era jignit, amenințat cu arestarea și cu concedierea de la locul de muncă, supus la șantaj și presiuni pentru a deveni colaborator al securității, ceea ce nu s-a întâmplat.

De asemenea, autorului reclamanților i s-au îngrădit libertatea si alte drepturi nepatrimoniale garantate de lege și a fost lipsit de posibilitatea de a-i continua activitățile anterioare si a obține venituri corespunzătoare pregătirii si capacitații lui profesionale. În raport de aceste împrejurări, coroborat cu situația că au trecut mai mult de 50 de ani de zile de la suferința provocată prin măsura dispusă, instanța de apel a reținut că suma de 3.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plății efective, reprezintă o sumă echitabilă pentru suferința produsă autorului apelanților-reclamanți. Instanța de apel a apreciat că suma menționată este suficientă pentru a se oferi părții o recunoaștere a vătămărilor pe care le-a suportat în perioada comunistă.

Curtea a învederat că, la stabilirea cuantumului stabilit a avut în vedere împrejurarea că autorul reclamanților nu a beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 și de faptul că prin trecerea timpului s-au atenuat consecințele negative ale regimului comunist, iar suferințele provocate s-au estompat. De asemenea, s-au avut în vedere și criteriile stabilite de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, respectiv natura măsurilor luate (internarea într-o colonie de muncă), durata măsurii (aproximativ 1 an și o lună) și inexistența despăgubirilor primite în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, curtea de apel a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât reclamanții D.I. și D.L., precum și pârâtul Statul Român prin M.F.P., cât și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Recurenții-reclamanți D.I. și D.L. au invocat motivul de recursul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că instanța de apel a săvârșit două erori de judecată în chestiunile aprecierii daunelor morale ce trebuie indemnizate de Statul Român și a cheltuielilor de judecată pe care trebuie să le suporte acesta din urmă. Instanța de apel a încălcat atât principiul reparației integrale a prejudiciului cauzat (art. 998 C. civ.), cât și principiul echității și rezonabilității în stabilirea despăgubirilor morale, consacrat prin practica C.E.D.O.

Suma de 3.000 de euro nu poate constitui o justă și echitabilă compensare: - pentru suferințele fizice și morale îndurate de bunicul reclamanților pe durata internării în colonia de muncă (un an și o lună de zile); - pentru efectele negative, pe plan individual și familial, ale dezrădăcinării din mediul rural și translocării autorului reclamanților și a familiei sale în mediul urban (ca urmare a măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, după executarea pedepsei internării); - pentru urmărirea permanentă suportată de bunicul reclamanților și de întreaga familie până la moartea sa, respectiv până la prăbușirea regimului comunist; - pentru stigmatizarea (ca dușman al regimului) și marginalizarea socio-profesională a bunicului reclamanților în tot restul vieții sale.

Măsura administrativă cu caracter politic luată de regimul comunist împotriva autorului reclamanților (internarea în colonia de muncă și stabilirea unui domiciliu obligatoriu) a avut efecte nu numai în sine, dar și pe toată durata vieții bunicului acestora (decedat în anul 1971), astfel încât referirea instanței la „estomparea” efectelor negative ale măsurii (și încă prin simpla trecere a 50 ani de la adoptarea măsurii) este vădit lipsită de temei. Lipsită de nuanțare - și în mare măsura fragmentară și unidirecționată - este și invocarea practicii C.E.D.O. în materie pentru justificarea valorizării derizorii a daunelor morale suferite de autorul reclamanților prin măsura administrativă, respectiv ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic adoptate de regimul comunist împotriva sa.

Din selecția de hotărâri ale C.E.D.O. invocată de instanța de apel rezultă că faptele săvârșite asupra autorului reclamanților ar fi căzut sub incidența prevederilor art. 3 si art. 5 alin. (1) din Convenție: "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante'', respectiv „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță." Analiza cauzelor în care sunt stabilite fapte asemănătoare celor săvârșite asupra autorului reclamanților trebuie să aibă în vedere contextul social și istoric în care s-au produs faptele respective.

Astfel, aprecierea valorică făcută de Curte pentru despăgubirea persoanelor vătămate prin încălcări ale art. 3 și art. 5 alin. (1) din Convenție trebuie privită ca un indicator, corijabil prin luarea în considerare a unei date esențiale: Faptele reținute de Curte s-au produs într-un stat de drept, cu un sistem de garanții juridice și politice menit să sancționeze (implicit să descurajeze) încălcările respective ale drepturilor și libertăților fundamentale, inclusiv de către agenții forței publice; în timp ce, în cazul bunicului reclamanților, gravitatea faptelor prejudiciatoare și a urmărilor lor asupra fizicului și psihicului a fost sporită prin contextul în care s-au produs (acțiunea violentă, continuă și organizată a regimului totalitar comunist pentru încălcarea drepturilor si libertăților fundamentale ale celor angrenați în mișcările/acțiunile de contestare a sa).

Cu această precizare și analizând practica C.E.D.O. în cauzele constatând încălcarea de către România a prevederilor art. 3 si art. 5 alin. (1) Convenție, un analist obiectiv extrage o concluzie exact contrarie aprecierii valorice derizorii a instanței de apel asupra despăgubirii cuvenite autorului reclamanților în speța de față. Recurenții-reclamanți au invocat în acest sens cauza Barbu Anghelescu c. România; cauza Bursuc c. România; cauza Cobzaru c. România; cauza Stoica c. România; cauza Iambor c. România. Totodată, au invocat și cauze pronunțate împotriva altor state semnatare ale Convenției: cauza Matko c. Slovenia; cauza Balogh c. Ungaria; cauza R.L. și M.J.D. c. Franța; cauza Maslova și Nalbandov c. Rusia; cauza Dedovskyi și alții c. Rusia.

Așadar, atât din perspectiva dreptului național, cât și a jurisprudenței C.E.D.O., instanța de apel a săvârșit o eroare de apreciere a cuantumului despăgubirilor morale datorate de Statul Român bunicului reclamanților. În ceea ce privește chestiunea cheltuielilor de judecată, recurenții-reclamanți sau arătat că instanța de apel a încălcat atât legislația națională, cât și jurisprudența C.E.D.O. Deși reclamanții au solicitat obligarea intimatului-pârât Statul Român la plata cheltuielilor de judecată atât din apel. cât și de la fond, deși actele doveditoare ale acestor cheltuieli (onorariu de avocat) se află la dosarul cauzei, iar apelul a fost admis, limitându-se în parte acțiunea reclamanților, totuși instanța de apel le-a acordat doar cheltuielile de judecată din apel (onorariu de avocat în sumă de 1.240 lei), nu și pe cele de la fond (onorariu de avocat în sumă de 2.975 lei).

Procedând in acest fel, instanța de apel a încălcat prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., reclamantul poate obține restituirea cheltuielilor sale procesuale doar în măsura în care este dovedită realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al valorii lor (a se vedea, între multe altele: Nilsen et Johnsen c. Norvegiei). Cele trei condiții de mai sus sunt întrunite în speță și în legătură cu cheltuielile de judecată de la fond, efectuate în vederea redactării acțiunii introductive și reprezentării pe parcursul judecării în această fază procesuală de către un avocat, într-un cuantum rezonabil (2.975 lei față de o valoare a litigiului de 300.000 euro) și deplin dovedite prin actele fiscale depuse la dosarul cauzei.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că, în raport de art. 4 alin. (2) și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009, instanța trebuia ca, pe baza elementelor de fapt, să facă analiza în concret a modului în care fapta care a atras măsura administrativă aplicată autorului reclamanților răspunde sau nu cerințelor instituite de lege pentru a putea fi calificată ca fiind săvârșită din motive politice. În constatarea caracterului politic al măsurii administrative, instanța a nesocotit nu doar aplicarea dispozițiilor legale sus-amintite, ci chiar baza faptică ce a determinat luarea măsurii administrative, reținând în mod greșit că motivul pentru care s-a dispus internarea în colonia de muncă prin Decizia M.A.I.

nr. 63/1952 a fost comiterea faptei de sabotaj. În realitate, așa cum rezultă din actele dosarului, deținerea autorului reclamanților în colonia de muncă s-a datorat săvârșirii de către acesta a unei fapte de dare de mită, constând în coruperea unor magistrați. Așadar, fiind o infracțiune de drept comun, trebuia să se stabilească în concret, dacă prin săvârșirea acesteia s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, pentru a putea fi apreciată ca având o motivație politică. În mod greșit instanța a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Teoria îmbrățișată de instanța de apel este greșită în condițiile în care anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate este privită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca reprezentând "un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității.

Prin urmare, admiterea unei excepții de neconstituționalitate - obligatorie pentru toate subiectele de drept și cu efecte erga omnes - poate constitui un temei rezonabil și obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct și astfel, nediscriminatoriu. Actualul cadru legislativ intern permite corectarea diferențelor de tratament juridic între persoanele care au obținut o hotărâre judecătorească definitivă înainte de publicarea deciziei Curții Constituționale și celelalte, prin promovarea față de prima categorie a procedurii de revizuire a hotărârilor judecătorești respective. Cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de apel este nejustificat de mare în raport de particularitățile speței - beneficiarii sumei sunt descendenți de gradul II ai persoanei afectate de măsura politică, nu s-au administrat dovezi din care să rezulte inexistența despăgubirilor primite în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, nerelevanța deciziilor C.E.D.O.

din perspectiva „ratione temporis", în speță, încălcarea drepturilor producându-se într-o perioadă în care Statul Român nu ratificase Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pârâtul Statul Român prin M.F.P. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că instanțele trebuie să soluționeze un litigiu pe baza dispozițiilor legale în vigoare, iar existenta unor nemulțumiri ale pârtilor cărora nu li s-a dat câștig de cauză, nu înseamnă că instanțele au refuzat să judece sau că acestea se fac vinovate de denegrare de dreptate. Astfel, actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o norma legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat.

Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic. Acest aspect rezultă și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțata in cauza Slavov si alții contra Bulgariei. Dat fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată sunt valabile integral în speța de față. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.

În fine, Curtea Europeană observă că noțiunea de discriminare prevăzută in art. 14 din Convenție nu este una automată, astfel că nu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I, nu se poate face aplicabilitatea art. 14. În aceste condiții, instanța de apel era ținută de deciziile Curții Constituționale, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituțională s-a pronunțat că aceste decizii prin care constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță a Guvernului sunt obligatorii și opozabile erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești.

Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie". Or, art. 145 alin. (2) din Constituție prevede ca "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor". Astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Așadar, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, trimiterile la această normă au rămas fără obiect. În speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecății în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că "legea nouă" se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Față de faptul că actualul cadru legal nu mai permite acordarea de despăgubiri morale, in condițiile art. 5 alin. (1) lit. a), nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, instanța de apel trebuia să constate că pretențiile apelanților reclamanți nu mai pot fi primite și în consecință se impune respingerea în tot a acțiunii, ca neîntemeiată. Criticabilă este motivarea instanței cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor apelanților reclamanți, din perspectiva art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil.

În acest sens, recurentul-pârât a arătat faptul că, referitor la incidența art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie pornit de la faptul că instanța europeană a fost confruntată cu problema de a ști în ce măsura intervenția puterii legislative sau a puterii executive într-o procedură judiciară aflată în curs de derulare este de natură să pună în discuție dreptul la un tribunal, garantat de acest text. Curtea Europeana a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementari cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales si alții împotriva Franței).

Motivul acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei "evidente și imperioase justificări a interesului general" a fost "umplerea unui vid juridic", adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului.

În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Erg - Slachthuis Verbis împotriva Belgiei 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, 2008, Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că "intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă". Făcând aplicabilitatea acestor principii în cauza de față, se constată, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal, pentru a înlătura un paralelism legislativ, contrar normelor de tehnică legislativă.

În acest context apreciază recurentul-pârât că nu se poate considera că s-a produs o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care la momentul pronunțării deciziilor de către Curtea Constituțională, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanțe nefiind definitivă, nu se poate reține existența unui drept câștigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciară. În acest context, nu devin incidente nici prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, având în vedere caracterul nedefinitiv al hotărârii atacate. Principiul neretroactivității se aplică doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituționalității articolului 5 din Legea nr. 221/2009, nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională (cum este și în cazul de față), ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea in considerare a acestei noi realități juridice. Ca atare, decizia Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției. Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata de apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecații.

În consecință, instanța de apel în mod greșit a considerat că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale, neținând seama de caracterul devolutiv al apelului, cât și de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nu mai pot fi considerate ca unele apte a justifica menținerea sentinței apelate. Ca efect al încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare a declarării lor neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, se impunea respingerea apelului, precum și a acțiunii reclamanților, ca nefondată. Criticabila este hotărârea instanței de apel și sub aspectul speranței legitime în ceea ce privește dreptul de creanță, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Nu se poate retine existenta unei „speranțe legitime” a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009, cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale. Conform jurisprudenței C.E.D.O., "speranța legitimă" este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.

În această situație, dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției de a formula o cerere; petentul nu putea astfel să se aștepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuiau să verifice dacă petentul îndeplinea condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

Instanța trebuia să țină seama de faptul că dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad hoc, extraordinar, nefiind abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie. Acest aspect este în acord cu jurisprudența C.E.D.O., cât timp instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marja de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior.

Criticabilă este hotărârea instanței ș în ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative, având în vedere că fapta pentru care autorul reclamanților a fost supus măsurii de internare într-o colonie de muncă nu se circumscrie ipotezei legale prevăzute în Legea nr. 221/2009, întrucât în sarcina acestuia a fost reținută săvârșirea unei infracțiuni de drept comun, respectiv dare de mită. Astfel, actele depuse în fața instanței nu sunt dovezi clare de uneltire împotriva regimului instaurat la 6 martie 1945. Mai mult, din toate actele transmise de C.N.S.A.S. rezultă doar faptul că autorul reclamanților a fost arestat și anchetat pentru darea de mită unor avocați și magistrați prin intermediul cumnatului său, așa cum rezultă din actele dosarului, pentru a obține o soluție favorabilă într-un proces anterior, din anul 1948, unde într-adevăr a fost acuzat de sabotaj și pentru care acesta a primit doar o amendă.

Ulterior, autorul reclamanților a fost acuzat de dare de mită, iar cele 12 luni petrecute în colonia de muncă este rezultatul acordării de mită pentru dosarul avut anterior, fără însă a exista dovezi concludente că ar fi uneltit împotriva regimului comunist. În consecință, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată, impunându-se menținerea soluției dispuse de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca temeinică și legală. În subsidiar, pârâtul a solicitat să se aibă în vedere faptul că suma acordata drept despăgubiri morale, respectiv cate 3.000 euro este prea mare.

Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovați și, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcție preventivă, existența unor asemenea dispoziții fiind de natură să sporească vigilența organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte. Finalitatea proprie a reglementarii privind repararea pagubei produsă prin eroare judiciară este de a restabili ordinea de drept și cu privire la latura materială și morală a consecințelor unui act de justiție declarat nedrept.

Ținându-se seama de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al suferințelor suportate de către reclamant, se impune să fie cenzurat și neapreciat cuantumul daunelor morale solicitate, prin aprecierea corectă a probelor și nu întemeierea doar pe prezumții, suma de cate 3.000 euro fiind mare. De asemenea, nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - peste 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăși înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a măsurilor cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabilă.

De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Recursurile vor fi supuse unei analize comune, reținându-se următoarele: Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc prin criticile formulate recurenții M.F.P. și M.P., ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Or, în speță, instanța de apel a statuat că internarea în colonia de muncă a autorului reclamanților reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevederilor Legii nr. 221/2009. Cum criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, Înalta Curte va verifica dacă, la situația de fapt stabilită în prezenta pricină s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii de către curtea de apel. Sub acest aspect, este de reținut că acțiunea dedusă judecății de către reclamanți a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și ale art. 31 din Legea nr. 47/1992. În condițiile exprese ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia Curții Constituționale este general obligatorie, în sensul că efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Concluzia firească într-o astfel de situație este aceea că, declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Dispoziția legală declarată neconstituțională era cea care năștea dreptul subiectiv civil - cu dreptul la acțiune aferent - iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea dedusă judecății. Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia curții de apel a fost pronunțată la data de 20 mai 2011, rezultă că norma legală declarată neconstituțională – care constituie temeiul juridic pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea - nu mai putea fi aplicată la data soluționării apelului.

Prin urmare, curtea de apel a procedat la o greșită soluționare a pricinii, întrucât nu a avut în vedere efectele declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 asupra acțiunii în justiție promovate de reclamanții D.I. și D.L. Față de considerentele mai sus-expuse, nu se mai impune analizarea criticilor reclamanților care vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale și care nu mai pot fi verificate, odată ce și-au încetat efectele dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale. Pentru toate considerentele reținute, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și va modifica decizia atacată, în sensul înlăturării obligării pârâtului la plata daunelor morale, cu menținerea celelalte dispoziții ale deciziei; în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.I. și D.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București și de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei nr. 531/ A din data de 20 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia în parte, în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata daunelor morale. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.I. și D.L. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2012.