ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4590/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4590/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții D.I. și D.L. au

solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P., să

se constate că detenția autorului lor, D.I., efectuată în perioada 18 ianuarie

1952 – 18 ianuarie sau 04 februarie 1953 la Penitenciarul Galeșul, constituie o

măsură administrativă cu caracter politic dispusă de organele represive ale

regimului totalitar comunist; să fie obligat Statul Român la plata sumei de

300.000 euro (echivalent lei), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de autor prin măsura sus-menționată; să fie obligat Statul Român la

plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept au fost

invocate prevederile art. 3-5 din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr.

929 din 25 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții D.I. și D.L.,

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut cu privire la situația de fapt, că potrivit

adresei din 12 iulie 2004 eliberată de Tribunalul Militar Teritorial - Biroul

Arhivă Specială, autorul reclamanților, D.I., a fost arestat la data de 18

ianuarie 1952, fiind învinuit de săvârșirea infracțiunii de dare de mită, iar

prin Decizia M.A.I. nr. 63/1952, a fost internat într-o colonie de muncă, pe o

perioadă de 12 luni. S-a mai menționat că la data de 19 ianuarie 1953, data

expirării măsurii, a fost pus în libertate.

Potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut

obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3,

pot, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Așa fiind, în raport

de textul legal evocat, tribunalul a constatat că fapta pentru care autorul

reclamanților a fost supus măsurii de internare într-o colonie de muncă nu se

circumscrie ipotezei legale menționate, întrucât în sarcina acestuia a fost

reținută săvârșirea unei infracțiuni de drept comun.

Afirmațiile

reclamanților referitoare la împrejurarea că aplicarea măsurii a avut un

evident caracter politic, nu sunt confirmate, nefiind făcută dovada

activităților de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data de 6

martie 1945, desfășurate de autorul reclamanților și care să fi determinat

internarea sa în colonia de muncă în perioada 1952 – 1953.

Pentru considerentele

expuse, apreciind cererea reclamanților ca neîntemeiată și văzând și

dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a respins

acțiunea în consecință, totodată, considerând că nu se mai impune analiza

excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect acordarea de

despăgubiri morale, față de soluția dată primului capăt de cerere.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel reclamanții D.I. și D.L.

Prin Decizia nr. 531/

A din data de 20 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat în tot sentința

apelată, în sensul că, a admis în parte acțiunea; a constatat caracterul

politic al măsurii administrative dispuse pe perioada 18 ianuarie 1952 – 18

ianuarie 1953, constând în internarea în Unitatea de Muncă; a obligat pârâtul

la plata sumei de 3.000 euro, echivalent în lei, la data plății efective, la

cursul B.N.R. către reclamanți, reprezentând despăgubiri – daune morale; a

obligat intimatul la plata sumei de 1240 RON, cheltuieli de judecată către

reclamanții-apelanți.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că prima problemă juridică este

reprezentată de răspunsul care se poate da întrebării în ce măsură reclamantul

se mai poate prevala de dispozițiile Legii nr. 221/2009, în condițiile în care

Curtea Constituțională, după ce a declarat neconstituțională plafonarea

instituită de O.U.G. nr. 62/2010 prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat, la

sesizarea, invocată într-un litigiu civil în controlul a posteriori, a M.F.P.,

neconstituționale și prevederile Legii nr. 221/2009, în ceea ce privește

posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferințele încercate de

persoanele condamnate politic, soțiile acestora precum și de descendenții

acestora, până la gradul al doilea inclusiv (a se vedea în acest sens Decizia nr.

1358/2010).

Instanța de apel a

apreciat că deciziile Curții Constituționale nu își produc efectele în prezenta

cauză, constatând că în patrimoniul reclamantului s-au născut două drepturi:

dreptul de a sesiza instanța de judecată pentru a fi analizată cererea și

vocația de a dobândi un drept de creanță, constând în despăgubiri morale pentru

prejudiciul cauzat.

Aceste drepturi intră

în sfera de incidență a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Curtea de apel a învederat

că dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 enumeră două tipuri de

garanți: unele de natură materială și altele de natură procedurală, menite să

asigure eficiența celor din prima categorie. Pentru a se realiza o protecție

eficientă a drepturilor omului nu este suficientă consacrarea unor drepturi

materiale. Este la fel de necesară existența unor garanții fundamentale de

procedură de natură să întărească mecanismul de apărare a acestor drepturi.

Acesta este scopul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Importanța garanțiilor de natură procedurală este confirmată de toată

jurisprudența Curții Europene.

Din punct de vedere

material, câmpul de aplicare al articolului se referă la existența unei

contestații ce poartă asupra unui drept subiectiv civil.

În cauza de față,

dreptul subiectiv civil se referă la dreptul de a obține despăgubiri pentru

prejudiciul moral, creat de către regimul comunist. Acest drept are un evident

caracter civil.

S-a constatat că,

prin adoptarea acestei legi, reclamantul a dobândit numai vocația de a dobândi

acest drept, urmând ca, în urma sesizării instanței de judecată și analizării

temeiniciei contestației formulate să se statueze în mod definitiv și

irevocabil asupra dreptului său subiectiv civil.

Din punct de vedere

procedural, art. 6 din Convenție consacră și garanții procedurale, și anume

dreptul procedural de a sesiza instanța de judecată și de a-i fi analizată pe

fond contestația.

Astfel, instanța

de apel a constatat că în patrimoniul apelantului-reclamant s-a născut dreptul

procedural de a sesiza instanța de judecată cu analizarea solicitării sale în

temeiul Legii nr. 221/2009.

Ca urmare a

declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, a

fost paralizat acest drept procedural al reclamantului de a i se analiza

cererea formulată, astfel încât dreptul său procedural de a sesiza instanța de

judecată, în temeiul Legii nr. 221/2009, a rămas lipsit de conținut juridic.

Curtea de apel a

învederat că dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul de a sesiza

instanța de judecată și dreptul de a-i fi analizată cererea, drept care s-a

născut în patrimoniul acestuia odată cu promovarea prezentei acțiunii înainte

de publicarea deciziilor Curții Constituționale, este afectat în substanța sa.

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Golder vs. Marea Britanie, a

învederat că dreptul de acces la justiție poate fi limitat. Aceste limitări

trebuie să respecte următoarele principii: să urmărească un scop legitim, să nu

afecteze substanța însăși a dreptului și să existe proporționalitate între

scopul urmărit și mijloacele specifice.

În cauza de față,

prin efectele deciziilor Curții Constituționale se aduce atingere în substanță

dreptului de a-i fi analizată cererea, iar această limitare a dreptului nu

corespunde nici cerinței proporționalității.

Astfel, nu se asigură

un raport rezonabil și de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele

folosite, deoarece scopul reclamantului este de a-i fi analizată cererea, în

schimb mijloacele folosite și anume invocarea excepției de

neconstituționalitate chiar de către Statul Român, care are calitatea de parte

în prezenta cauză și care a adoptat actul normativ respectiv, precum și

pasivitatea acestuia, care nu și-a îndeplinit obligația constituțională de a

pune în concordanță actul normativ cu deciziile Curții Constituționale, sunt de

natură a afecta proporționalitatea între interesul particular al persoanei și

interesul general.

Curtea de apel a

constatat că afectarea dreptului reclamantului de a-i fi analizată cererea este

consecința atât a deciziilor Curții Constituționale, cât și a atitudinii

Statului, care a dat dovadă de pasivitate și nu a respectat dispozițiile

constituționale privind termenul de 45 de zile pentru a pune în concordanță

actul normativ cu Constituția.

Din perspectiva

calității de parte în prezenta cauză a Statului Român, curtea de apel a

constatat că nu este respectat nici principiul egalității de arme în fața

instanței de judecată, deoarece însăși partea, care are o poziție privilegiată

și care avea obligația de a se conforma deciziei Curții Constituționale, prin

modificarea legii, invocă în fața instanței de recurs deciziile Curții

Constituționale, în scopul de a paraliza dreptul reclamantei de a i se analiza

contestația formulată, deși acesta nu are nicio culpă pentru declararea

neconstituțională a actului normativ sau pentru pasivitatea legiuitorului

român.

Din această

perspectivă, instanța de apel a apreciat că, în lumina art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, din prisma dreptului de acces la justiție și a

garanțiilor procedurale conferite este obligatoriu ca instanța de judecată să

analizeze pe fond cererea de chemare în judecată formulată și să se pronunțe

asupra temeiniciei acesteia.

Curtea de apel a invocat

și faptul că, prin nesoluționarea cererii de fond a cauzei, se creează o

situație discriminatorie între reclamanți și celelalte persoane, care au

obținut hotărâri definitive și irevocabile de obligarea a Statului Român la

plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate, înainte de publicarea

în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale.

Astfel, art. 14 din

Convenția coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, consacră

principiul nediscriminării și impune să se cerceteze dacă există discriminare,

dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau

comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă,

adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru

realizarea lui.

Dacă s-ar constata

faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele unei

situații discriminatorii pentru reclamant - care, la fel ca orice altă persoană

cu o situație identică cu a sa, a declanșat procedură judiciară permisă și

reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009, pentru ca, pe

parcursul judecării cauzei sale, să se constate că aceste dispoziții legale au fost

declarate neconstituționale, cu consecințe asupra finalității procesului, -

prin raportare la situația altor persoanele ale căror procese, formulate în

baza aceluiași temei juridic, au fost soluționate prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive anterior declarării neconstituționalității

normei juridice în discuție.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului în materia principiului nediscriminării a statuat

constant că „orice diferență de tratament făcută de stat între persoane aflate

în situații similare trebuie să își găsească o justificare obiectivă și

rezonabilă” (Marckx c. Belgiei, 1979).

De asemenea, art. 16

din Legea fundamentală instituie principiul egalității, care stabilește că va

fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferențiat unor

cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă

există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și

mijloacele folosite.

Aplicând la cazul

concret imperativul constituțional al respectării principiului egalității și

nediscriminării, în opinia curții de apel, se ajunge la constatarea că există

un tratament juridic diferit, ce se aplică unor persoane aflate în situații

juridice egale.

Această constatare

are ca premisă situația a două persoane care se află în ipoteza normei juridice

(art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009), în sensul că ambele pretind

acordarea pe cale judiciară a unor daune morale pentru prejudiciul suferit, ca

urmare a faptului că în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, drept la reparație ce

era reglementat, la data promovării celor două acțiuni, de textul de lege

indicat mai sus. În cazul reclamantului A acțiunea se judecă, în baza acestui

temei juridic, înainte de declararea neconstituționalității lui, iar în cazul

reclamantului B, acțiunea este în curs de judecată la același moment - când se

pune problema, din partea instanței, a rămânerii fără temei juridic a acțiunii

sale.

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare sau pentru luarea măsurilor administrative asimilate

acestora este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de

către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive, de gradul de operativitate a organelor judiciare, de anumite

incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, de complexitatea

cazului, de exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și

de alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Curtea de apel a

considerat că acest criteriu al duratei procesului și al datei rămânerii

definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv și rezonabil, deoarece nu

depinde de atitudinea reclamantei, ci de considerente ce țin de organizarea și

gradul de încărcare al instanței.

În prezenta cauză,

reclamanții a formulat cererea de chemare în judecată, când dispozițiile Legii nr.

221/2009 erau constituționale, deci au depus cerere în temeiul unui act

normativ în vigoare, care producea efecte juridice depline.

Însă, ceea ce este

esențial de subliniat este împrejurarea că prin deciziile Curții

Constituționale nu s-a declarat neconstituțională numai o normă juridică, ci

practic întreaga reglementare care stipula un drept de compensație în favoarea

persoanelor persecutate politic, fiind, în realitate, o abrogare totală

implicită a legii respective. Această abrogare implicită a legii a fost

determinată și de pasivitatea statului, care nu a luat măsurile necesare pentru

a adopta o legislație în conformitate cu dispozițiile constituționale și

convenționale.

Având în vedere

aceste considerente, curtea de apel a analizat pe fond cererea reclamanților,

reținând următoarea situație de fapt:

Potrivit adresei din 12

iulie 2004 eliberată de Tribunalul Militar Teritorial - Biroul Arhivă Specială,

autorul reclamanților, D.I., a fost arestat la data de 18 ianuarie 1952, fiind

învinuit de săvârșirea infracțiunii sabotaj, iar prin Decizia M.A.I. nr. 63/1952,

a fost internat într-o colonie de muncă, pe o perioadă de 12 luni.

S-a mai menționat că

la data de 19 ianuarie 1953, data expirării măsurii, a fost pus în libertate.

Din biletul de

liberare, se constată că autorul reclamanților D.I. a executat în Penitenciarul

Găleșul pedeapsa de 12 luni, dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 63/1952.

Din referatul nr. C.3./6017,

rezultă că numitul D.I. a fost cercetat pentru infracțiunea de sabotaj,

aplicându-i-se o amendă mică. Cu toate acestea, fața de D.I. s-a dispus

internarea într-o colonie de muncă în perioada 18 ianuarie 1952 - 19 ianuarie

1953.

Instanța de apel

constată că măsura internării într-o colonie de muncă a fost dispusă prin Decizia

M.A.I. nr. 63/1952, pentru comiterea faptei de sabotaj, iar această măsură a

internării a fost executată, așa cum rezultă din extrasul procesului-verbal al

ședinței Colegiului special din 8 iunie 1953.

De asemenea, la data

de 21 mai 1953, după executarea măsurii internării într-o colonie de muncă s-a

dispus dislocarea familiei la locul cu domicilii speciale.

Pentru vicisitudinile

și suferințele fizice și psihice suferite în perioada comunistă de către D.I.,

reclamanții, în calitate de succesori, au dreptul la repararea acestora, în

condițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare înainte de

declararea neconstituționalității.

Cu privire la

cuantumul despăgubirilor morale, instanța de apel a observat că, deși prin

Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor abuzuri mai grave săvârșite asupra

cetățenilor români, respectiv condamnări penale și sancțiuni administrative ca

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, ea recunoaște totuși

la această epocă faptul că au avut loc încălcări ale unor drepturi și libertăți

manifestate și sub alte forme (art. 4 alin. (2)), toate măsurile abuzive având

scopul susținerii și consolidării regimului politic comunist.

Curtea de apel a

învederat că prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând

doar criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului care va stabili

cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.

Reținând că este de

netăgăduit că orice internare într-o colonie de muncă produce celor în cauză și

familiei acestora suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri

lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personal

nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un

prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale, pentru

cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu trebuie folosit drept criteriu

valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în situații similare.

În acest sens,

instanța a învederat că la stabilirea cuantumului daunelor morale va avea în

vedere că autorul reclamanților a fost internat într-o colonie de muncă 1 an de

zile și o lună, executând măsura în Penitenciar.

În tot acest interval

de timp este de notorietate că persoanele față de care s-au luat măsura

internării pentru fapte împotriva regimului comunist au suferit persecuții

constând in: urmărire permanenta acasă și la locul de munca, nenumărate

"invitații" la biroul de cadre sau la securitate pentru a da diferite

declarații si unde era jignit, amenințat cu arestarea și cu concedierea de

la locul de muncă, supus la șantaj și presiuni pentru a deveni colaborator

al securității, ceea ce nu s-a întâmplat.

De asemenea, autorului

reclamanților i s-au îngrădit libertatea si alte drepturi nepatrimoniale

garantate de lege și a fost lipsit de posibilitatea de a-i continua

activitățile anterioare si a obține venituri corespunzătoare pregătirii si

capacitații lui profesionale.

În raport de aceste

împrejurări, coroborat cu situația că au trecut mai mult de 50 de ani de zile

de la suferința provocată prin măsura dispusă, instanța de apel a reținut că

suma de 3.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plății

efective, reprezintă o sumă echitabilă pentru suferința produsă autorului

apelanților-reclamanți.

Instanța de apel a

apreciat că suma menționată este suficientă pentru a se oferi părții o

recunoaștere a vătămărilor pe care le-a suportat în perioada comunistă.

Curtea a învederat

că, la stabilirea cuantumului stabilit a avut în vedere împrejurarea că autorul

reclamanților nu a beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 și

de faptul că prin trecerea timpului s-au atenuat consecințele negative ale

regimului comunist, iar suferințele provocate s-au estompat.

De asemenea, s-au

avut în vedere și criteriile stabilite de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009,

respectiv natura măsurilor luate (internarea într-o colonie de muncă), durata

măsurii (aproximativ 1 an și o lună) și inexistența despăgubirilor primite în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

De asemenea, la

stabilirea cuantumului despăgubirilor, curtea de apel a avut în vedere și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, atât reclamanții D.I. și D.L., precum

și pârâtul Statul Român prin M.F.P., cât și Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București.

Recurenții-reclamanți

D.I. și D.L. au invocat motivul de recursul prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamanții au arătat că instanța de apel a săvârșit două

erori de judecată în chestiunile aprecierii daunelor morale ce trebuie

indemnizate de Statul Român și a cheltuielilor de judecată pe care trebuie

să le suporte acesta din urmă.

Instanța de apel a

încălcat atât principiul reparației integrale a prejudiciului cauzat (art. 998 C.

civ.), cât și principiul echității și rezonabilității în

stabilirea despăgubirilor morale, consacrat prin practica C.E.D.O.

Suma de 3.000 de euro

nu poate constitui o justă și echitabilă compensare:

- pentru suferințele

fizice și morale îndurate de bunicul reclamanților pe durata

internării în colonia de muncă (un an și o lună de zile);

- pentru efectele

negative, pe plan individual și familial, ale dezrădăcinării din mediul

rural și translocării autorului reclamanților și a familiei sale

în mediul urban (ca urmare a măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, după

executarea pedepsei internării);

- pentru urmărirea

permanentă suportată de bunicul reclamanților și de întreaga familie

până la moartea sa, respectiv până la prăbușirea regimului comunist;

- pentru

stigmatizarea (ca dușman al regimului) și marginalizarea

socio-profesională a bunicului reclamanților în tot restul vieții sale.

Măsura administrativă

cu caracter politic luată de regimul comunist împotriva autorului

reclamanților (internarea în colonia de muncă și stabilirea unui

domiciliu obligatoriu) a avut efecte nu numai în sine, dar și pe toată

durata vieții bunicului acestora (decedat în anul 1971), astfel încât referirea

instanței la „estomparea” efectelor negative ale măsurii (și încă prin

simpla trecere a 50 ani de la adoptarea măsurii) este vădit lipsită de temei.

Lipsită de nuanțare -

și în mare măsura fragmentară și unidirecționată - este și

invocarea practicii C.E.D.O. în materie pentru justificarea valorizării

derizorii a daunelor morale suferite de autorul reclamanților prin măsura

administrativă, respectiv ca urmare a măsurii administrative cu caracter

politic adoptate de regimul comunist împotriva sa.

Din selecția de

hotărâri ale C.E.D.O. invocată de instanța de apel rezultă că faptele săvârșite

asupra autorului reclamanților ar fi căzut sub incidența prevederilor art.

3 si art. 5 alin. (1) din Convenție: "Nimeni nu poate fi supus torturii,

nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante'', respectiv „Orice

persoană are dreptul la libertate și la siguranță."

Analiza cauzelor în

care sunt stabilite fapte asemănătoare celor săvârșite asupra autorului

reclamanților trebuie să aibă în vedere contextul social și istoric

în care s-au produs faptele respective.

Astfel, aprecierea

valorică făcută de Curte pentru despăgubirea persoanelor vătămate prin

încălcări ale art. 3 și art. 5 alin. (1) din Convenție trebuie

privită ca un indicator, corijabil prin luarea în considerare a unei date

esențiale:

Faptele reținute de Curte

s-au produs într-un stat de drept, cu un sistem de garanții juridice și

politice menit să sancționeze (implicit să descurajeze) încălcările respective

ale drepturilor și libertăților fundamentale, inclusiv de către agenții

forței publice; în timp ce, în cazul bunicului reclamanților, gravitatea

faptelor prejudiciatoare și a urmărilor lor asupra fizicului și

psihicului a fost sporită prin contextul în care s-au produs (acțiunea

violentă, continuă și organizată a regimului totalitar comunist pentru

încălcarea drepturilor si libertăților fundamentale ale celor angrenați în mișcările/acțiunile

de contestare a sa).

Cu această precizare

și analizând practica C.E.D.O. în cauzele constatând încălcarea de către România

a prevederilor art. 3 si art. 5 alin. (1) Convenție, un analist obiectiv

extrage o concluzie exact contrarie aprecierii valorice derizorii a instanței

de apel asupra despăgubirii cuvenite autorului reclamanților în speța de

față.

Recurenții-reclamanți

au invocat în acest sens cauza Barbu Anghelescu c. România; cauza Bursuc c. România;

cauza Cobzaru c. România; cauza Stoica c. România; cauza Iambor c. România.

Totodată, au invocat

și cauze pronunțate împotriva altor state semnatare ale Convenției: cauza

Matko c. Slovenia; cauza Balogh c. Ungaria; cauza R.L. și M.J.D. c. Franța;

cauza Maslova și Nalbandov c. Rusia; cauza Dedovskyi și alții c.

Rusia.

Așadar, atât din

perspectiva dreptului național, cât și a jurisprudenței C.E.D.O.,

instanța de apel a săvârșit o eroare de apreciere a cuantumului despăgubirilor

morale datorate de Statul Român bunicului reclamanților.

În ceea ce

privește chestiunea cheltuielilor de judecată,

recurenții-reclamanți sau arătat că instanța de apel a încălcat atât

legislația națională, cât și jurisprudența C.E.D.O.

Deși

reclamanții au solicitat obligarea intimatului-pârât Statul Român la plata

cheltuielilor de judecată atât din apel. cât și de la fond, deși actele

doveditoare ale acestor cheltuieli (onorariu de avocat) se află la dosarul

cauzei, iar apelul a fost admis, limitându-se în parte acțiunea

reclamanților, totuși instanța de apel le-a acordat doar cheltuielile de

judecată din apel (onorariu de avocat în sumă de 1.240 lei), nu și pe cele

de la fond (onorariu de avocat în sumă de 2.975 lei).

Procedând in acest

fel, instanța de apel a încălcat prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, potrivit

jurisprudenței C.E.D.O., reclamantul poate obține restituirea

cheltuielilor sale procesuale doar în măsura în care este dovedită realitatea

lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al valorii lor (a se vedea,

între multe altele: Nilsen et Johnsen c. Norvegiei).

Cele trei condiții de

mai sus sunt întrunite în speță și în legătură cu cheltuielile de judecată

de la fond, efectuate în vederea redactării acțiunii introductive și

reprezentării pe parcursul judecării în această fază procesuală de către un

avocat, într-un cuantum rezonabil (2.975 lei față de o valoare a

litigiului de 300.000 euro) și deplin dovedite prin actele fiscale depuse

la dosarul cauzei.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și-a întemeiat

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat

că, în raport de art. 4 alin. (2) și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

coroborate cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009, instanța trebuia ca, pe

baza elementelor de fapt, să facă analiza în concret a modului în care fapta

care a atras măsura administrativă aplicată autorului reclamanților răspunde

sau nu cerințelor instituite de lege pentru a putea fi calificată ca fiind

săvârșită din motive politice.

În constatarea

caracterului politic al măsurii administrative, instanța a nesocotit nu doar

aplicarea dispozițiilor legale sus-amintite, ci chiar baza faptică ce a

determinat luarea măsurii administrative, reținând în mod greșit că motivul

pentru care s-a dispus internarea în colonia de muncă prin Decizia M.A.I. nr. 63/1952

a fost comiterea faptei de sabotaj.

În realitate, așa cum

rezultă din actele dosarului, deținerea autorului reclamanților în colonia de

muncă s-a datorat săvârșirii de către acesta a unei fapte de dare de mită,

constând în coruperea unor magistrați.

Așadar, fiind o

infracțiune de drept comun, trebuia să se stabilească în concret, dacă prin

săvârșirea acesteia s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999, pentru a putea fi apreciată ca având o motivație

politică.

În mod greșit

instanța a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale.

Teoria îmbrățișată de

instanța de apel este greșită în condițiile în care anularea unei dispoziții

legale în cadrul controlului de constituționalitate este privită de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului ca reprezentând "un rezultat al

funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității.

Prin urmare,

admiterea unei excepții de neconstituționalitate - obligatorie pentru toate

subiectele de drept și cu efecte erga omnes - poate constitui un temei

rezonabil și obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct și astfel,

nediscriminatoriu.

Actualul cadru

legislativ intern permite corectarea diferențelor de tratament juridic între

persoanele care au obținut o hotărâre judecătorească definitivă înainte de

publicarea deciziei Curții Constituționale și celelalte, prin promovarea față

de prima categorie a procedurii de revizuire a hotărârilor judecătorești

respective.

Cuantumul daunelor

morale stabilit de instanța de apel este nejustificat de mare în raport de particularitățile

speței - beneficiarii sumei sunt descendenți de gradul II ai persoanei afectate

de măsura politică, nu s-au administrat dovezi din care să rezulte inexistența

despăgubirilor primite în  temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, nerelevanța

deciziilor C.E.D.O. din perspectiva „ratione temporis", în speță,

încălcarea drepturilor producându-se într-o perioadă în care Statul Român nu

ratificase Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul Statul Român

prin M.F.P. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a arătat că instanțele trebuie să soluționeze un litigiu pe baza

dispozițiilor legale în vigoare, iar existenta unor nemulțumiri ale pârtilor

cărora nu li s-a dat câștig de cauză, nu înseamnă că instanțele au refuzat

să judece sau că acestea se fac vinovate de denegrare de dreptate.

Astfel, actuala

ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o norma

legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti

principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza

hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în

plan juridic.

Acest aspect rezultă

și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțata in

cauza Slavov si alții contra Bulgariei. Dat fiind similaritatea situațiilor,

aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată sunt valabile integral în

speța de față.

Curtea Europeană

consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a

obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în

trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât deznodământul

judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.

În fine, Curtea

Europeană observă că noțiunea de discriminare prevăzută in art. 14 din

Convenție nu este una automată, astfel că nu are loc o încălcare a art. 1 din

Protocolul I, nu se poate face aplicabilitatea art. 14.

În aceste condiții,

instanța de apel era ținută de deciziile Curții Constituționale, cu atât mai

mult cu cât Curtea Constituțională s-a pronunțat că aceste decizii prin care

constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o

ordonanță a Guvernului sunt obligatorii și opozabile erga omnes, inclusiv

pentru instanțele judecătorești.

Obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel

și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din

principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia

"Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie".

Or, art. 145 alin. (2)

din Constituție prevede ca "Deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii și au putere numai pentru viitor".

Astfel, prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 și pentru

suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Așadar, având în

vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale, trimiterile la această normă au rămas fără

obiect.

În speță se aplică

legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității,

chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului.

Raportul juridic

dedus judecății în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta

pendentia), astfel că "legea nouă" se aplică în virtutea principiului

aplicării imediate a legii civile.

Față de faptul

că actualul cadru legal nu mai permite acordarea de despăgubiri morale, in

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a), nici pentru condamnări politice, nici

pentru măsuri administrative cu caracter politic, instanța de apel trebuia să

constate că pretențiile apelanților reclamanți nu mai pot fi primite și în

consecință se impune respingerea în tot a acțiunii, ca neîntemeiată.

Criticabilă este

motivarea instanței cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale

asupra drepturilor apelanților reclamanți, din perspectiva art. 6 al C.E.D.O.,

care garantează dreptul la un proces echitabil.

În acest sens,

recurentul-pârât a arătat faptul că, referitor la incidența art. 6 din

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie pornit de la

faptul că instanța europeană a fost confruntată cu problema de a ști în ce

măsura intervenția puterii legislative sau a puterii executive într-o procedură

judiciară aflată în curs de derulare este de natură să pună în discuție dreptul

la un tribunal, garantat de acest text.

Curtea Europeana a

admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementari cu efect retroactiv în

materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil

exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja

existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea

judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de

interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales si alții împotriva Franței).

Motivul acceptat până

acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei "evidente

și imperioase justificări a interesului general" a fost

"umplerea unui vid juridic", adică îndreptarea unei situații create

printr-o eroare sau lacună a legiuitorului.

În aceste cazuri,

Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și

reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de

situația astfel creată (cauza Erg - Slachthuis Verbis împotriva Belgiei 2005).

În același sens, în

cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, 2008, Curtea nu a constatat o

încălcare a principiului egalității armelor, reținând că "intervenția legiuitorului

avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă".

Făcând

aplicabilitatea acestor principii în cauza de față, se constată, pe de o

parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții

Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică

independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției,

iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal, pentru a înlătura un

paralelism legislativ, contrar normelor de tehnică legislativă.

În acest context

apreciază recurentul-pârât că nu se poate considera că s-a produs o încălcare a

art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, în

condițiile în care la momentul pronunțării deciziilor de către Curtea

Constituțională, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanțe

nefiind definitivă, nu se poate reține existența unui drept câștigat,

stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciară.

În acest context, nu

devin incidente nici prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, având în

vedere caracterul nedefinitiv al hotărârii atacate.

Principiul neretroactivității

se aplică doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv

și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din constatarea

neconstituționalității articolului 5 din Legea nr. 221/2009, nu

și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor

produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

În cazul în care se

decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională (cum este

și în cazul de față), ea nu mai poate fi aplicată, procesul

judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea in considerare a acestei noi

realități juridice.

Ca atare, decizia

Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice

contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Cum apelul este o

cale de atac devolutivă, judecata de apel fiind tot o judecată de fond,

persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se

poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost

soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească

puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecații.

În consecință,

instanța de apel în mod greșit a considerat că în cauză nu sunt aplicabile

deciziile Curții Constituționale, neținând seama de caracterul devolutiv

al apelului, cât și de principiul ierarhiei actelor normative,

respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nu mai pot fi considerate ca

unele apte a justifica menținerea sentinței apelate.

Ca efect al încetării

efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare

a declarării lor neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, se impunea respingerea apelului, precum și a acțiunii

reclamanților, ca nefondată.

Criticabila este

hotărârea instanței de apel și sub aspectul speranței legitime în ceea ce

privește dreptul de creanță, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Nu se poate retine

existenta unei „speranțe legitime” a reclamantului la obținerea unor

compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr.

221/2009, cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior

declarate neconstituționale.

Conform jurisprudenței

C.E.D.O., "speranța legitimă" este legată de modul în care o cerere

de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o

asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să

fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază

legală solidă.

În această situație,

dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus

condiției de a formula o cerere; petentul nu putea astfel să se aștepte că

dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a

procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în

cursul căreia autoritățile trebuiau să verifice dacă petentul îndeplinea

condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

Instanța trebuia să

țină seama de faptul că dispoziția legală referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad hoc,

extraordinar, nefiind abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură

neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului

declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul

ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre

faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Acest aspect este în

acord cu jurisprudența C.E.D.O., cât timp instanța de contencios european

a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a

dobândi un bun, statul dispunând de o marja de apreciere în reglementarea

mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea

prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior.

Criticabilă este

hotărârea instanței ș în ceea ce privește constatarea caracterului politic

al măsurii administrative, având în vedere că fapta pentru care autorul

reclamanților a fost supus măsurii de internare într-o colonie de muncă nu se

circumscrie ipotezei legale prevăzute în Legea nr. 221/2009, întrucât în

sarcina acestuia a fost reținută săvârșirea unei infracțiuni de drept comun,

respectiv dare de mită.

Astfel, actele depuse

în fața instanței nu sunt dovezi clare de uneltire împotriva regimului

instaurat la 6 martie 1945.

Mai mult, din toate

actele transmise de C.N.S.A.S. rezultă doar faptul că autorul reclamanților a

fost arestat și anchetat pentru darea de mită unor avocați și

magistrați prin intermediul cumnatului său, așa cum rezultă din actele

dosarului, pentru a obține o soluție favorabilă într-un proces anterior, din

anul 1948, unde într-adevăr a fost acuzat de sabotaj și pentru care acesta

a primit doar o amendă.

Ulterior, autorul

reclamanților a fost acuzat de dare de mită, iar cele 12 luni petrecute în

colonia de muncă este rezultatul acordării de mită pentru dosarul avut

anterior, fără însă a exista dovezi concludente că ar fi uneltit împotriva

regimului comunist.

În consecință, în mod

corect instanța de fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată, impunându-se

menținerea soluției dispuse de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca

temeinică și legală.

În subsidiar, pârâtul

a solicitat să se aibă în vedere faptul că suma acordata drept despăgubiri

morale, respectiv cate 3.000 euro este prea mare.

Astfel, instanța de

apel nu a avut în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor legale cuprinse în

Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovați

și, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcție preventivă,

existența unor asemenea dispoziții fiind de natură să sporească

vigilența organelor judiciare în verificarea și aprecierea

materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

Finalitatea proprie a

reglementarii privind repararea pagubei produsă prin eroare judiciară este de a

restabili ordinea de drept și cu privire la latura materială și

morală a consecințelor unui act de justiție declarat nedrept.

Ținându-se seama

de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire

și al suferințelor suportate de către reclamant, se impune să fie cenzurat

și neapreciat cuantumul daunelor morale solicitate, prin aprecierea

corectă a probelor și nu întemeierea doar pe prezumții, suma de cate 3.000

euro fiind mare.

De asemenea, nu este

lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de

la data producerii prejudiciului și până în prezent - peste 50 de ani,

astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin

trecerea timpului, însăși înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009)

a măsurilor cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabilă.

De principiu, suma de

bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune

victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții

de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Recursurile vor fi

supuse unei analize comune, reținându-se următoarele:

Față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de

recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc prin

criticile formulate recurenții M.F.P. și M.P., ci doar de a verifica

legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o

constată.

Or, în speță,

instanța de apel a statuat că internarea în colonia de muncă a autorului

reclamanților reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, în

sensul prevederilor Legii nr. 221/2009.

Cum criticile

formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea

de atac a recursului, Înalta Curte va verifica dacă, la situația de fapt

stabilită în prezenta pricină s-a făcut o corectă interpretare și aplicare

a legii de către curtea de apel.

Sub acest aspect,

este de reținut că acțiunea dedusă judecății de către reclamanți a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.

Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și ale art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În condițiile exprese

ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din

Constituție, decizia Curții Constituționale este general obligatorie, în sensul

că efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost

invocată excepția și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după

publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care

se vor soluționa în viitor.

Concluzia firească

într-o astfel de situație este aceea că, declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Dispoziția legală

declarată neconstituțională era cea care năștea dreptul subiectiv civil - cu

dreptul la acțiune aferent - iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții

legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea dedusă

judecății.

Cum Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia curții de apel a fost pronunțată la data de 20 mai 2011,

rezultă că norma legală declarată neconstituțională – care constituie temeiul

juridic pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea - nu mai putea fi

aplicată la data soluționării apelului.

Prin urmare, curtea

de apel a procedat la o greșită soluționare a pricinii, întrucât nu a avut în

vedere efectele declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 asupra acțiunii în justiție promovate de reclamanții D.I.

și D.L.

Față de

considerentele mai sus-expuse, nu se mai impune analizarea criticilor

reclamanților care vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale și

care nu mai pot fi verificate, odată ce și-au încetat efectele dispozițiile

legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate

aceste daune morale.

Pentru toate

considerentele reținute, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin.

(1), (2) și (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite

recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București și va modifica decizia atacată, în sensul

înlăturării obligării pârâtului la plata daunelor morale, cu menținerea

celelalte dispoziții ale deciziei; în baza dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanții D.I. și D.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului

București și de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei

nr. 531/ A din data de 20 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Modifică decizia în

parte, în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții D.I. și D.L. împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2012.