ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1513/2014

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele

cauzei.

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, la data de 19 iunie 2012, reclamanții N.K. și SC D. SA

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - Oficiul

Român pentru Imigrări au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, sa dispună anularea Deciziei nr. 2507934 din data de 06 aprilie 2012

prin care s-a dispus refuzul prelungirii dreptului de ședere al reclamantului

persoana fizica, obligarea paratului la emiterea unei noi decizii de prelungire

a dreptului de ședere, cu cheltuieli de judecata.

S-a

arătat că, în condițiile în care normele aplicabile, respectiv Legea nr.

69/2000 și art. 24 alin. (1) lit d) din O.U.G. nr. 194/2002 stabilesc și prevăd

expres ca angajarea sportivilor străini în România se realizează în baza unui

contract individual de munca sau în baza unei convenții civile, refuzul paratei

de prelungire a dreptului de ședere a reclamantului persoana fizica pe motiv ca

nu are încheiat contract individual de munca cu norma întreagă conform art. 56

alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, apare ca fiind unul nejustificat în

sensul Legii nr. 554/2004.

Parata a

depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes întrucât

reclamantului i-a fost ulterior prelungit dreptul de ședere, iar pe fond a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata.

La

ultimul termen de judecata reclamantul și-a precizat cererea în sensul ca

instanța rămâne investita doar cu primul capăt de cerere privind anularea

actului administrativ.

Hotărârea

instanței de fond

Prin

Sentința nr. 5616 din 8 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei de

interes; s-a admis acțiunea, precizată, formulată de reclamanții N.K. și SC D.

SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor -

Oficiul Român Pentru Imigrări. A fost anulată Decizia nr. 2507934 din 06

aprilie 2012.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut că excepția lipsei

interesului este neîntemeiata întrucât deși reclamantului persoana fizica N.K.

i s-a aprobat cererea pentru prelungirea dreptului de ședere temporara în

scopul angajării în munca, urmând a i se emite documentul de ședere cu

valabilitate de la 24 mai 2012 pana la 23 mai 2013, în condițiile în care actul

administrativ contestat pe calea litigiului de față nu a fost revocat de

emitent, acesta este în ființa, putând fi analizat de instanta.

Cu privire

la fondul cauzei, reținând incidența dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. a)

din O.U.G. nr. 194/2002 și ale art. 12 din O.U.G. nr. 56/2007 a constatat că,

în cazul sportivilor străini, nu este necesara încheierea unui contract de

munca, nici pentru eliberarea autorizației de munca, nici pentru prelungirea

dreptului de ședere.

S-a

reținut că reclamanții au făcut dovada existenței și derulării în condițiile

legii, a raporturilor de muncă prin încheierea unei convenții civile.

Teza

pârâtului în sensul căderii în desuetudine a dispozițiilor legale care prevăd

posibilitatea încheierii unei convenții civile [art. 14 alin. (2) din Legea nr.

69/2000, art. 24 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002] a fost respinsă de

Curtea de apel, dat fiind faptul că O.U.G. nr. 56/2007 nu prevede ca în toate

cazurile autorizația de muncă se eliberează condiționat de prezentarea unui

contract de muncă.

S-a

apreciat că rațiunea legislației privind regimul juridic al străinilor în

România este aceea a instituirii condițiilor legale în care aceștia trăiesc pe

teritoriul României, inclusiv din punctul de vedere al derulării raporturilor

de munca, respectiv a obținerii veniturilor necesare traiului, nefiind

obligatorie condiția restrictivă, a contractului individual de muncă prevăzut

de art. 56 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, fiind dovedită existența

convenției civile nr. 168 din 7 iulie 2010.

Recursul

Împotriva

acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Inspectoratul General pentru

Imigrări, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea cererii de recurs, a arătat că în mod neîntemeiat instanța de fond a

respins excepția lipsei de interes, în condițiile în care Inspectoratul General

pentru Imigrări i-a aprobat reclamantului prelungirea dreptului de ședere,

printr-o nouă hotărâre.

Asupra

fondului cauzei s-a arătat că, potrivit cadrului legal prevăzut de O.U.G. nr.

194/2002 și O.U.G. nr. 56/2007, instanța de fond deși a reținut corect că la

eliberarea autorizației de muncă nu este necesară încheierea unui contract de

muncă, a extins în mod nelegal acest raționament și în ceea ce privește

prelungirea dreptului de ședere.

Invocându-se

dispozițiile art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, s-a arătat că la prelungirea

dreptului de ședere pentru sportivii străini se solicită prezentarea unui

contract de muncă încheiat în condițiile legii și nu o convenție civilă, caz în

care era necesară o prevedere expresă.

S-a

solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În drept,

cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Procedura

în fața instanței de recurs

Recurentul

a depus în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ. Adresa

Ministerului Muncii Familiei și Protecției Sociale nr. 48144/I.A din 6 martie

2012.

Considerentele

și soluția instanței de recurs

Examinând

hotărârea recurată, în raport de prevederile legale incidente în cauză și

criticile formulate cât și în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că subzistă motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că pentru argumentele în continuare

prezentate, urmare a admiterii recursului formulat, se impune modificarea

sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.

În fapt,

prin Decizia nr. 2507934 din 06 aprilie 2012 Oficiul Român pentru Imigrări,

Direcția Migrație, Serviciul Autorizații și Permise de Ședere în scop de Munca

București a respins cererea reclamantului N.K. de prelungire a dreptului de

ședere în scop de muncă.

În

motivare s-a reținut ca reclamantul nu a făcut dovada deținerii legale a

spațiului de locuit și a încheierii contractului individual de munca cu norma

întreaga cu angajatorul SC D. SA din care să rezulte că salariul înscris este

cel puțin la nivelul salariului mediu brut pe economie.

Prin

decizia ORI nr. 2460253 emisa în soluționarea plângerii administrative

prealabile, s-a reținut caracterul neîntemeiat al cererii reclamantului.

În drept,

potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002:

(1)

Străinilor intrați în România în scopul angajării în muncă, posesori ai unei

autorizații valabile de muncă pentru lucrători permanenți, lucrători sezonieri,

lucrători stagiari, sportivi, nominale, pentru lucrători transfrontalieri sau

pentru lucrători înalt calificați li se prelungește dreptul de ședere temporară

dacă prezintă următoarele documente:

a)

contractul individual de muncă cu normă întreagă, vizat de inspectoratul

teritorial de muncă, din care să rezulte faptul că salariul înscris este cel

puțin la nivelul salariului mediu brut pe economie. În cazul lucrătorilor înalt

calificați, acesta va fi la nivelul de cel puțin 4 ori salariul mediu brut pe

economie;

b) actul

medical de atestare a stării de sănătate, din care să rezulte că străinul este

apt pentru a fi încadrat în muncă.

Cu titlu

prealabil, instanța de control judiciar constată că argumentele recurentului în

ceea ce privește greșita soluționare a excepției lipsei de interes sunt

nefondate, actele administrative atacate, respectiv Decizia nr. 2507934 din 06

aprilie 2012 și decizia de soluționare a plângerii administrative, nefiind

revocate, fiind supuse cenzurii instanței de contencios administrativ.

Apreciază

Înalta Curte, în raport de textele de lege incidente în cauză, că în mod greșit

prima instanță a interpretat dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002 în sensul că nu

este necesară încheierea unui contract de muncă la prelungirea dreptului de

ședere temporară, opinând că rațiunea legiuitorului este aceea ca solicitantul

să facă dovada obținerii unor venituri necesare traiului, în condițiile

încheierii unei convenții civile intre cei doi reclamanți.

Cum în

mod corect s-a arătat și în motivele de recurs, raționamentul instanței este

corect numai în ceea ce privește eliberarea autorizației de muncă.

Chiar

dacă, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 56/2007 autorizația de muncă

este necesară la prelungirea dreptului de ședere, nu este și suficientă, la

prelungire trebuind îndeplinite, în condițiile art. 50 - 52, coroborate cu cele

ale art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, cerințe mult mai largi decât existența

unei autorizații de muncă prin care se atestă doar dreptul străinului de a fi

încadrat în muncă pe teritoriul României.

Or,

instanța de recurs constată că potrivit dispozițiilor art. 56 din O.U.G. nr.

194/2002, la prelungirea dreptului de ședere pentru sportivii străini se

solicită în mod expres prezentarea unui contract de muncă încheiat în

condițiile legii, condiție pe care cetățeanul străin reclamant, persoană

fizică, nu o îndeplinea la data depunerii cererii de prelungire, în mod legal,

prin decizia contestată fiind respinsă cererea de prelungire a dreptului de

ședere.

Nu poate

fi primită motivarea primei instanțe, în sensul că legea este restrictivă,

fiind suficientă existența unei convenții civile, întrucât, în cazul cererii de

prelungire a dreptului de ședere sunt aplicabile dispozițiile art. 56 alin. (1)

lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 care prevăd expres obligația prezentării

contractului individual de muncă cu normă întreagă, vizat de inspectoratul

teritorial de muncă.

Înalta

Curte constată că atunci când legiuitorul a prevăzut alternativ contractul de

muncă și convenția civilă, a prevăzut-o expres în O.U.G. nr. 195/2002, cum este

cazul art. 24 alin. (1) lit. d) care reglementează viza de lungă ședere pentru

angajare în muncă.

În

același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, s-a mai pronunțat, în situații similare și prin alte

decizii (ex. Decizia nr. 1213/2014).

Temeiul

legal al soluției adoptate în recurs

Față de

toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată a

fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incident

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În temeiul

art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul, va casa sentința atacată și va respinge acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Inspectoratul General pentru Imigrări împotriva Sentinței

nr. 5616 din 8 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal.

Modifică

sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 martie 2014.

Procesat

de GGC - GV