ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1513/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 19 iunie 2012, reclamanții N.K. și SC D. SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - Oficiul Român pentru Imigrări au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, sa dispună anularea Deciziei nr. 2507934 din data de 06 aprilie 2012 prin care s-a dispus refuzul prelungirii dreptului de ședere al reclamantului persoana fizica, obligarea paratului la emiterea unei noi decizii de prelungire a dreptului de ședere, cu cheltuieli de judecata.

S-a arătat că, în condițiile în care normele aplicabile, respectiv Legea nr. 69/2000 și art. 24 alin. (1) lit d) din O.U.G. nr. 194/2002 stabilesc și prevăd expres ca angajarea sportivilor străini în România se realizează în baza unui contract individual de munca sau în baza unei convenții civile, refuzul paratei de prelungire a dreptului de ședere a reclamantului persoana fizica pe motiv ca nu are încheiat contract individual de munca cu norma întreagă conform art. 56 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, apare ca fiind unul nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004. Parata a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes întrucât reclamantului i-a fost ulterior prelungit dreptul de ședere, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata.

La ultimul termen de judecata reclamantul și-a precizat cererea în sensul ca instanța rămâne investita doar cu primul capăt de cerere privind anularea actului administrativ. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 5616 din 8 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei de interes; s-a admis acțiunea, precizată, formulată de reclamanții N.K. și SC D. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - Oficiul Român Pentru Imigrări. A fost anulată Decizia nr. 2507934 din 06 aprilie 2012. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut că excepția lipsei interesului este neîntemeiata întrucât deși reclamantului persoana fizica N.K.

i s-a aprobat cererea pentru prelungirea dreptului de ședere temporara în scopul angajării în munca, urmând a i se emite documentul de ședere cu valabilitate de la 24 mai 2012 pana la 23 mai 2013, în condițiile în care actul administrativ contestat pe calea litigiului de față nu a fost revocat de emitent, acesta este în ființa, putând fi analizat de instanta. Cu privire la fondul cauzei, reținând incidența dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 și ale art. 12 din O.U.G. nr. 56/2007 a constatat că, în cazul sportivilor străini, nu este necesara încheierea unui contract de munca, nici pentru eliberarea autorizației de munca, nici pentru prelungirea dreptului de ședere.

S-a reținut că reclamanții au făcut dovada existenței și derulării în condițiile legii, a raporturilor de muncă prin încheierea unei convenții civile. Teza pârâtului în sensul căderii în desuetudine a dispozițiilor legale care prevăd posibilitatea încheierii unei convenții civile [art. 14 alin. (2) din Legea nr. 69/2000, art. 24 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002] a fost respinsă de Curtea de apel, dat fiind faptul că O.U.G. nr. 56/2007 nu prevede ca în toate cazurile autorizația de muncă se eliberează condiționat de prezentarea unui contract de muncă.

S-a apreciat că rațiunea legislației privind regimul juridic al străinilor în România este aceea a instituirii condițiilor legale în care aceștia trăiesc pe teritoriul României, inclusiv din punctul de vedere al derulării raporturilor de munca, respectiv a obținerii veniturilor necesare traiului, nefiind obligatorie condiția restrictivă, a contractului individual de muncă prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, fiind dovedită existența convenției civile nr. 168 din 7 iulie 2010. Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, a arătat că în mod neîntemeiat instanța de fond a respins excepția lipsei de interes, în condițiile în care Inspectoratul General pentru Imigrări i-a aprobat reclamantului prelungirea dreptului de ședere, printr-o nouă hotărâre.

Asupra fondului cauzei s-a arătat că, potrivit cadrului legal prevăzut de O.U.G. nr. 194/2002 și O.U.G. nr. 56/2007, instanța de fond deși a reținut corect că la eliberarea autorizației de muncă nu este necesară încheierea unui contract de muncă, a extins în mod nelegal acest raționament și în ceea ce privește prelungirea dreptului de ședere. Invocându-se dispozițiile art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, s-a arătat că la prelungirea dreptului de ședere pentru sportivii străini se solicită prezentarea unui contract de muncă încheiat în condițiile legii și nu o convenție civilă, caz în care era necesară o prevedere expresă. S-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Procedura în fața instanței de recurs Recurentul a depus în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ. Adresa Ministerului Muncii Familiei și Protecției Sociale nr. 48144/I.A din 6 martie 2012. Considerentele și soluția instanței de recurs Examinând hotărârea recurată, în raport de prevederile legale incidente în cauză și criticile formulate cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subzistă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că pentru argumentele în continuare prezentate, urmare a admiterii recursului formulat, se impune modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.

În fapt, prin Decizia nr. 2507934 din 06 aprilie 2012 Oficiul Român pentru Imigrări, Direcția Migrație, Serviciul Autorizații și Permise de Ședere în scop de Munca București a respins cererea reclamantului N.K. de prelungire a dreptului de ședere în scop de muncă. În motivare s-a reținut ca reclamantul nu a făcut dovada deținerii legale a spațiului de locuit și a încheierii contractului individual de munca cu norma întreaga cu angajatorul SC D. SA din care să rezulte că salariul înscris este cel puțin la nivelul salariului mediu brut pe economie. Prin decizia ORI nr. 2460253 emisa în soluționarea plângerii administrative prealabile, s-a reținut caracterul neîntemeiat al cererii reclamantului.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002: (1) Străinilor intrați în România în scopul angajării în muncă, posesori ai unei autorizații valabile de muncă pentru lucrători permanenți, lucrători sezonieri, lucrători stagiari, sportivi, nominale, pentru lucrători transfrontalieri sau pentru lucrători înalt calificați li se prelungește dreptul de ședere temporară dacă prezintă următoarele documente: a) contractul individual de muncă cu normă întreagă, vizat de inspectoratul teritorial de muncă, din care să rezulte faptul că salariul înscris este cel puțin la nivelul salariului mediu brut pe economie. În cazul lucrătorilor înalt calificați, acesta va fi la nivelul de cel puțin 4 ori salariul mediu brut pe economie; b) actul medical de atestare a stării de sănătate, din care să rezulte că străinul este apt pentru a fi încadrat în muncă.

Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar constată că argumentele recurentului în ceea ce privește greșita soluționare a excepției lipsei de interes sunt nefondate, actele administrative atacate, respectiv Decizia nr. 2507934 din 06 aprilie 2012 și decizia de soluționare a plângerii administrative, nefiind revocate, fiind supuse cenzurii instanței de contencios administrativ. Apreciază Înalta Curte, în raport de textele de lege incidente în cauză, că în mod greșit prima instanță a interpretat dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002 în sensul că nu este necesară încheierea unui contract de muncă la prelungirea dreptului de ședere temporară, opinând că rațiunea legiuitorului este aceea ca solicitantul să facă dovada obținerii unor venituri necesare traiului, în condițiile încheierii unei convenții civile intre cei doi reclamanți.

Cum în mod corect s-a arătat și în motivele de recurs, raționamentul instanței este corect numai în ceea ce privește eliberarea autorizației de muncă. Chiar dacă, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 56/2007 autorizația de muncă este necesară la prelungirea dreptului de ședere, nu este și suficientă, la prelungire trebuind îndeplinite, în condițiile art. 50 - 52, coroborate cu cele ale art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, cerințe mult mai largi decât existența unei autorizații de muncă prin care se atestă doar dreptul străinului de a fi încadrat în muncă pe teritoriul României. Or, instanța de recurs constată că potrivit dispozițiilor art. 56 din O.U.G.

nr. 194/2002, la prelungirea dreptului de ședere pentru sportivii străini se solicită în mod expres prezentarea unui contract de muncă încheiat în condițiile legii, condiție pe care cetățeanul străin reclamant, persoană fizică, nu o îndeplinea la data depunerii cererii de prelungire, în mod legal, prin decizia contestată fiind respinsă cererea de prelungire a dreptului de ședere. Nu poate fi primită motivarea primei instanțe, în sensul că legea este restrictivă, fiind suficientă existența unei convenții civile, întrucât, în cazul cererii de prelungire a dreptului de ședere sunt aplicabile dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 care prevăd expres obligația prezentării contractului individual de muncă cu normă întreagă, vizat de inspectoratul teritorial de muncă.

Înalta Curte constată că atunci când legiuitorul a prevăzut alternativ contractul de muncă și convenția civilă, a prevăzut-o expres în O.U.G. nr. 195/2002, cum este cazul art. 24 alin. (1) lit. d) care reglementează viza de lungă ședere pentru angajare în muncă. În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a mai pronunțat, în situații similare și prin alte decizii (ex. Decizia nr. 1213/2014). Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.. În temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va respinge acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Inspectoratul General pentru Imigrări împotriva Sentinței nr. 5616 din 8 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2014. Procesat de GGC - GV