ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1213/2014

Decizia nr. 1213/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și SC B. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - Oficiul Român Pentru Imigrări, în prezent Inspectoratul General pentru Imigrări, a solicitat anularea Deciziei nr. 2507933 din 06 aprilie 2012, prin care s-a dispus refuzul prelungirii dreptului de ședere al reclamantului A. și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de prelungire a dreptului de ședere prin raportare la dispozițiile legale aplicabile jucătorilor profesioniști străini; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că pârâtul a realizat o analiză nelegală a dispozițiilor legale aplicabile în raport de specificul activității desfășurate de către jucătorii profesioniști străini.

Invocând în drept dispozițiile art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 69/2000 și ale art. 24 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002, reclamanții au subliniat dreptul cluburilor de a încheia convenții civile cu sportivii străini, convenții valabile care atrag aplicabilitatea dispozițiilor legale privind acordarea vizei de lungă ședere sau de prelungire a vizei de ședere în România și de încadrare în muncă.

Prin urmare, invocarea inexistenței unui contract de muncă încheiat între jucător și SC B. SA este netemeinică și contrară dispozițiilor legale aplicabile.

Invocând și dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. a) și e) din O.U.G. nr. 56/2007, reclamanții au menționat că, în condițiile în care legiuitorul ar fi vrut să indice în mod expres necesitatea unui contract de muncă pentru acordarea autorizației de muncă, acesta ar fi realizat acest lucru.

Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea acțiunii ca fiind rămasă fără obiect, iar pe fond respingerea acesteia ca fiind neîntemeiată.

Sub aspectul rămânerii fără obiect a cauzei, pârâtul a arătat că reclamantul A. era titularul unui drept de ședere valabil conform vizei nr. 1568463, acordat pentru perioada 10 februarie 2012 - 10 august 2012, iar ulterior refuzului cetățeanul străin nu a mai depus o nouă cerere de prelungire a dreptului de ședere, ci a părăsit România la data de 26 mai 2012, în acest moment dreptul său de ședere pe teritoriul național fiind expirat. Față de acestea și raportat la obiectul cauzei, cauza a rămas fără obiect, deoarece străinul nu a mai dorit să-și desfășoare activitatea pe teritoriul României, iar instituția ar fi în imposibilitate a-i prelungi șederea, întrucât dreptul de ședere anterior a expirat.

Prin Sentința nr. 5221 din 24 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea promovată de reclamanții A. și SC B. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General pentru Imigrări (fost Oficiul Român pentru Imigrări) și, pe cale de consecință, a anulat Decizia nr. 2507933 din 06 aprilie 2012 și a obligat pârâtul la emiterea unei noi decizii de prelungire a dreptului de ședere, prin raportare la dispozițiile aplicabile jucătorilor profesioniști străini.

Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 8,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru și timbru judiciar).

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a apreciat că o cerere având ca obiect anularea unui act nu poate rămâne fără obiect decât în cazul revocării respectivului act de către autoritatea emitentă sau de către autoritatea ierarhic superioară, aspect ce nu a intervenit în speță.

Tot astfel și în privința celui de-al doilea capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de prelungire a dreptului de ședere, a apreciat că și acesta ar fi rămas fără obiect numai în situația în care, ulterior sesizării instanței de judecată, dar până la pronunțarea hotărârii, pârâtul ar fi executat obligația pretinsă de reclamant pe calea respectivului demers judiciar.

Cum pârâtul nu a revocat decizia contestată în speță și nici nu a emis decizia de prelungire a dreptului de ședere al reclamantului, conform solicitărilor acestuia din cererea de chemare în judecată, prima instanță a reținut ca fiind neîntemeiată cererea pârâtului de respingere a acțiunii ca rămasă fără obiect.

În ceea ce privește susținerile pârâtului în sensul că reclamantul a părăsit țara la data de 26 mai 2012, că în prezent și-ar desfășura activitatea în străinătate și că nu ar mai avea interes în susținerea acțiunii, instanța de fond a constatat cu prioritate că nu a fost invocată în condițiile legii excepția lipsei de interes, ci numai ca și argument pentru respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

A mai reținut instanța că nu s-a făcut dovada că străinul și-ar desfășura activitatea în străinătate, dar și împrejurarea că plecarea de pe teritoriul României la data de 26 mai 2012 este lipsită de relevanță față de obiectul prezentei cauze. Aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtul însuși a recunoscut dreptul reclamantului de a rămâne pe teritoriul țării până la data de 10 august 2012.

Pe fondul cauzei, instanța de fond, a reținut că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor O.U.G. nr. 56/2007, dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Lege nr. 69/2000 și cele ale art. 24 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002, rezultă că pentru sportivii străini, în vederea prelungirii dreptului de ședere, nu este necesară încheierea unui contract de muncă.

A reținut, de asemenea, că reclamanții au făcut dovada existenței și derulării în condițiile legii a raporturilor de muncă prin încheierea unei convenții civile și că, esențial este în speță, faptul că s-a făcut dovada existenței și derulării raporturilor de muncă din perspectiva dreptului de ședere al străinului, nefiind elocventă în această materie existența raporturilor specifice dreptului muncii.

Judecătorul fondului a apreciat ca fiind neîntemeiată apărarea pârâtului, în sensul căderii în desuetudine a dispozițiilor legale care prevăd posibilitatea încheierii unei convenții civile (respectiv art. 14 alin. (2) din Legea nr. 69/2000, art. 24 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002), din moment ce O.U.G. nr. 56/2007 nu prevede că în toate cazurile autorizația de muncă se eliberează condiționat de prezentarea unui contract de muncă.

A considerat că rațiunea legislației privind străinii în România este aceea a instituirii condițiilor legale în care aceștia trăiesc efectiv pe teritoriul țării, inclusiv din punctul de vedere al derulării raporturilor legale de muncă, obținerii veniturilor necesare traiului, iar nu aceea a creării cadrului legal pentru plata contribuțiilor către stat.

Dacă instituirea obligației încheierii unui contract de muncă în cazul cetățenilor români este impusă pentru protejarea drepturilor salariatului, reglementarea fiind explicată de rațiuni sociale, în cazul străinilor, rațiunea este aceea a creării condițiilor de existență și muncă legală, în ideea combaterii șederii ilegale pe teritoriul statului.

A mai apreciat instanța de fond că, dacă legea cadru permite străinilor să încheie cu o structură sportivă, în formă scrisă, un contract individual de muncă sau o convenție civilă în condițiile legii (Legea nr. 69/2000 și O.U.G. nr. 56/2007), acest drept ori exercițiul acestuia nu poate fi restrâns printr-un act normativ care reglementează într-un domeniu distinct și care reglementează deci raporturi sociale diferite (O.U.G. nr. 194/2002).

Dacă acordarea vizei de lungă ședere (art. 24 din O.U.G. nr. 194/2002) nu presupune în mod necesar încheierea unui contract individual de muncă, nici dispozițiile art. 44, privind viza de lungă ședere pentru angajare în muncă neinstituind obligativitatea încheierii unui asemenea contract, esențială în acest din urmă caz fiind dovada mijloacelor de întreținere la nivelul salariului minim brut garantat în plată pentru întreaga perioadă înscrisă în viză, nici pentru prelungirea dreptului de ședere (art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002) nu poate fi instituită o astfel de condiție, în mod suplimentar.

Condiția restrictivă a contractului individual de muncă prevăzută de art. 56 alin. (1) lit. a) trebuie interpretată în sensul că ceea ce se solicită este dovedirea raporturilor de muncă și în special a veniturilor realizate de străin, respectiv cel puțin la nivelul salariului mediu brut pe economie.

Împotriva hotărârii instanței de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General pentru Imigrări, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs invocate se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 56/2007 art. 14 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 și în special a dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2004 în ceea ce privește soluția de admitere a acțiunii pronunțată de prima instanță.

Recurentul arată că în cazul în care un străin dorește să intre în România pentru angajare în muncă îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 56/2007 și de O.U.G. nr. 194/2004 în sensul că acesta trebuie să obțină mai întâi autorizația de muncă, în baza art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 56/2007, care îi dă dreptul să fie încadrat în muncă, urmând ca pe baza acesteia să-i fie eliberate la cerere viza de lungă ședere pentru angajare în muncă în baza art. 44 din O.U.G. nr. 194/2004 sau să-i fie prelungit dreptul de ședere în baza art. 56 din același act normativ.

Recurentul arată că în mod corect prima instanță a analizat condițiile în care poate fi eliberată autorizația de muncă în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 56/2007 apreciind că nu este necesară încheierea unui contract de muncă, dar în mod greșit a extins acest raționament și în ceea ce privește prelungirea dreptului de ședere.

Instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 50 - 52 coroborat cu dispozițiile art. 56 din O.U.G. nr. 194/2004, care se aplică cu prioritate cererilor având ca obiect prelungirea dreptului de ședere și care privesc îndeplinirea mai multor condiții cumulative, reprezentând cerințe mult mai largi decât existența unei autorizații de muncă, prin care se atestă doar dreptul străinului de a fi încadrat în muncă pe teritoriul României.

Recurentul arată că în cauză prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 56 din O.U.G. nr. 194/2004 în sensul că în cauză nu este necesar pentru prelungirea dreptului de ședere temporară prezentarea contractului de muncă cu normă întreagă vizat de inspectoratul teritorial de muncă pentru reclamantul-intimat A.

În cazul reclamantului-intimat sunt aplicabile cu prioritate dispozițiile art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002 deoarece el se află în fața prelungirii dreptului de ședere, respectiv după intrarea reclamantului sportiv în țară, fiind aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002.

În baza acestui act normativ special este necesar prezentarea contractului de muncă și nu o convenție civilă ca și act avut în cadrul unei proceduri de acordare a dreptului de ședere în baza art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, articol prin care se stipulează în mod expres prezentarea unui contract de muncă condiție pe care reclamantul-intimat persoană fizică nu a îndeplinit-o și în consecință nu îndeplinea condițiile pentru prelungirea dreptului de ședere.

Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, Curtea îl apreciază pentru următoarele considerentele ca fondat, în cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 56/2007 și a dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002.

În mod greșit prima instanță a anulat ca nelegală Decizia nr. 2507933 din 6 aprilie 2012 prin care s-a respins cererea reclamanților-intimați de prelungire a dreptului de ședere.

Prima instanță a interpretat greșit dispozițiile O.U.G. nr. 56/2007, dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 64/2000 și dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002 în sensul că pentru sportivii străini, în vederea prelungirii dreptului de ședere nu este necesară prezentarea unui contract de muncă valabil încheiat.

Soluția este nelegală în raport de dispozițiile art. 44 și 56 din O.U.G. nr. 194/2002, act normativ special aplicabil cu prioritate în raport de obiectul cererii reclamanților:

Art. 44 - Viza de lungă ședere pentru angajare în muncă

(l) Viza de lungă ședere pentru angajare în muncă se acordă străinilor pe baza autorizației de muncă eliberată de Oficiul Român pentru Imigrări în condițiile legii.

Art. 56 - Prelungirea dreptului de ședere temporară în scop de muncă sau detașare.

(1) Străinilor intrați în România în scopul angajării în muncă, posesori ai unei autorizații valabile de muncă pentru lucrători permanenți, lucrători sezonieri, lucrători stagiari, sportivi, nominale, pentru lucrători transfrontalieri sau pentru lucrători înalt calificați li se prelungește dreptul de ședere temporară dacă prezintă următoarele documente:

a) contractul individual de muncă cu normă întreagă, vizat de inspectoratul teritorial de muncă, din care să rezulte faptul că salariul înscris este cel puțin la nivelul salariului mediu brut pe economie.

b) actul medical de atestare a stării de sănătate, din care să rezulte că străinul este apt pentru a fi încadrat în muncă.

În sentința recurată, instanța de fond a analizat, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 56/2007, condițiile în care poate fi eliberată autorizația de muncă constatând că "reiese din aceste dispoziții legale, precum și din celelalte prevederi ale ordonanței în discuție, că în cazul sportivilor străini nu este necesară încheierea unui contract de muncă nici pentru eliberarea autorizației de muncă nici pentru prelungirea dreptului de ședere"

În mod corect instanța de fond a reținut că la eliberarea autorizației de muncă nu este necesară încheierea unui contract de muncă, dar a extins acest raționament și în ceea ce privește prelungirea dreptului de ședere.

În mod greșit prima instanță a interpretat dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002 în sensul că nu este necesară încheierea unui contract de muncă sau încheierea unei convenții civile.

Chiar dacă, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 56/2007 autorizația de muncă este necesară la prelungirea dreptului de ședere, nu este și suficientă, la prelungire trebuind îndeplinite, în condițiile art. 50 - 52, coroborate cu cele ale art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, cerințe mult mai largi decât existența unei autorizații de muncă prin care se atestă doar dreptul străinului de a fi încadrat în muncă pe teritoriul României.

Argumentul privind nesolicitarea contractului de muncă la eliberarea autorizației a fost extins în mod greșit și pentru prelungirea dreptului de ședere deoarece în această etapă (admisia) nu se solicită dovedirea unor raporturi de muncă între străin și persoana fizică/juridică care dorește să îl angajeze ci doar verificarea unor condiții preliminare care îi dau dreptul angajatorului să încadreze în muncă un străin iar acestuia din urmă să desfășoare activități lucrative pe teritoriul României

În cazul cererii de prelungire a dreptului de ședere sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 194/2004 deoarece privește raportul cetățeanului român cu statul român, respectiv dreptul de intrare și ulterior de ședere pe teritoriul României, precum și obligația corelativă de a părăsi teritoriul României dacă nu sunt îndeplinite condițiile specifice prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002.

Astfel, O.U.G. nr. 194/2002 nu privește existența unui contract de muncă la solicitarea vizei de lungă ședere pentru angajare în muncă (art. 44), străinul fiind în afara teritoriului național. Este cerută doar copia autorizației de muncă, prin care se dovedește că străinul a primit dreptul de a desfășura activități lucrative în România.

Potrivit art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, străinilor intrați în România în scopul angajării în muncă, posesori ai unei autorizații valabile de muncă pentru sportivi, li se prelungește dreptul de ședere temporară dacă prezintă contractul de muncă cu normă întreagă, vizat de inspectoratul teritorial de muncă și actul medical de atestare din care să rezulte că străinul este apt pentru a fi încadrat în muncă.

Într-adevăr, Legea nr. 69/2000 reglementează, la art. 14 alin. (2), practicarea sportului în baza unui contract de muncă ori a unei convenții civile fără să facă distincția între sportivii cetățeni români și sportivii cetățeni străini. Totuși, pentru sportivii străini, în vederea obținerii dreptului de muncă în România, se face trimitere, prin art. 14 alin. (5), din același act normativ fiind aplicabilă legislația specifică străinilor.

Curtea apreciază că potrivit dispozițiilor art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, la prelungirea dreptului de ședere pentru sportivii străini se solicită în mod expres prezentarea unui contract de muncă încheiat în condițiile legii, condiție pe care cetățeanul străin reclamant, persoană fizică, nu o îndeplinea la data depunerii cererii de prelungire și ulterior ținând cont că din actele dosarului rezultă expirarea duratei convenției la data de 30 iunie 2012, în mod legal, prin decizia contestată fiind respinsă cererea de prelungire a dreptului de ședere.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va admite recursul și va modifica sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General pentru Imigrări împotriva Sentinței nr. 5221 din 24 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții A. și SC B. SA, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2014.

Procesat de GGC - CT