ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 136/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 136/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal

sub nr. 5398/86/2009 din 13 august 2009, reclamanta Direcția Generală a

Finanțelor Publice Suceava a chemat în judecată pârâtele SC "B.M.W."

SRL București și SC "B.E." SRL Vatra Dornei solicitând ca, prin

hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a Contractului

de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002, încheiat între pârâte.

Prin întâmpinare,

pârâta S.C. "B.E." S.R.L Vatra Dornei a solicitat respingerea

acțiunii, ca fiind lipsită de interes și introdusă de o persoană lipsită de

calitate procesuală activă, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea

acțiunii, ca nefondată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de

judecată.

La termenul de

judecată din 26 aprilie 2010, secund - pârâta a depus la dosar o cerere de

suspendare a judecării cauzei, invocând excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 966 și art. 968 C. civ., ce încalcă prevederile constituționale

cuprinse în cadrul art. 16 alin. (1) și 2, art. 20, art. 53 și art. 57,

apreciind că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de Legea

nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, precum

și prevederile art. 29 alin. (1) din lege.

Prin încheierea de

ședință din 21 iunie 2010, tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin.

(4) din Legea nr. 47/1992, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 966 și art. 968 C. civ., dispunând

totodată și suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 29 alin. (5) din

același act normativ, pe durata soluționării acestei excepții.

Împotriva acestei

încheieri, SC "B.M.W." SRL a declarat recurs, care, prin Decizia nr.

1709 din 1 octombrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a fost anulat ca netimbrat.

La data de 12

octombrie 2010, pârâta SC "B.E." SRL a formulat contestație în

anulare împotriva deciziei sus-menționate, iar prin Decizia nr. 2019 din 4

noiembrie 2010, Curtea de Apel Suceava a anulat, ca netimbrată, această

contestație.

Reclamanta Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Suceava la data de 6 decembrie 2010 a

formulat cerere de repunere pe rol cauzei, motivat de faptul că dispozițiile

art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 au fost abrogate prin Legea nr.

177/2010.

Prin Sentința nr.

2851 din 18 aprilie 2011, Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal a respins excepția netimbrării acțiunii, ca nefondată

și, admițând excepția lipsei de interes, a respins cererea formulată de

reclamantă, pentru lipsă de interes, obligând-o pe aceasta să plătească pârâtei

SC "B.E." SRL suma de 404,96 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în speță, reclamanta a

solicitat să se constate nulitatea absolută a Contractului de cesiune nr. 72

din 10 iunie 2002, prin care SC "B.M.W." SRL, în calitate de cedentă,

a transmis către SC "B.E." SRL, în calitate de cesionară, beneficiul

Contractului nr. 27227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și

obligațiile aferente, precizând că, deși pârâta-cesionară are creanțe fiscale

neachitate, prin constatarea nulității contractului în cauză, reclamanta nu ar

obține niciun folos practic, din moment ce debitoarea sa - SC "B.E."

SRL, a dobândit prin acest contract un bun, respectiv, beneficiul Contractului

nr. 27227 din 1999.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta DGFP Suceava,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 135

din data de 13 ianuarie 2012, Curtea de Apel Suceava a admis recursul declarat

de reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Suceava,

împotriva Sentinței nr. 2851 din 18 aprilie 2011 a Tribunalului Suceava, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, a casat în totalitate

sentința recurată și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe

(complet comercial).

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că este unanim recunoscut în doctrină și

jurisprudență faptul că, deși exercițiul acțiunii civile este liber, în sensul

că acesta nu este supus unor garanții sau autorizări prealabile, totuși este

necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiții și anume: afirmarea unui

drept, justificarea interesului de a recurge la serviciul justiției,

capacitatea procesuală și calitatea procesuală.

S-a constatat că

pretenția dedusă judecății de reclamanta DGFP Suceava vizează constatarea

nulității absolute a Contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002 încheiat

între cele două pârâte, fiind de principiu că aceasta poate fi invocată de

orice persoană care justifică un interes legitim.

Deși prima instanță a

reținut împrejurarea că, prin existența contractului în litigiu, debitoarea

reclamantei - pârâte SC "B.E." SRL Vatra Dornei este avantajată de

dobândirea beneficiului Contractului nr. 27227/1999, aspect de natură să

anihileze interesul pretins de reclamantă în promovarea acțiunii, a cărei

finalitate constă în inexistența contractului, cu consecința pierderii

pretinsului avantaj, din ansamblul probator al cauzei, instanța de recurs a

apreciat că în speță, se conturează interesul reclamantei în susținerea

pretenției dedusă judecății.

Cu referire la motivul

de recurs vizând nepronunțarea primei instanțe asupra excepției lipsei

calității procesuale active, s-a reținut că acesta nu poate fi primit în

condițiile în care, potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pronunțarea minus

petita a primei instanțe nu poate constitui motiv de reformare a hotărârii, ci

exclusiv de completare a acesteia, potrivit art. 281

2

C. proc. civ.,

și care, nu poate fi cerută pe calea recursului față de dispozițiile imperative

ale art. 281

2

C. proc. civ.

Față de cele ce

preced, s-a apreciat că prin reținerea eronată a incidenței excepției lipsei de

interes a reclamantei, prima instanță a pronunțat o hotărâre esențialmente

netemeinică și nelegală, echivalând practic cu necercetarea fondului cauzei și

încălcarea principiului dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6

parag. 1 din Convenție, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) și (5)

C. proc. civ., a fost admis recursul, cu consecința casării sentinței și

trimiterii cauzei, pentru rejudecare, aceleiași instanțe, cu această ocazie

urmând a fi avute în vedere și susținerile din recurs ale părților.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția civilă la data de 16

februarie 2012 sub nr. 5398/86/2009/a1*.

Prin Sentința nr. 907

din 13 aprilie 2012 Tribunalul Suceava a respins excepțiile necompetenței

materiale a Tribunalului Suceava, a inadmisibilității și a lipsei calității

procesuale active, ca nefondate și a respins cererea având ca obiect

"acțiune în anulare" formulată de către reclamanta Direcția Generală

a Finanțelor Publice Suceava, în contradictoriu cu pârâtele SC

"B.M.W." SRL - prin administrator judiciar E.I. SPRL București și SC

"B.E." SRL Vatra Dornei, ca nefondată, obligând reclamanta la plata

sumei de 404,96 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că acțiunea având ca obiect anularea Contractului de

cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002, este o cauză de natură comercială

neevaluabilă în bani (la data introducerii cererii). în consecință, competența

materială de soluționare a cauzei aparține tribunalului, potrivit dispozițiilor

art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. (forma în vigoare la data formulării

cererii). A mai apreciat instanța faptul că admiterea cererii ar putea avea ca

efect ulterior lipsirea de efect a Deciziei nr. 193 din 2009 emisă de D.G.S.C.

din cadrul ANAF, fiind apreciat ca o simplă probabilitate, care oricum nu

schimbă obiectul cererii, transformând-o într-o cerere în materia

contenciosului administrativ. Pentru aceste motive, instanța a respins excepția

necompetenței materiale, ca nefondată.

Excepția

inadmisibilității a fost respinsă ca nefondată, întrucât cererea este una în

materie comercială (în prezent în materie civilă), și nu una în materia

contenciosului administrativ.

Cât privește lipsa calității

procesuale active, prin Decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012 a Curții de Apel

Suceava s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanta are interes

în promovarea cereri. În consecință, cum reclamanta a invocat un motiv de

nulitate absolută, și are și interes, are, pe cale de consecință și calitate

procesuală activă, motiv pentru care excepția a fost respinsă, ca nefondată.

Referitor la lipsa mandatului special din partea Ministerului Finanțelor

Publice, reclamanta a arătat că înțelege să formuleze cererea în nume propriu,

și nu în numele Statului Român, motiv pentru care nu are nevoie de un mandat

din partea cuiva.

Cu privire la fondul

cauzei, instanța a constatat că, între Societatea Națională a Apelor Minerale

SA București și SC B.M.W. SA București s-a încheiat Contractul nr. 27227 din 9

decembrie 1999, având ca obiect livrarea franco - sursă și vânzarea produsului

minier - apă minerală naturală rezultat din sursele aferente perimetrelor de

exploatare Roșu - Vatra Dornei și Moara Dracului, conform graficului de livrare

orientativ din anexa 1. S-a mai precizat, la art. 2.2, că vânzătorul este

deținătorul Licențelor de concesiune nr. 56/1999 și nr. 122/1999 pentru aceste

perimetre.

Prin Contractul de

cesiune nr. 32 din 6 ianuarie 2000, SC B.M.W. SA București a transmis

cesionarului SC B.D.P. SRL Timișoara beneficiul Contractului nr. 27227 din 9

decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente. Prin

contractul de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2001 cedenta SC B.M.W. SRL București

a transmis cesionarei SC B.E. SRL Vatra Dornei beneficiul Contractului nr.

27227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile

aferente, cu titlu gratuit, (datorită faptului că a închis punctul de lucru din

Vatra Dornei și se află în imposibilitate de a beneficia de acest contract).

Cu privire la primul

motiv de nulitate, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr.

61/1998: "Titularul unei licențe poate transfera unei alte persoane

juridice drepturile dobândite și obligațiile asumate, numai cu aprobarea scrisă

a autorității competente. Orice transfer realizat fără aprobare scrisă este nul

de drept". Având în vedere interesul general protejat prin acest text,

instanța a apreciat că este vorba despre un caz de nulitate absolută, putând

astfel fi invocat de către reclamantă. S-a apreciat însă că textul arătat nu

este aplicabil în speță întrucât, prin Contractul nr. 27227 din 9 decembrie

1999, SC B.M.W. SA București nu a dobândit o licență, pe care să o transmită

unei alte persoane juridice prin contractul a cărui anulare se cere (nr.

72/2002). SC B.M.W. SA a cumpărat de la Societatea Națională a Apelor Minerale

SA, cum se și arată la art. 2.1 din contract, produsul minier - apă minerală

naturală, cu prețul stabilit în contract. Titulara licenței de concesiune, cum

se arată la art. 2.2, este vânzătoarea, care nu a transmis cumpărătoarei

această licență, ci doar apa minerală prevăzută în contract. în consecință, cum

prin contractul a cărui anulare se solicită nu s-au transmis drepturile și

obligațiile rezultând dintr-o licență, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 61/1998, cazul de nulitate prevăzut de acest text de lege nu este dat.

Cu privire la al

doilea motiv de nulitate invocat, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor

art. 7.8 din Contractul nr. 27227 din 9 decembrie 1999, subcontractarea ori

cesionarea drepturilor sau obligațiilor din prezentul contract către un terț se

poate face numai cu acordul scris al vânzătorului. Instanța a apreciat că

încălcarea acestei prevederi contractuale atrage doar nulitatea relativă a

cesiunii astfel încheiate, având în vedere interesul privat ocrotit de această

dispoziție contractuală (este vorba despre interesul societății comerciale

vânzătoare, neputând fi vorba despre un interes general, public). În

consecință, fiind vorba despre un caz de nulitate relativă, acesta putea fi

invocat doar de părțile din contract, și nu de reclamantă, care este terță față

de contract (chiar dacă are interes în promovarea acțiunii).

Pentru toate aceste motive,

constatându-se că nu operează niciunul dintre cele două motive de nulitate

invocate, cererea a fost respinsă ca nefondată.

În baza art. 274 C.

proc. civ., a fost obligată reclamanta la plata sumei de 404,96 lei către

pârâta SC B.E. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv cheltuielile

acordate în primul ciclu procesual, cum s-a solicitat prin concluziile scrise.

Prin încheierea din

21 mai 2012, aceeași instanță a admis cererea formulată de petenta SC

"B.E." SRL Vatra Dornei și a dispus îndreptarea erorii materiale

strecurată în minuta și dispozitivul Sentinței civile nr. 907 din 13 aprilie

2012, în sensul că sediul reclamantei este în str. V., în loc de nr. 7, iar

cheltuielile de judecată la plata cărora este obligată reclamanta sunt în cuantum

de 4.130,26 lei, în loc de 404,96 lei.

Împotriva Sentinței

nr. 907 din 13 aprilie 2012 și a încheierii sus-menționate, a formulat recurs

reclamanta DGFP Suceava, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 5076

din 2 octombrie 2013, Curtea de Apel Suceava a admis recursurile declarate de

reclamanta D.G.F.P. Suceava împotriva Sentinței nr. 907 din 13 aprilie 2012 și

a încheierii din 21 mai 2012, pronunțate în Dosarul nr. 5398/86/2009/a1* casând

sentința recurată, cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, Curtea de Apel Suceava a constatat că pretenția dedusă judecății viza

constatarea nulității Contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2012,

încheiat între pârâte, motivul de drept invocat de reclamanta DGFP Suceava -

motiv susținut și în primul ciclu procesual - constând în faptul că la data

încheierii acestui act juridic au fost încălcate dispozițiile legale imperative

statuate în art. 5, art. 966 și art. 968 C. civ. și respectiv dispozițiile

speciale prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998.

În argumentarea

acțiunii, reclamanta DGFP Suceava a arătat că, inițial, între Societatea

Națională a Apelor Minerale SA București, în calitate de vânzător și SC

"B.M.W." SA București, în calitate de cumpărător, a fost încheiat

Contractul nr. 27227 din 9 decembrie 1999, având ca obiect livrarea franco -

sursă și vânzarea produsului minier - apă minerală naturală, rezultat din

sursele aferente perimetrelor de exploatare Roșu - Vatra Dornei și Moara

Dracului, că ulterior, prin Contractul de cesiune de contract nr. 32 din 6

ianuarie 2000, SC "B.M.W." SA București a transmis beneficiul

Contractului nr. 27227/1999 cu toate drepturile și obligațiile cesionarei SC

"B.D.P." SRL Timișoara, care, după ce și-a schimbat denumirea în SC

"B.M.W." SA București (prim-pârâta în cauză) a transmis prin

Contractul de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002 cesionarei SC "B.E."

SRL Vatra Dornei (secund-pârâta) beneficiul aceluiași Contract nr. 27227/1999,

reclamanta precizând că nulitatea absolută a Contractului de cesiune nr.

72/2002 derivă atât din faptul că prim - pârâtei i-a fost cesionat beneficiul

Contractului nr. 27227/1999 fără aprobare scrisă a autorității competente -

condiție ad validitatem - cât și din faptul că aceasta a transmis beneficiul

aceluiași contract fără a fi date condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 61/1998, respectiv art. 7.8 din contract.

În acest context,

reclamanta a precizat că operațiunile succesive de cesionare a beneficiului Contractului

de vânzare-cumpărare nr. 27227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate

drepturile și obligațiile aferente, materializate prin încheierea Contractelor

de cesiune nr. 32 din 6 ianuarie 2000 și nr. 72 din 10 iunie 2002, sunt nule de

drept, întrucât au fost efectuate fără aprobarea scrisă a autorității

competente, fiind astfel încălcate atât prevederile art. 7.8 din Contractul nr.

27227/1999, care impun existența acordului scris al vânzătoarei pentru

cesionarea drepturilor și obligațiilor aferente acestui contract, cât și

dispozițiile imperative ale art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998,

sens în care, a solicitat instanței de judecată să verifice legalitatea

Contractului de cesiune nr. 72/2002, intervenit între pârâte, în raport de

modul în care au fost încheiate contractele anterioare și a incidenței

dispozițiilor legii speciale menționate anterior coroborate cu dispozițiile

art. 966 C. civ. Deși reclamanta a invocat nulitatea contractului de cesiune

nr. 72/2002 încheiat între pârâte, ca urmare a nulității Contractelor

anterioare nr. 27227/1999 și nr. 36/2000, încheiate cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, ce statuează sancțiunea

nulității de drept asupra oricărui transfer de drepturi și obligații realizat

fără aprobarea scrisă a autorității competente, sens în care a susținut

incidența principiului resolute jure dantis, resolvitur jus accipientis și prin

prisma dispozițiilor art. 966 C. civ., judecătorul fondului a reținut doar că

vânzătoarea - titulara licenței de concesiune - nu a transmis cumpărătoarei

această licență, ci apa minerală rezultată din contract, fără a verifica dacă

este aplicabilă nulitatea de drept stipulată expres de legiuitor, care, nu

operează prin ea însăși, ci trebuie constatată de instanța de judecată și în

raport de care s-ar putea pune în discuție cercetarea valabilității

contractului în litigiu sub aspectul lipsei cauzei acestuia - temei juridic

care se desprinde din motivarea în fapt a pretenției dedusă judecății.

Din această

perspectivă, curtea a constatat că instanța de fond nu a stabilit în mod cert

limitele învestirii, prin determinarea clară a obiectului acțiunii în funcție

de pretențiile reale, concrete ale reclamantei, care a invocat constant că

nulitatea Contractului de cesiune nr. 72/2002 reprezintă consecința

neîndeplinirii condițiilor de fond și a încălcării dispozițiilor legale

imperative la data încheierii contractelor anterioare, împrejurare în care,

pentru o soluționare temeinică și legală a cauzei, era imperios necesară

abordarea reclamantei cu privire la indicarea fără echivoc a întinderii acestor

pretenții, respectiv dacă aceasta solicită și anularea actelor juridice

inițiale, în considerarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, situație ce

implică extinderea cadrului procesual, cu respectarea principiilor fundamentale

ale procesului civil: al disponibilității și al contradictorialității.

În condițiile în care

reclamanta a formulat cererea într-o manieră neclară, în virtutea rolului activ

consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul fondului avea

îndatorirea de a cere lămuriri și precizări pentru a stabili obiectul cererii

și temeiul de drept ce constituie fundamentul raportului juridic dedus

judecății, așa încât, apreciind că în contextul dat nu se poate exercita

controlul judiciar, curtea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 raportat la

art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a admis recursul declarat de reclamanta DGFP

Suceava împotriva Sentinței nr. 907 din 13 aprilie 2012 și a trimis cauza pentru

rejudecare aceleiași instanțe. A fost admis și recursul reclamantei împotriva

încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 21 mai 2012, prin care

s-a majorat cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit în sarcina reclamantei

prin dispozitivul hotărârii, cu consecința implicită a casării acestei

încheieri.

Soluția casării cu

trimitere se impunea, în considerarea faptului că cererea de chemare în

judecată a fost promovată la data de 13 august 2009, anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 202/2010, iar potrivit dispozițiilor art. 725 alin. (4) din

C. proc. civ., "actul de procedură îndeplinit înainte de intrarea în

vigoare a legii noi rămâne supus dispozițiilor legii vechi", în speță

nefiind aplicabile dispozițiile art. 312 alin. (6

1

) C. proc. civ.

fiind și necesară, atâta timp cât măsurile privind stabilirea cadrului

procesual nu puteau fi realizate în această fază procesuală. S-a dispus ca în

rejudecare, instanța de fond să stabilească fără echivoc întinderea

pretențiilor reclamantei în raport de situația de fapt relevată, dar și prin

prisma motivului de nulitate absolută invocat, care vizează nu numai contractul

de cesiune încheiat între părți, ci și actele juridice anterioare și să

verifice modul în care au fost respectate, la data încheierii acestor acte,

atât condițiile de fond, cât și dispozițiile legale imperative, în exercitarea

rolului activ, judecătorul fondului urmând a asigura echilibrul principiilor de

drept enunțate, în eventualitatea extinderii sferei procesuale.

Cererea a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului Suceava, la data de 7 decembrie 2012 sub nr.

5398/86/2009/a1**.

Prin Sentința nr. 965

din 28 mai 2013 Tribunalul Suceava, secția civilă, a respins excepțiile lipsei

calității procesuale active, lipsei de interes și a lipsei dovezii calității de

reprezentant, ca nefondate. A admis cererea având ca obiect "constatare

nulitate absolută" formulată de către reclamanta Direcția Generală a

Finanțelor Publice a județului Suceava în contradictoriu cu pârâtele SC "B.M.W."

SRL - prin administrator judiciar E.I. SPRL București și SC "B.E."

SRL Vatra Dornei, a constatat nulitatea absolută a Contractului de cesiune de

contract nr. 72 din 10 iunie 2002 încheiat între pârâte. A respins, ca

nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către

pârâta SC "B.E." SRL.

Prima instanță,

examinând cu prioritate excepțiile invocate, a constatat că acestea sunt

nefondate. Referitor la excepțiile lipsei de interes și a calității procesuale

active, însăși instanța de control judiciar, prin Decizia nr. 135 din 13

ianuarie 2012 a Curții de Apel Suceava, a statuat că reclamanta are interes în

promovarea prezentei cereri. În consecință, cum reclamanta a invocat un motiv

de nulitate absolută, și are și interes, are pe cale de consecință și calitate

procesuală activă.

Totodată, nici lipsa

calității de reprezentant nu a putut fi reținută, prin precizările depuse,

reclamanta arătând că înțelege să formuleze cererea în nume propriu, și nu în

numele Statului Român, motiv pentru care nu are nevoie de un mandat din partea

cuiva.

Examinând fondul

cauzei, tribunalul a constatat că acțiunea este fondată, reținând că, între

Societatea Națională a Apelor Minerale SA București, în calitate de vânzător și

SC "B.M.W." SA București, în calitate de cumpărător, a fost încheiat

Contractul nr. 27227 din 9 decembrie 1999, având ca obiect livrarea

franco-sursă și vânzarea produsului minier - apă minerală naturală, rezultat

din sursele aferente perimetrelor de exploatare Roșu - Vatra Dornei și Moara

Dracului, că ulterior, prin Contractul de cesiune nr. 32 din 6 ianuarie 2000,

SC "B.M.W." SA București a transmis beneficiul Contractului nr.

27227/1999 cu toate drepturile și obligațiile cesionarei SC "B.D.P."

SRL Timișoara, care, după ce și-a schimbat denumirea în SC "B.M.W."

SA București (prim-pârâta în cauză) a transmis prin Contractul de cesiune de

contract nr. 72 din 10 iunie 2002 cesionarei SC "B.E." SRL Vatra

Dornei (secund-pârâta) beneficiul aceluiași Contract nr. 27227/1999.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 61/1998, "titularul unei licențe poate transfera

unei alte persoane juridice drepturile dobândite și obligațiile asumate, numai

cu aprobarea scrisă a autorității competente. Orice transfer realizat fără

aprobare scrisă este nul de drept". Așadar este vorba de o nulitate

absolută, iar unul dintre efectele nulității absolute îl reprezintă și

nulitatea actelor subsecvente.

Față de cele

reținute, tribunalul a constatat că operațiunile succesive de cesionare a

beneficiului Contractului de vânzare -cumpărare nr. 27227 din 9 decembrie 1999,

împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente, materializate prin

încheierea Contractelor de cesiune nr. 32 din 6 ianuarie 2000 și nr. 72 din 10

iunie 2002, sunt nule de drept, întrucât au fost efectuate fără aprobarea

scrisă a autorității competente, fiind astfel încălcate atât prevederile art.

7.8 din Contractul nr. 27227/1999, care impun existența acordului scris al

vânzătoarei pentru cesionarea drepturilor și obligațiilor aferente acestui

contract, cât și dispozițiile imperative ale art. 14 alin. (1) din Legea

minelor nr. 61/1998.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta SC B.E. SRL Vatra Dornei, recalificat ca

fiind apel prin încheierea din 19 mai 2014, raportat la valoarea obiectului

acțiunii, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând

respingerea acțiunii ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitatea

procesuală activă, ca fiind lipsită de interes și fără invocarea unui drept

subiectiv propriu și ca fiind promovată în lipsa unui mandat special de

reprezentare.

Ulterior acestei

recalificări, s-au invocat de către apelantă excepția prematurității acțiunii

raportat la caracterul obligatoriu al procedurii de conciliere prevăzute de

art. 720

1

C. proc. civ., excepția lipsei unui drept subiectiv al

reclamantei, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și

excepția lipsei mandatului de reprezentare pentru reclamantă din partea

Agenției Naționale pentru Resurse Minerale sau din partea Ministerului de

Finanțe.

Prin Decizia nr. 183

din 30 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal au fost respinse, ca nefondate,

excepțiile invocate de recurenta S.C. B.E. S.R.L. Vatra Dornei.

A fost admis apelul

declarat de pârâta S.C. B.E. S.R.L. împotriva Sentinței nr. 965 din 28 mai 2013

pronunțată de Tribunalul Suceava, secția civilă pronunțată în dosarul Dosar nr.

5398/86/2009/a1**, intimate fiind pârâta S.C. B.M.W. S.R.L., prin administrator

judiciar E.I. SPRL și reclamantele Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice Iași și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Suceava.

A fost anulată

hotărârea apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivare, în ceea

ce privește excepția prematurității acțiunii, instanța de apel a reținut că

art. 720

1

C. proc. civ. se impune a fi interpretat în concordanță cu

prevederile constituționale privind accesul la justiție și la o judecată

efectivă.

Din acest punct de

vedere, s-a constatat că procedura instituită prin art. 720

1

C.

proc. civ. are ca finalitate soluționarea amiabilă a litigiilor comerciale,

prin aducerea la cunoștința celeilalte părți a pretențiilor și temeiului

juridic al acestora, anterior sesizării instanței de judecată.

S-a constatat că

prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 17

august 2009. De la data înregistrării cererii de chemare în judecată până la

soluționarea prezentului apel părțile au avut posibilitatea de a-și cunoaște

poziția procesuală, de a lua cunoștință de probele invocate în susținere și de

a încerca stingerea litigiului pe cale extrajudiciară.

S-a apreciat că nu se

poate da curs solicitării de aplicare a unei eventuale sancțiuni reclamantei

pentru omisiunea de parcurgere a procedurii prealabile, întrucât aceasta ar

denota un formalism excesiv, contrar scopului avut în vedere de legiuitor la

reglementarea regulilor de procedură aplicabile litigiilor comerciale

evaluabile în bani, privilegiindu-se soluționarea amiabilă și cu celeritate a

cauzelor.

Instanța de apel a

avut în vedere și faptul că o acțiune este prematură atunci când dreptul sau

interesul invocat nu este actual, nu și atunci când nu s-a parcurs o condiție

prevăzută de lege ca obligatorie pentru sesizarea instanței (art. 109 alin. (2)

C. proc. civ.).

Cât privește

excepțiile lipsei unui drept subiectiv și lipsei calității procesuale active a

reclamantei, s-a apreciat că aceste probleme de drept au fost tranșate prin

Decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012 a Curții de Apel Suceava. Or, potrivit

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului. Împrejurarea că s-a procedat în acest ciclu procesual la

recalificarea căii de atac nu are nicio relevanță în privința puterii de lucru

judecat de care se bucură deciziile instanței de recurs.

Referitor la lipsa

mandatului, s-a constatat că prin precizările depuse pentru termenul de

judecată din 25 martie 2013 în fața Tribunalului Suceava, reclamanta a

învederat faptul că prezenta acțiune a formulat-o în nume propriu.

Analizând critica

adusă sentinței atacate cu privire la încălcarea obligațiilor stabilite de

instanța de control, s-a apreciat că aceasta este întemeiată.

Prin Decizia nr. 5076

din 2 octombrie 2012 a Curții de Apel Suceava s-a dispus casarea sentinței

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se aduce lămuriri și

precizări în legătură cu obiectul cererii și temeiul de drept ce constituie

fundamentul raportului juridic dedus judecății, urmând a se stabili fără

echivoc întinderea pretențiilor reclamantei în raport de situația de fapt

relevată, dar și prin prisma motivului de nulitate absolută invocat.

Or, aceste obligații

nu au fost aduse la îndeplinire de către judecătorul fondului, motiv pentru

care instanța de apel se găsește în imposibilitate de a proceda la efectuarea

controlului judiciar.

Ca urmare, în baza

dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., va fi admis apelul declarat, cu

consecința anulării hotărârii și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În termen legal,

împotriva deciziei instanței de apel, pârâta SC B.E. SRL Vatra Dornei a

declarat recurs, criticând hotărârea atacată sub aspectul soluționării

excepției prematurității, excepția lipsei unui drept subiectiv și lipsei

calității procesuale active a reclamantei și excepției lipsei mandatului

reclamantei din partea Statului Român.

În argumentarea

recursului, pârâta susține, în esență, că excepția prematurității acțiunii a

fost respinsă de instanța de apel fără temei legal, iar modul în care a

instanța a făcut inaplicabile dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.,

reprezintă o încălcare, respectiv o aplicare greșită a legii, conform pct. 9 al

art. 304 C. proc. civ.

Apreciază, totodată,

că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât pe de o

parte, în analiza excepției prematurității, instanța reține că recurenta-pârâtă

a putut lua cunoștință de pretențiile reclamantei și de temeiul lor juridic,

iar pe de altă parte, pe fondul apelului, instanța apreciază că reclamanta nu

și-a îndeplinit obligația procesuală privind obiectul cererii și temeiul de

drept, motiv pentru care a casat sentința apelată.

Consideră că

obligația de a urma concilierea apare ca obligație ce incumbă exclusiv

reclamantei, ca o condiție prealabilă a investirii instanțelor judecătorești.

Instanța de apel nu a respectat nici litera și nici spiritul art. 720

1

C. proc. civ., atunci când a apreciat că părțile ar fi avut posibilitatea de

a-și cunoaște poziția procesuală.

Posibilitatea de a

cunoaște pretențiile și temeiul juridic ale acestora (neclare până la acest

moment) nu pot substitui obligația esențială pentru care legiuitorul a stabilit

această procedură prealabilă - aceea ca reclamantul să încerce soluționarea

amiabilă a diferendului și de a nu încărca astfel inutil rolul instanțelor.

Evitarea unei

formalizări absolute nu poate conduce la substituirea acestei instituții cu

alta ori la nerespectarea ori neîndeplinirea tuturor elementelor cerute de lege

(termen, forma convocării, etc). Lipsa în totalitate a concilierii adică a

convocării nu înseamnă o formalizare excesivă.

Nu există vreun temei

legal care să permită instanței înlocuirea caracterului obligatoriu al

concilierii prealabile cu o altă procedură similară. Raportarea instanței de

apel la vechimea litigiului ("datează din 17 august 2009") nu își

găsește nicio consacrare legislativă.

Practic, instanța de

apel, fără temei legal, a apreciat că reclamanta nu poate fi sancționată pentru

omisiunea de parcurgere a procedurii prealabile.

Prin urmare, solicită

instanței de recurs admiterea excepției prematurității acțiunii raportat la

caracterul obligatoriu al procedurii de conciliere prevăzut de art. 720

1

C. proc. civ., cu consecința respingerii acțiunii ca prematur introdusă (ori

inadmisibilă în măsura în care se apreciază că lipsește una dintre condițiile

prevăzute de lege ca obligatorie pentru sesizarea instanței conform alin. (2)

al art. 109 C. proc. civ.).

În ceea ce privește

soluționarea excepției lipsei unui drept subiectiv aparținând

intimatei-reclamante și a lipsei calității procesuale active a reclamantei,

apreciază că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit legea când a

considerat că aceste probleme de drept au fost tranșate prin Decizia nr. 135

din 13 ianuarie 2012 a Curții de Apel Suceava - pct. 9 art. 304 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 135

din 13 ianuarie 2012, Curtea de Apel Suceava a stabilit doar că DGFP Suceava

justifică un interes legitim născut și actual în susținerea pretenției deduse

judecății.

Prin decizia

menționată, instanța s-a pronunțat exclusiv asupra excepției lipsei de interes

a DGFP Suceava în promovarea acțiunii în constatarea nulității unui act juridic

față de care este un terț desăvârșit, fără însă ca instanța de recurs să se fi

pronunțat asupra excepției lipsei unui drept subiectiv al intimatei-reclamante

și asupra excepției lipsei calității procesuale active a aceluiași subiect de

drept.

Susține că Decizia

nr. 135 din 13 ianuarie 2012 nu prezintă putere de lucru judecat ca o

consecință a recalificării căii de atac, iar excepția lipsei de interes nu

prezintă putere de lucru judecat.

Intimata-reclamantă

invocă calitatea procesuală activă și interesul de a promova o acțiune în

vederea administrării creanțelor fiscale, în cazul unui litigiu comercial.

Astfel, nici dacă am admite că litigiul este contencios administrativ,

reclamanta-intimată tot nu ar putea justifica calitate procesuală, interes și

un drept propriu în cadrul acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute

a unui contract față de care este un terț desăvârșit.

Reclamanta-intimată

invocă constatarea nulității absolute a Contractului de cesiune nr. 72 din 10

iunie 2002, nu pentru că S.C. B.E. S.R.L. a încălcat vreo obligație de natură

fiscală, ci pentru că nu ar fi avut acordul scris al autorității competente.

Instanța de apel a

încălcat și a aplicat eronat legea apreciind că intimata-reclamantă deține un

drept subiectiv care să fi fost afectat prin încheierea contractului de cesiune

a cărei nulitate se solicită precum și calitate procesuală activă.

Existența unui drept

subiectiv civil este una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile.

Intimata-reclamantă nu a făcut dovada, potrivit art. 1169 C. civ., a existenței

unui drept subiectiv încălcat prin încheierea contractului de cesiune nr. 72

din 10 iunie 2002 încheiat între S.C. B.M.W. S.R.L. și S.C. B.E. S.R.L.

Singurele subiecte de

drept care puteau fi, teoretic afectate prin încheierea acelei cesiuni de

contract, sunt Societatea Națională a Apelor Minerale și Agenția Națională

pentru Resurse Minerale. Doar aceste entități pot formula acțiunea în

constatarea nulității absolute a cesiunii intervenite la 10 iunie 2002; doar

aceste persoane juridice pot justifica, un drept subiectiv încălcat, un interes,

dar și calitate procesuală activă.

Intimata-reclamantă

nu a invocat încălcarea unor prevederi fiscale pentru promovarea prezentei

acțiuni, ci a relevat doar lipsa acordului scris al autorității competente

(Societatea Națională a Apelor Minerale SA). Prin urmare, reclamanta nu a

acționat de pe poziția sa specifică, de autoritate publică (adică organ cu

atribuții în privința administrării creanțelor fiscale sub aspectul declarării,

stabilirii, verificării și colectării obligațiilor datorate bugetului general

consolidat).

Pentru executarea

obligațiilor fiscale, organul fiscal are la îndemână mijloace proprii de

stabilire și de executare a eventualelor creanțe - lucru pe care l-a și făcut

prin emiterea unor decizii de impunere ilegale anulate de instanțele judecătorești

ori de organul administrativ superior.

Actele administrativ

fiscale se bucură de caracter executoriu iar organul fiscal nu trebuie să cheme

în judecată contribuabilii pentru achitarea impozitelor, taxelor ori altor

contribuții, poziția de forță pe care legea i-o acordă, stabilind un regim de

autoritate a actelor administrativ fiscale emise.

În ceea ce privește

excepția lipsei mandatului special al intimatei-reclamante din partea Statului

Român (reprezentat legal, cu titlu general, de Ministerul de Finanțe ori, cu

titlu special, de Agenția Națională pentru Resurse Minerale), consideră că

instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit legea când a reținut că

precizările DGFP Iași substituie un mandat legal sau convențional cerut de

lege, aspect ce ceea ce atrage incidența pct. 9 art. 304 C. proc. civ.

Pornind de la

prevederile Legii minelor nr. 61/1998 (art. 1), resursele minerale situate pe

teritoriul și în subsolul țării, fac obiectul exclusiv al proprietății publice

și aparțin Statului Român (art. 1 din lege). Direcția Generală a Finanțelor

Publice Iași trebuie să aibă o împuternicire specială de la Ministerul

Finanțelor pentru a reprezenta Statul Român (C.S.J., secția civilă, Decizia nr.

329 din 2 februarie 2000, în B.J.C.D. 2000, pag. 194). Instanța de apel a

reținut, fără temei, că reclamanta înțelege să formuleze cererea în nume

propriu și nu în numele Statului Român, cu toate că legea nu-i acordă o

asemenea legitimare procesuală.

Faptul că

intimata-reclamantă a formulat precizări în sensul promovării acțiunii în nume

propriu, nu poate conduce la omisiunea prezentării mandatului expres din partea

subiectelor de drept cărora legea le recunoaște legitimare procesuală - Statul

Român ori Agenția Națională pentru Resurse Minerale.

Potrivit art. 42 C. proc.

civ., persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată

decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate în modul arătat în legile

sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor. În consecință, în

lipsa unui raport de reprezentare juridică convențională (reprezentare legală

deținând pentru Statul Român doar Ministerul de Finanțe) intimata-reclamantă nu

are calitate procesuală activă.

Mai mult, potrivit

art. 3 alin. (1) pct. 3 din Legea minelor, autoritatea competentă care

reprezintă interesele statului în domeniul resurselor minerale este Agenția

Națională pentru Resurse Minerale.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană

a Finanțelor Publice Suceava a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în

esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele care succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când

"nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii".

Textul de lege evocat

vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia

atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței.

Înalta Curte constată

că soluția instanței de apel este perfect legală sub aspectul prevederilor art.

304 pct. 7 C. proc. civ., decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele

acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de

drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Instanța de apel a

făcut o motivare temeinică, fără ca prin aceasta să existe motive

contradictorii, motivele completându-se reciproc și neintrând în contradicție.

Simpla nemulțumire a

recurentei-pârâte cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au

format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar

a apărărilor formulate de către pârâtă sunt aspecte care nu pot fi asimilate

unei nemotivări și nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe

aplicarea greșită a legii.

Față de multitudinea

de probleme pe care o ridică aplicarea art. 720

1

C. proc. civ., este

importantă interpretarea corectă a dispozițiilor acestuia, cât mai apropiată de

voința legiuitorului.

În interpretarea

acestui articol, opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că

scopul art. 720

1

C. proc. civ. este de a simplifica și degreva

judecățile cu obiect pretenții bănești, iar această interpretare este în deplin

acord cu opinia Curții Constituționale care a reținut că art. 720

1

instituie o procedură extrajudiciară care să ofere părților posibilitatea de a

se înțelege asupra eventualelor pretenții ale reclamantului fără implicarea

autorității judecătorești competente.

Prin instituirea

procedurii concilierii prealabile legiuitorul a urmărit soluționarea rapidă a

neînțelegerilor dintre comercianți fără a apela la procedura judiciară mai

complexă și mai lentă și degrevarea activității instanțelor judecătorești.

Potrivit art. 720 C.

proc. civ., în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani,

înainte de introducerea cererii de chemare în judecată reclamantul va încerca

soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.

Este adevărat că

procedura concilierii prealabile nu trebuie realizată ca simplă formalitate, ci

cu scopul încercării efective de soluționare a unei dispute legale pe cale

amiabilă, însă, este de necontestat că, tot așa, excepția lipsei procedurii

concilierii prealabile nu poate fi invocată în mod formal, pentru

neîndeplinirea unei simple formalități, ci doar în raport de posibilitatea

efectivă de soluționare amiabilă a litigiului și de o eventuală vătămare produsă

prin inexistența acestei posibilități.

În speță, pârâta nu

invocă excepția lipsei concilierii directe pentru a contracara acțiunea

reclamantei, în sensul că ar înțelege să rezolve litigiul pe cale amiabilă, ci

încearcă a denatura scopul prevederilor de la finalitatea urmărită de

legiuitor.

În contextul în care

recurenta-pârâtă nu și-a manifestat niciodată intenția de soluționare a

litigiului pe cale amiabilă, cu atât mai puțin, nu poate dovedi, o vătămare

produsă prin aceea că nu s-a realizat convocarea înainte de demararea

litigiului.

Scopul concilierii

prealabile vizează preîntâmpinarea unui litigiu între părți, al evitării unor

costuri suplimentare constând în cheltuieli de judecată, odată declarat

procesul pârâtul având posibilitatea achiesării la pretențiile reclamantei în

condițiile art. 275 C. proc. civ. sau al soluționării pe cale amiabilă a

litigiului oricând în cursul judecății.

Posibilitatea

soluționării amiabile a litigiului a existat în tot timpul scurs de la data

sesizării instanței de judecată, or, recurenta-pârâtă nu și-a manifestat

intenția de soluționare a litigiului pe cale amiabilă, ci mai mult, și-a

manifestat atât în mod tacit, cât și în mod expres intenția de a nu soluționa

litigiul pe cale amiabilă, mai ales atunci când a înțeles să reitereze pe tot

parcursul litigiului susținerile, care în opinia sa, ar fi impus admiterea

excepției lipsei procedurii prealabile a concilierii.

Așa fiind, în mod

legal, instanța de control judiciar a reținut că prezentul litigiu a parcurs

mai multe cicluri procesuale, iar de la data înregistrării cererii de chemare

în judecată (17 august 2009) până la soluționarea apelului (30 iunie 2014)

părțile au avut posibilitatea de a-și cunoaște poziția procesuală, de a lua

cunoștință de probele invocate în susținere și de a încerca stingerea

litigiului pe cale extrajudiciară.

Este de necontestat

că în raport și de atitudinea reclamantei, care, față de apărările formulate de

către pârâtă, nu a renunțat la acțiune, rezultând că părțile se situează pe

poziții ireconciliabile, în cauză, soluționarea amiabilă a litigiului nu este

posibilă.

În aceste condiții,

opunerea unei excepții vizând lipsa concilierii directe, întemeiată pe

dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., cu scopul evident de a

întârzia acționarea în instanță, constituie un abuz procesual.

Așa fiind, se poate

lesne observa că oricum un asemenea demers ar fi fost inutil și nu ar fi putut

să asigure finalitatea urmărită de legiuitor, iar o soluționare amiabilă, deși

posibilă de principiu în tot acest răstimp, s-a dovedit imposibil de realizat

în concret.

Cum în mod legal a

apreciat și instanța de control judiciar, textul legal menționat nu poate fi

aplicat rigid, efectuarea procedurii de conciliere prealabilă introducerii

cererii de chemare în judecată prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.

nu este o cerință imperativă a legii, textul de lege neavând precizată vreo

sancțiune în acest sens, iar acțiunea nefiind în toate cazurile sancționată cu

respingerea cererii de chemare în judecată.

Nu există în speță

nicio rațiune rezonabilă pentru a se reține că este imperios necesară

parcurgerea procedurii prealabile a concilierii de vreme ce părțile și-au făcut

deja cunoscute pretențiile una alteia, și-au exprimat punctele de vedere cu

privire la acestea pe parcursul derulării procesului.

A admite în sens

contrar, înseamnă a abandona litigiul, a forța părțile să urmeze o procedură

necontencioasă extraprocesuală fără nicio finalitate practică cu importante

consecințe însă pe terenul asigurării echității procedurii și a respectării

termenului rezonabil de soluționare a pricinilor.

Dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. pot constitui un veritabil fine de primire la data introducerii

acțiunii. Or, în speță, după depunerea cererii și comunicarea pretențiilor și

după parcurgerea mai multor cicluri procesuale, admiterea excepției vizând

lipsa concilierii directe, întemeiată pe dispozițiile art. 720

1

C.

proc. civ. apare excesivă, cu efecte contrare scopului procedural urmărit.

Așa fiind, în speță,

criticile întemeiate pe nerespectarea procedurii prealabile prevăzută de art.

720

1

C. proc. civ. raportat la art. 109 alin. (2) din același cod

sunt formale, iar soluția de respingere a acțiunii ca prematură pentru

neîndeplinirea procedurii prealabile ar fi extrem de drastică în situațiile

anterior descrise și nu ar avea nicio înrâurire asupra ordinii de drept

procesual, întrucât se deteriorează scopul procedurii de a asigura o mai mare

celeritate în soluționarea litigiilor comerciale ajungându-se la un efect

contrar, ceea ce încalcă însăși rațiunea avută în vedere de legiuitor.

Potrivit

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului".

Contrar susținerilor

recurentei-pârâte, în speță, nu se poate face abstracție de considerentele

Deciziei de casare nr. 135 din 13 ianuarie 2012 prin care Curtea de Apel

Suceava a statuat în mod irevocabil în ceea ce privește excepțiile lipsei unui

drept subiectiv și lipsei calității procesuale a reclamantei, iar împrejurarea

că s-a procedat în acest ciclu procesual la recalificarea căii de atac nu are

nicio relevanță în privința puterii de lucru judecat de care se bucură decizia

instanței de recurs.

În ceea ce privește

lipsa mandatului, instanța de apel a reținut în mod legal că reclamanta a

învederat la termenul de judecată din 25 martie 2013 în fața Tribunalului

Suceava faptul că prezenta acțiune a formulat-o în nume propriu, fiind

nefondate și criticile recurentei formulate sub acest aspect.

Pentru toate

argumentele care preced, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și invocate de recurentă,

hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC B.E. SRL Vatra Dornei împotriva Deciziei nr. 183

din 30 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, menținând decizia instanței de apel, ca

fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC B.E. SRL Vatra Dornei împotriva Deciziei nr. 183 din 30

iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 ianuarie 2015.

Procesat

de GGC - NN