ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 136/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal sub nr. 5398/86/2009 din 13 august 2009, reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava a chemat în judecată pârâtele SC "B.M.W." SRL București și SC "B.E." SRL Vatra Dornei solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a Contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002, încheiat între pârâte. Prin întâmpinare, pârâta S.C. "B.E." S.R.L Vatra Dornei a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind lipsită de interes și introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 26 aprilie 2010, secund - pârâta a depus la dosar o cerere de suspendare a judecării cauzei, invocând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 966 și art. 968 C. civ., ce încalcă prevederile constituționale cuprinse în cadrul art. 16 alin. (1) și 2, art. 20, art. 53 și art. 57, apreciind că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, precum și prevederile art. 29 alin. (1) din lege. Prin încheierea de ședință din 21 iunie 2010, tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 966 și art. 968 C. civ., dispunând totodată și suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 29 alin. (5) din același act normativ, pe durata soluționării acestei excepții.

Împotriva acestei încheieri, SC "B.M.W." SRL a declarat recurs, care, prin Decizia nr. 1709 din 1 octombrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost anulat ca netimbrat. La data de 12 octombrie 2010, pârâta SC "B.E." SRL a formulat contestație în anulare împotriva deciziei sus-menționate, iar prin Decizia nr. 2019 din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel Suceava a anulat, ca netimbrată, această contestație. Reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Suceava la data de 6 decembrie 2010 a formulat cerere de repunere pe rol cauzei, motivat de faptul că dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 au fost abrogate prin Legea nr. 177/2010.

Prin Sentința nr. 2851 din 18 aprilie 2011, Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția netimbrării acțiunii, ca nefondată și, admițând excepția lipsei de interes, a respins cererea formulată de reclamantă, pentru lipsă de interes, obligând-o pe aceasta să plătească pârâtei SC "B.E." SRL suma de 404,96 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în speță, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a Contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002, prin care SC "B.M.W." SRL, în calitate de cedentă, a transmis către SC "B.E." SRL, în calitate de cesionară, beneficiul Contractului nr. 27227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente, precizând că, deși pârâta-cesionară are creanțe fiscale neachitate, prin constatarea nulității contractului în cauză, reclamanta nu ar obține niciun folos practic, din moment ce debitoarea sa - SC "B.E." SRL, a dobândit prin acest contract un bun, respectiv, beneficiul Contractului nr. 27227 din 1999. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta DGFP Suceava, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 135 din data de 13 ianuarie 2012, Curtea de Apel Suceava a admis recursul declarat de reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Suceava, împotriva Sentinței nr. 2851 din 18 aprilie 2011 a Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a casat în totalitate sentința recurată și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe (complet comercial). Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că este unanim recunoscut în doctrină și jurisprudență faptul că, deși exercițiul acțiunii civile este liber, în sensul că acesta nu este supus unor garanții sau autorizări prealabile, totuși este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiții și anume: afirmarea unui drept, justificarea interesului de a recurge la serviciul justiției, capacitatea procesuală și calitatea procesuală.

S-a constatat că pretenția dedusă judecății de reclamanta DGFP Suceava vizează constatarea nulității absolute a Contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002 încheiat între cele două pârâte, fiind de principiu că aceasta poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes legitim. Deși prima instanță a reținut împrejurarea că, prin existența contractului în litigiu, debitoarea reclamantei - pârâte SC "B.E." SRL Vatra Dornei este avantajată de dobândirea beneficiului Contractului nr. 27227/1999, aspect de natură să anihileze interesul pretins de reclamantă în promovarea acțiunii, a cărei finalitate constă în inexistența contractului, cu consecința pierderii pretinsului avantaj, din ansamblul probator al cauzei, instanța de recurs a apreciat că în speță, se conturează interesul reclamantei în susținerea pretenției dedusă judecății.

Cu referire la motivul de recurs vizând nepronunțarea primei instanțe asupra excepției lipsei calității procesuale active, s-a reținut că acesta nu poate fi primit în condițiile în care, potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pronunțarea minus petita a primei instanțe nu poate constitui motiv de reformare a hotărârii, ci exclusiv de completare a acesteia, potrivit art. 281 2 C. proc. civ., și care, nu poate fi cerută pe calea recursului față de dispozițiile imperative ale art. 281 2 C. proc. civ. Față de cele ce preced, s-a apreciat că prin reținerea eronată a incidenței excepției lipsei de interes a reclamantei, prima instanță a pronunțat o hotărâre esențialmente netemeinică și nelegală, echivalând practic cu necercetarea fondului cauzei și încălcarea principiului dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag.

1 din Convenție, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) și (5) C. proc. civ., a fost admis recursul, cu consecința casării sentinței și trimiterii cauzei, pentru rejudecare, aceleiași instanțe, cu această ocazie urmând a fi avute în vedere și susținerile din recurs ale părților. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția civilă la data de 16 februarie 2012 sub nr. 5398/86/2009/a1*. Prin Sentința nr. 907 din 13 aprilie 2012 Tribunalul Suceava a respins excepțiile necompetenței materiale a Tribunalului Suceava, a inadmisibilității și a lipsei calității procesuale active, ca nefondate și a respins cererea având ca obiect "acțiune în anulare" formulată de către reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava, în contradictoriu cu pârâtele SC "B.M.W." SRL - prin administrator judiciar E.I.

SPRL București și SC "B.E." SRL Vatra Dornei, ca nefondată, obligând reclamanta la plata sumei de 404,96 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că acțiunea având ca obiect anularea Contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002, este o cauză de natură comercială neevaluabilă în bani (la data introducerii cererii). în consecință, competența materială de soluționare a cauzei aparține tribunalului, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. (forma în vigoare la data formulării cererii). A mai apreciat instanța faptul că admiterea cererii ar putea avea ca efect ulterior lipsirea de efect a Deciziei nr. 193 din 2009 emisă de D.G.S.C. din cadrul ANAF, fiind apreciat ca o simplă probabilitate, care oricum nu schimbă obiectul cererii, transformând-o într-o cerere în materia contenciosului administrativ.

Pentru aceste motive, instanța a respins excepția necompetenței materiale, ca nefondată. Excepția inadmisibilității a fost respinsă ca nefondată, întrucât cererea este una în materie comercială (în prezent în materie civilă), și nu una în materia contenciosului administrativ. Cât privește lipsa calității procesuale active, prin Decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012 a Curții de Apel Suceava s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanta are interes în promovarea cereri. În consecință, cum reclamanta a invocat un motiv de nulitate absolută, și are și interes, are, pe cale de consecință și calitate procesuală activă, motiv pentru care excepția a fost respinsă, ca nefondată. Referitor la lipsa mandatului special din partea Ministerului Finanțelor Publice, reclamanta a arătat că înțelege să formuleze cererea în nume propriu, și nu în numele Statului Român, motiv pentru care nu are nevoie de un mandat din partea cuiva.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a constatat că, între Societatea Națională a Apelor Minerale SA București și SC B.M.W. SA București s-a încheiat Contractul nr. 27227 din 9 decembrie 1999, având ca obiect livrarea franco - sursă și vânzarea produsului minier - apă minerală naturală rezultat din sursele aferente perimetrelor de exploatare Roșu - Vatra Dornei și Moara Dracului, conform graficului de livrare orientativ din anexa 1. S-a mai precizat, la art. 2.2, că vânzătorul este deținătorul Licențelor de concesiune nr. 56/1999 și nr. 122/1999 pentru aceste perimetre. Prin Contractul de cesiune nr. 32 din 6 ianuarie 2000, SC B.M.W. SA București a transmis cesionarului SC B.D.P. SRL Timișoara beneficiul Contractului nr. 27227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente.

Prin contractul de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2001 cedenta SC B.M.W. SRL București a transmis cesionarei SC B.E. SRL Vatra Dornei beneficiul Contractului nr. 27227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente, cu titlu gratuit, (datorită faptului că a închis punctul de lucru din Vatra Dornei și se află în imposibilitate de a beneficia de acest contract). Cu privire la primul motiv de nulitate, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998: "Titularul unei licențe poate transfera unei alte persoane juridice drepturile dobândite și obligațiile asumate, numai cu aprobarea scrisă a autorității competente. Orice transfer realizat fără aprobare scrisă este nul de drept". Având în vedere interesul general protejat prin acest text, instanța a apreciat că este vorba despre un caz de nulitate absolută, putând astfel fi invocat de către reclamantă.

S-a apreciat însă că textul arătat nu este aplicabil în speță întrucât, prin Contractul nr. 27227 din 9 decembrie 1999, SC B.M.W. SA București nu a dobândit o licență, pe care să o transmită unei alte persoane juridice prin contractul a cărui anulare se cere (nr. 72/2002). SC B.M.W. SA a cumpărat de la Societatea Națională a Apelor Minerale SA, cum se și arată la art. 2.1 din contract, produsul minier - apă minerală naturală, cu prețul stabilit în contract. Titulara licenței de concesiune, cum se arată la art. 2.2, este vânzătoarea, care nu a transmis cumpărătoarei această licență, ci doar apa minerală prevăzută în contract. în consecință, cum prin contractul a cărui anulare se solicită nu s-au transmis drepturile și obligațiile rezultând dintr-o licență, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, cazul de nulitate prevăzut de acest text de lege nu este dat.

Cu privire la al doilea motiv de nulitate invocat, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 7.8 din Contractul nr. 27227 din 9 decembrie 1999, subcontractarea ori cesionarea drepturilor sau obligațiilor din prezentul contract către un terț se poate face numai cu acordul scris al vânzătorului. Instanța a apreciat că încălcarea acestei prevederi contractuale atrage doar nulitatea relativă a cesiunii astfel încheiate, având în vedere interesul privat ocrotit de această dispoziție contractuală (este vorba despre interesul societății comerciale vânzătoare, neputând fi vorba despre un interes general, public). În consecință, fiind vorba despre un caz de nulitate relativă, acesta putea fi invocat doar de părțile din contract, și nu de reclamantă, care este terță față de contract (chiar dacă are interes în promovarea acțiunii).

Pentru toate aceste motive, constatându-se că nu operează niciunul dintre cele două motive de nulitate invocate, cererea a fost respinsă ca nefondată. În baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligată reclamanta la plata sumei de 404,96 lei către pârâta SC B.E. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv cheltuielile acordate în primul ciclu procesual, cum s-a solicitat prin concluziile scrise. Prin încheierea din 21 mai 2012, aceeași instanță a admis cererea formulată de petenta SC "B.E." SRL Vatra Dornei și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta și dispozitivul Sentinței civile nr. 907 din 13 aprilie 2012, în sensul că sediul reclamantei este în str. V., în loc de nr. 7, iar cheltuielile de judecată la plata cărora este obligată reclamanta sunt în cuantum de 4.130,26 lei, în loc de 404,96 lei.

Împotriva Sentinței nr. 907 din 13 aprilie 2012 și a încheierii sus-menționate, a formulat recurs reclamanta DGFP Suceava, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia nr. 5076 din 2 octombrie 2013, Curtea de Apel Suceava a admis recursurile declarate de reclamanta D.G.F.P. Suceava împotriva Sentinței nr. 907 din 13 aprilie 2012 și a încheierii din 21 mai 2012, pronunțate în Dosarul nr. 5398/86/2009/a1* casând sentința recurată, cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Suceava a constatat că pretenția dedusă judecății viza constatarea nulității Contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2012, încheiat între pârâte, motivul de drept invocat de reclamanta DGFP Suceava - motiv susținut și în primul ciclu procesual - constând în faptul că la data încheierii acestui act juridic au fost încălcate dispozițiile legale imperative statuate în art. 5, art. 966 și art. 968 C. civ.

și respectiv dispozițiile speciale prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998.

În argumentarea acțiunii, reclamanta DGFP Suceava a arătat că, inițial, între Societatea Națională a Apelor Minerale SA București, în calitate de vânzător și SC "B.M.W." SA București, în calitate de cumpărător, a fost încheiat Contractul nr. 27227 din 9 decembrie 1999, având ca obiect livrarea franco - sursă și vânzarea produsului minier - apă minerală naturală, rezultat din sursele aferente perimetrelor de exploatare Roșu - Vatra Dornei și Moara Dracului, că ulterior, prin Contractul de cesiune de contract nr. 32 din 6 ianuarie 2000, SC "B.M.W." SA București a transmis beneficiul Contractului nr. 27227/1999 cu toate drepturile și obligațiile cesionarei SC "B.D.P." SRL Timișoara, care, după ce și-a schimbat denumirea în SC "B.M.W." SA București (prim-pârâta în cauză) a transmis prin Contractul de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002 cesionarei SC "B.E." SRL Vatra Dornei (secund-pârâta) beneficiul aceluiași Contract nr. 27227/1999, reclamanta precizând că nulitatea absolută a Contractului de cesiune nr. 72/2002 derivă atât din faptul că prim - pârâtei i-a fost cesionat beneficiul Contractului nr. 27227/1999 fără aprobare scrisă a autorității competente - condiție ad validitatem - cât și din faptul că aceasta a transmis beneficiul aceluiași contract fără a fi date condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, respectiv art. 7.8 din contract.

În acest context, reclamanta a precizat că operațiunile succesive de cesionare a beneficiului Contractului de vânzare-cumpărare nr. 27227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente, materializate prin încheierea Contractelor de cesiune nr. 32 din 6 ianuarie 2000 și nr. 72 din 10 iunie 2002, sunt nule de drept, întrucât au fost efectuate fără aprobarea scrisă a autorității competente, fiind astfel încălcate atât prevederile art. 7.8 din Contractul nr. 27227/1999, care impun existența acordului scris al vânzătoarei pentru cesionarea drepturilor și obligațiilor aferente acestui contract, cât și dispozițiile imperative ale art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998, sens în care, a solicitat instanței de judecată să verifice legalitatea Contractului de cesiune nr. 72/2002, intervenit între pârâte, în raport de modul în care au fost încheiate contractele anterioare și a incidenței dispozițiilor legii speciale menționate anterior coroborate cu dispozițiile art. 966 C. civ.

Deși reclamanta a invocat nulitatea contractului de cesiune nr. 72/2002 încheiat între pârâte, ca urmare a nulității Contractelor anterioare nr. 27227/1999 și nr. 36/2000, încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, ce statuează sancțiunea nulității de drept asupra oricărui transfer de drepturi și obligații realizat fără aprobarea scrisă a autorității competente, sens în care a susținut incidența principiului resolute jure dantis, resolvitur jus accipientis și prin prisma dispozițiilor art. 966 C. civ., judecătorul fondului a reținut doar că vânzătoarea - titulara licenței de concesiune - nu a transmis cumpărătoarei această licență, ci apa minerală rezultată din contract, fără a verifica dacă este aplicabilă nulitatea de drept stipulată expres de legiuitor, care, nu operează prin ea însăși, ci trebuie constatată de instanța de judecată și în raport de care s-ar putea pune în discuție cercetarea valabilității contractului în litigiu sub aspectul lipsei cauzei acestuia - temei juridic care se desprinde din motivarea în fapt a pretenției dedusă judecății.

Din această perspectivă, curtea a constatat că instanța de fond nu a stabilit în mod cert limitele învestirii, prin determinarea clară a obiectului acțiunii în funcție de pretențiile reale, concrete ale reclamantei, care a invocat constant că nulitatea Contractului de cesiune nr. 72/2002 reprezintă consecința neîndeplinirii condițiilor de fond și a încălcării dispozițiilor legale imperative la data încheierii contractelor anterioare, împrejurare în care, pentru o soluționare temeinică și legală a cauzei, era imperios necesară abordarea reclamantei cu privire la indicarea fără echivoc a întinderii acestor pretenții, respectiv dacă aceasta solicită și anularea actelor juridice inițiale, în considerarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, situație ce implică extinderea cadrului procesual, cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil: al disponibilității și al contradictorialității.

În condițiile în care reclamanta a formulat cererea într-o manieră neclară, în virtutea rolului activ consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul fondului avea îndatorirea de a cere lămuriri și precizări pentru a stabili obiectul cererii și temeiul de drept ce constituie fundamentul raportului juridic dedus judecății, așa încât, apreciind că în contextul dat nu se poate exercita controlul judiciar, curtea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 raportat la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a admis recursul declarat de reclamanta DGFP Suceava împotriva Sentinței nr. 907 din 13 aprilie 2012 și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe. A fost admis și recursul reclamantei împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 21 mai 2012, prin care s-a majorat cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit în sarcina reclamantei prin dispozitivul hotărârii, cu consecința implicită a casării acestei încheieri.

Soluția casării cu trimitere se impunea, în considerarea faptului că cererea de chemare în judecată a fost promovată la data de 13 august 2009, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, iar potrivit dispozițiilor art. 725 alin. (4) din C. proc. civ., "actul de procedură îndeplinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămâne supus dispozițiilor legii vechi", în speță nefiind aplicabile dispozițiile art. 312 alin. (6 1 ) C. proc. civ. fiind și necesară, atâta timp cât măsurile privind stabilirea cadrului procesual nu puteau fi realizate în această fază procesuală.

S-a dispus ca în rejudecare, instanța de fond să stabilească fără echivoc întinderea pretențiilor reclamantei în raport de situația de fapt relevată, dar și prin prisma motivului de nulitate absolută invocat, care vizează nu numai contractul de cesiune încheiat între părți, ci și actele juridice anterioare și să verifice modul în care au fost respectate, la data încheierii acestor acte, atât condițiile de fond, cât și dispozițiile legale imperative, în exercitarea rolului activ, judecătorul fondului urmând a asigura echilibrul principiilor de drept enunțate, în eventualitatea extinderii sferei procesuale. Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, la data de 7 decembrie 2012 sub nr. 5398/86/2009/a1**.

Prin Sentința nr. 965 din 28 mai 2013 Tribunalul Suceava, secția civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de interes și a lipsei dovezii calității de reprezentant, ca nefondate. A admis cererea având ca obiect "constatare nulitate absolută" formulată de către reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Suceava în contradictoriu cu pârâtele SC "B.M.W." SRL - prin administrator judiciar E.I. SPRL București și SC "B.E." SRL Vatra Dornei, a constatat nulitatea absolută a Contractului de cesiune de contract nr. 72 din 10 iunie 2002 încheiat între pârâte. A respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâta SC "B.E." SRL.

Prima instanță, examinând cu prioritate excepțiile invocate, a constatat că acestea sunt nefondate. Referitor la excepțiile lipsei de interes și a calității procesuale active, însăși instanța de control judiciar, prin Decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012 a Curții de Apel Suceava, a statuat că reclamanta are interes în promovarea prezentei cereri. În consecință, cum reclamanta a invocat un motiv de nulitate absolută, și are și interes, are pe cale de consecință și calitate procesuală activă. Totodată, nici lipsa calității de reprezentant nu a putut fi reținută, prin precizările depuse, reclamanta arătând că înțelege să formuleze cererea în nume propriu, și nu în numele Statului Român, motiv pentru care nu are nevoie de un mandat din partea cuiva.

Examinând fondul cauzei, tribunalul a constatat că acțiunea este fondată, reținând că, între Societatea Națională a Apelor Minerale SA București, în calitate de vânzător și SC "B.M.W." SA București, în calitate de cumpărător, a fost încheiat Contractul nr. 27227 din 9 decembrie 1999, având ca obiect livrarea franco-sursă și vânzarea produsului minier - apă minerală naturală, rezultat din sursele aferente perimetrelor de exploatare Roșu - Vatra Dornei și Moara Dracului, că ulterior, prin Contractul de cesiune nr. 32 din 6 ianuarie 2000, SC "B.M.W." SA București a transmis beneficiul Contractului nr. 27227/1999 cu toate drepturile și obligațiile cesionarei SC "B.D.P." SRL Timișoara, care, după ce și-a schimbat denumirea în SC "B.M.W." SA București (prim-pârâta în cauză) a transmis prin Contractul de cesiune de contract nr. 72 din 10 iunie 2002 cesionarei SC "B.E." SRL Vatra Dornei (secund-pârâta) beneficiul aceluiași Contract nr. 27227/1999.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, "titularul unei licențe poate transfera unei alte persoane juridice drepturile dobândite și obligațiile asumate, numai cu aprobarea scrisă a autorității competente. Orice transfer realizat fără aprobare scrisă este nul de drept". Așadar este vorba de o nulitate absolută, iar unul dintre efectele nulității absolute îl reprezintă și nulitatea actelor subsecvente.

Față de cele reținute, tribunalul a constatat că operațiunile succesive de cesionare a beneficiului Contractului de vânzare -cumpărare nr. 27227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente, materializate prin încheierea Contractelor de cesiune nr. 32 din 6 ianuarie 2000 și nr. 72 din 10 iunie 2002, sunt nule de drept, întrucât au fost efectuate fără aprobarea scrisă a autorității competente, fiind astfel încălcate atât prevederile art. 7.8 din Contractul nr. 27227/1999, care impun existența acordului scris al vânzătoarei pentru cesionarea drepturilor și obligațiilor aferente acestui contract, cât și dispozițiile imperative ale art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC B.E. SRL Vatra Dornei, recalificat ca fiind apel prin încheierea din 19 mai 2014, raportat la valoarea obiectului acțiunii, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând respingerea acțiunii ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitatea procesuală activă, ca fiind lipsită de interes și fără invocarea unui drept subiectiv propriu și ca fiind promovată în lipsa unui mandat special de reprezentare. Ulterior acestei recalificări, s-au invocat de către apelantă excepția prematurității acțiunii raportat la caracterul obligatoriu al procedurii de conciliere prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ., excepția lipsei unui drept subiectiv al reclamantei, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei mandatului de reprezentare pentru reclamantă din partea Agenției Naționale pentru Resurse Minerale sau din partea Ministerului de Finanțe.

Prin Decizia nr. 183 din 30 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au fost respinse, ca nefondate, excepțiile invocate de recurenta S.C. B.E. S.R.L. Vatra Dornei. A fost admis apelul declarat de pârâta S.C. B.E. S.R.L. împotriva Sentinței nr. 965 din 28 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția civilă pronunțată în dosarul Dosar nr. 5398/86/2009/a1**, intimate fiind pârâta S.C. B.M.W. S.R.L., prin administrator judiciar E.I. SPRL și reclamantele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Suceava. A fost anulată hotărârea apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivare, în ceea ce privește excepția prematurității acțiunii, instanța de apel a reținut că art. 720 1 C. proc. civ. se impune a fi interpretat în concordanță cu prevederile constituționale privind accesul la justiție și la o judecată efectivă. Din acest punct de vedere, s-a constatat că procedura instituită prin art. 720 1 C. proc. civ. are ca finalitate soluționarea amiabilă a litigiilor comerciale, prin aducerea la cunoștința celeilalte părți a pretențiilor și temeiului juridic al acestora, anterior sesizării instanței de judecată. S-a constatat că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 17 august 2009. De la data înregistrării cererii de chemare în judecată până la soluționarea prezentului apel părțile au avut posibilitatea de a-și cunoaște poziția procesuală, de a lua cunoștință de probele invocate în susținere și de a încerca stingerea litigiului pe cale extrajudiciară.

S-a apreciat că nu se poate da curs solicitării de aplicare a unei eventuale sancțiuni reclamantei pentru omisiunea de parcurgere a procedurii prealabile, întrucât aceasta ar denota un formalism excesiv, contrar scopului avut în vedere de legiuitor la reglementarea regulilor de procedură aplicabile litigiilor comerciale evaluabile în bani, privilegiindu-se soluționarea amiabilă și cu celeritate a cauzelor. Instanța de apel a avut în vedere și faptul că o acțiune este prematură atunci când dreptul sau interesul invocat nu este actual, nu și atunci când nu s-a parcurs o condiție prevăzută de lege ca obligatorie pentru sesizarea instanței (art. 109 alin. (2) C. proc. civ.). Cât privește excepțiile lipsei unui drept subiectiv și lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a apreciat că aceste probleme de drept au fost tranșate prin Decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012 a Curții de Apel Suceava.

Or, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Împrejurarea că s-a procedat în acest ciclu procesual la recalificarea căii de atac nu are nicio relevanță în privința puterii de lucru judecat de care se bucură deciziile instanței de recurs. Referitor la lipsa mandatului, s-a constatat că prin precizările depuse pentru termenul de judecată din 25 martie 2013 în fața Tribunalului Suceava, reclamanta a învederat faptul că prezenta acțiune a formulat-o în nume propriu. Analizând critica adusă sentinței atacate cu privire la încălcarea obligațiilor stabilite de instanța de control, s-a apreciat că aceasta este întemeiată.

Prin Decizia nr. 5076 din 2 octombrie 2012 a Curții de Apel Suceava s-a dispus casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se aduce lămuriri și precizări în legătură cu obiectul cererii și temeiul de drept ce constituie fundamentul raportului juridic dedus judecății, urmând a se stabili fără echivoc întinderea pretențiilor reclamantei în raport de situația de fapt relevată, dar și prin prisma motivului de nulitate absolută invocat. Or, aceste obligații nu au fost aduse la îndeplinire de către judecătorul fondului, motiv pentru care instanța de apel se găsește în imposibilitate de a proceda la efectuarea controlului judiciar. Ca urmare, în baza dispozițiilor art. 297 C. proc.

civ., va fi admis apelul declarat, cu consecința anulării hotărârii și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, pârâta SC B.E. SRL Vatra Dornei a declarat recurs, criticând hotărârea atacată sub aspectul soluționării excepției prematurității, excepția lipsei unui drept subiectiv și lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepției lipsei mandatului reclamantei din partea Statului Român. În argumentarea recursului, pârâta susține, în esență, că excepția prematurității acțiunii a fost respinsă de instanța de apel fără temei legal, iar modul în care a instanța a făcut inaplicabile dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., reprezintă o încălcare, respectiv o aplicare greșită a legii, conform pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. Apreciază, totodată, că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât pe de o parte, în analiza excepției prematurității, instanța reține că recurenta-pârâtă a putut lua cunoștință de pretențiile reclamantei și de temeiul lor juridic, iar pe de altă parte, pe fondul apelului, instanța apreciază că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația procesuală privind obiectul cererii și temeiul de drept, motiv pentru care a casat sentința apelată. Consideră că obligația de a urma concilierea apare ca obligație ce incumbă exclusiv reclamantei, ca o condiție prealabilă a investirii instanțelor judecătorești. Instanța de apel nu a respectat nici litera și nici spiritul art. 720 1 C. proc.

civ., atunci când a apreciat că părțile ar fi avut posibilitatea de a-și cunoaște poziția procesuală. Posibilitatea de a cunoaște pretențiile și temeiul juridic ale acestora (neclare până la acest moment) nu pot substitui obligația esențială pentru care legiuitorul a stabilit această procedură prealabilă - aceea ca reclamantul să încerce soluționarea amiabilă a diferendului și de a nu încărca astfel inutil rolul instanțelor. Evitarea unei formalizări absolute nu poate conduce la substituirea acestei instituții cu alta ori la nerespectarea ori neîndeplinirea tuturor elementelor cerute de lege (termen, forma convocării, etc). Lipsa în totalitate a concilierii adică a convocării nu înseamnă o formalizare excesivă.

Nu există vreun temei legal care să permită instanței înlocuirea caracterului obligatoriu al concilierii prealabile cu o altă procedură similară. Raportarea instanței de apel la vechimea litigiului ("datează din 17 august 2009") nu își găsește nicio consacrare legislativă. Practic, instanța de apel, fără temei legal, a apreciat că reclamanta nu poate fi sancționată pentru omisiunea de parcurgere a procedurii prealabile. Prin urmare, solicită instanței de recurs admiterea excepției prematurității acțiunii raportat la caracterul obligatoriu al procedurii de conciliere prevăzut de art. 720 1 C. proc. civ., cu consecința respingerii acțiunii ca prematur introdusă (ori inadmisibilă în măsura în care se apreciază că lipsește una dintre condițiile prevăzute de lege ca obligatorie pentru sesizarea instanței conform alin. (2) al art. 109 C. proc.

civ.). În ceea ce privește soluționarea excepției lipsei unui drept subiectiv aparținând intimatei-reclamante și a lipsei calității procesuale active a reclamantei, apreciază că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit legea când a considerat că aceste probleme de drept au fost tranșate prin Decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012 a Curții de Apel Suceava - pct. 9 art. 304 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012, Curtea de Apel Suceava a stabilit doar că DGFP Suceava justifică un interes legitim născut și actual în susținerea pretenției deduse judecății.

Prin decizia menționată, instanța s-a pronunțat exclusiv asupra excepției lipsei de interes a DGFP Suceava în promovarea acțiunii în constatarea nulității unui act juridic față de care este un terț desăvârșit, fără însă ca instanța de recurs să se fi pronunțat asupra excepției lipsei unui drept subiectiv al intimatei-reclamante și asupra excepției lipsei calității procesuale active a aceluiași subiect de drept. Susține că Decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012 nu prezintă putere de lucru judecat ca o consecință a recalificării căii de atac, iar excepția lipsei de interes nu prezintă putere de lucru judecat. Intimata-reclamantă invocă calitatea procesuală activă și interesul de a promova o acțiune în vederea administrării creanțelor fiscale, în cazul unui litigiu comercial.

Astfel, nici dacă am admite că litigiul este contencios administrativ, reclamanta-intimată tot nu ar putea justifica calitate procesuală, interes și un drept propriu în cadrul acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a unui contract față de care este un terț desăvârșit. Reclamanta-intimată invocă constatarea nulității absolute a Contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002, nu pentru că S.C. B.E. S.R.L. a încălcat vreo obligație de natură fiscală, ci pentru că nu ar fi avut acordul scris al autorității competente. Instanța de apel a încălcat și a aplicat eronat legea apreciind că intimata-reclamantă deține un drept subiectiv care să fi fost afectat prin încheierea contractului de cesiune a cărei nulitate se solicită precum și calitate procesuală activă.

Existența unui drept subiectiv civil este una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile. Intimata-reclamantă nu a făcut dovada, potrivit art. 1169 C. civ., a existenței unui drept subiectiv încălcat prin încheierea contractului de cesiune nr. 72 din 10 iunie 2002 încheiat între S.C. B.M.W. S.R.L. și S.C. B.E. S.R.L. Singurele subiecte de drept care puteau fi, teoretic afectate prin încheierea acelei cesiuni de contract, sunt Societatea Națională a Apelor Minerale și Agenția Națională pentru Resurse Minerale. Doar aceste entități pot formula acțiunea în constatarea nulității absolute a cesiunii intervenite la 10 iunie 2002; doar aceste persoane juridice pot justifica, un drept subiectiv încălcat, un interes, dar și calitate procesuală activă.

Intimata-reclamantă nu a invocat încălcarea unor prevederi fiscale pentru promovarea prezentei acțiuni, ci a relevat doar lipsa acordului scris al autorității competente (Societatea Națională a Apelor Minerale SA). Prin urmare, reclamanta nu a acționat de pe poziția sa specifică, de autoritate publică (adică organ cu atribuții în privința administrării creanțelor fiscale sub aspectul declarării, stabilirii, verificării și colectării obligațiilor datorate bugetului general consolidat). Pentru executarea obligațiilor fiscale, organul fiscal are la îndemână mijloace proprii de stabilire și de executare a eventualelor creanțe - lucru pe care l-a și făcut prin emiterea unor decizii de impunere ilegale anulate de instanțele judecătorești ori de organul administrativ superior.

Actele administrativ fiscale se bucură de caracter executoriu iar organul fiscal nu trebuie să cheme în judecată contribuabilii pentru achitarea impozitelor, taxelor ori altor contribuții, poziția de forță pe care legea i-o acordă, stabilind un regim de autoritate a actelor administrativ fiscale emise. În ceea ce privește excepția lipsei mandatului special al intimatei-reclamante din partea Statului Român (reprezentat legal, cu titlu general, de Ministerul de Finanțe ori, cu titlu special, de Agenția Națională pentru Resurse Minerale), consideră că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit legea când a reținut că precizările DGFP Iași substituie un mandat legal sau convențional cerut de lege, aspect ce ceea ce atrage incidența pct. 9 art. 304 C. proc.

civ. Pornind de la prevederile Legii minelor nr. 61/1998 (art. 1), resursele minerale situate pe teritoriul și în subsolul țării, fac obiectul exclusiv al proprietății publice și aparțin Statului Român (art. 1 din lege). Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași trebuie să aibă o împuternicire specială de la Ministerul Finanțelor pentru a reprezenta Statul Român (C.S.J., secția civilă, Decizia nr. 329 din 2 februarie 2000, în B.J.C.D. 2000, pag. 194). Instanța de apel a reținut, fără temei, că reclamanta înțelege să formuleze cererea în nume propriu și nu în numele Statului Român, cu toate că legea nu-i acordă o asemenea legitimare procesuală. Faptul că intimata-reclamantă a formulat precizări în sensul promovării acțiunii în nume propriu, nu poate conduce la omisiunea prezentării mandatului expres din partea subiectelor de drept cărora legea le recunoaște legitimare procesuală - Statul Român ori Agenția Națională pentru Resurse Minerale.

Potrivit art. 42 C. proc. civ., persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate în modul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor. În consecință, în lipsa unui raport de reprezentare juridică convențională (reprezentare legală deținând pentru Statul Român doar Ministerul de Finanțe) intimata-reclamantă nu are calitate procesuală activă. Mai mult, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 3 din Legea minelor, autoritatea competentă care reprezintă interesele statului în domeniul resurselor minerale este Agenția Națională pentru Resurse Minerale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Intimata-reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când "nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este perfect legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția. Instanța de apel a făcut o motivare temeinică, fără ca prin aceasta să existe motive contradictorii, motivele completându-se reciproc și neintrând în contradicție. Simpla nemulțumire a recurentei-pârâte cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către pârâtă sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări și nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a legii.

Față de multitudinea de probleme pe care o ridică aplicarea art. 720 1 C. proc. civ., este importantă interpretarea corectă a dispozițiilor acestuia, cât mai apropiată de voința legiuitorului. În interpretarea acestui articol, opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că scopul art. 720 1 C. proc. civ. este de a simplifica și degreva judecățile cu obiect pretenții bănești, iar această interpretare este în deplin acord cu opinia Curții Constituționale care a reținut că art. 720 1 instituie o procedură extrajudiciară care să ofere părților posibilitatea de a se înțelege asupra eventualelor pretenții ale reclamantului fără implicarea autorității judecătorești competente. Prin instituirea procedurii concilierii prealabile legiuitorul a urmărit soluționarea rapidă a neînțelegerilor dintre comercianți fără a apela la procedura judiciară mai complexă și mai lentă și degrevarea activității instanțelor judecătorești.

Potrivit art. 720 C. proc. civ., în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată reclamantul va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte. Este adevărat că procedura concilierii prealabile nu trebuie realizată ca simplă formalitate, ci cu scopul încercării efective de soluționare a unei dispute legale pe cale amiabilă, însă, este de necontestat că, tot așa, excepția lipsei procedurii concilierii prealabile nu poate fi invocată în mod formal, pentru neîndeplinirea unei simple formalități, ci doar în raport de posibilitatea efectivă de soluționare amiabilă a litigiului și de o eventuală vătămare produsă prin inexistența acestei posibilități.

În speță, pârâta nu invocă excepția lipsei concilierii directe pentru a contracara acțiunea reclamantei, în sensul că ar înțelege să rezolve litigiul pe cale amiabilă, ci încearcă a denatura scopul prevederilor de la finalitatea urmărită de legiuitor. În contextul în care recurenta-pârâtă nu și-a manifestat niciodată intenția de soluționare a litigiului pe cale amiabilă, cu atât mai puțin, nu poate dovedi, o vătămare produsă prin aceea că nu s-a realizat convocarea înainte de demararea litigiului. Scopul concilierii prealabile vizează preîntâmpinarea unui litigiu între părți, al evitării unor costuri suplimentare constând în cheltuieli de judecată, odată declarat procesul pârâtul având posibilitatea achiesării la pretențiile reclamantei în condițiile art. 275 C. proc.

civ. sau al soluționării pe cale amiabilă a litigiului oricând în cursul judecății. Posibilitatea soluționării amiabile a litigiului a existat în tot timpul scurs de la data sesizării instanței de judecată, or, recurenta-pârâtă nu și-a manifestat intenția de soluționare a litigiului pe cale amiabilă, ci mai mult, și-a manifestat atât în mod tacit, cât și în mod expres intenția de a nu soluționa litigiul pe cale amiabilă, mai ales atunci când a înțeles să reitereze pe tot parcursul litigiului susținerile, care în opinia sa, ar fi impus admiterea excepției lipsei procedurii prealabile a concilierii.

Așa fiind, în mod legal, instanța de control judiciar a reținut că prezentul litigiu a parcurs mai multe cicluri procesuale, iar de la data înregistrării cererii de chemare în judecată (17 august 2009) până la soluționarea apelului (30 iunie 2014) părțile au avut posibilitatea de a-și cunoaște poziția procesuală, de a lua cunoștință de probele invocate în susținere și de a încerca stingerea litigiului pe cale extrajudiciară. Este de necontestat că în raport și de atitudinea reclamantei, care, față de apărările formulate de către pârâtă, nu a renunțat la acțiune, rezultând că părțile se situează pe poziții ireconciliabile, în cauză, soluționarea amiabilă a litigiului nu este posibilă. În aceste condiții, opunerea unei excepții vizând lipsa concilierii directe, întemeiată pe dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ., cu scopul evident de a întârzia acționarea în instanță, constituie un abuz procesual. Așa fiind, se poate lesne observa că oricum un asemenea demers ar fi fost inutil și nu ar fi putut să asigure finalitatea urmărită de legiuitor, iar o soluționare amiabilă, deși posibilă de principiu în tot acest răstimp, s-a dovedit imposibil de realizat în concret. Cum în mod legal a apreciat și instanța de control judiciar, textul legal menționat nu poate fi aplicat rigid, efectuarea procedurii de conciliere prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ. nu este o cerință imperativă a legii, textul de lege neavând precizată vreo sancțiune în acest sens, iar acțiunea nefiind în toate cazurile sancționată cu respingerea cererii de chemare în judecată.

Nu există în speță nicio rațiune rezonabilă pentru a se reține că este imperios necesară parcurgerea procedurii prealabile a concilierii de vreme ce părțile și-au făcut deja cunoscute pretențiile una alteia, și-au exprimat punctele de vedere cu privire la acestea pe parcursul derulării procesului. A admite în sens contrar, înseamnă a abandona litigiul, a forța părțile să urmeze o procedură necontencioasă extraprocesuală fără nicio finalitate practică cu importante consecințe însă pe terenul asigurării echității procedurii și a respectării termenului rezonabil de soluționare a pricinilor. Dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. pot constitui un veritabil fine de primire la data introducerii acțiunii.

Or, în speță, după depunerea cererii și comunicarea pretențiilor și după parcurgerea mai multor cicluri procesuale, admiterea excepției vizând lipsa concilierii directe, întemeiată pe dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. apare excesivă, cu efecte contrare scopului procedural urmărit. Așa fiind, în speță, criticile întemeiate pe nerespectarea procedurii prealabile prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ. raportat la art. 109 alin. (2) din același cod sunt formale, iar soluția de respingere a acțiunii ca prematură pentru neîndeplinirea procedurii prealabile ar fi extrem de drastică în situațiile anterior descrise și nu ar avea nicio înrâurire asupra ordinii de drept procesual, întrucât se deteriorează scopul procedurii de a asigura o mai mare celeritate în soluționarea litigiilor comerciale ajungându-se la un efect contrar, ceea ce încalcă însăși rațiunea avută în vedere de legiuitor.

Potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în speță, nu se poate face abstracție de considerentele Deciziei de casare nr. 135 din 13 ianuarie 2012 prin care Curtea de Apel Suceava a statuat în mod irevocabil în ceea ce privește excepțiile lipsei unui drept subiectiv și lipsei calității procesuale a reclamantei, iar împrejurarea că s-a procedat în acest ciclu procesual la recalificarea căii de atac nu are nicio relevanță în privința puterii de lucru judecat de care se bucură decizia instanței de recurs.

În ceea ce privește lipsa mandatului, instanța de apel a reținut în mod legal că reclamanta a învederat la termenul de judecată din 25 martie 2013 în fața Tribunalului Suceava faptul că prezenta acțiune a formulat-o în nume propriu, fiind nefondate și criticile recurentei formulate sub acest aspect. Pentru toate argumentele care preced, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și invocate de recurentă, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B.E. SRL Vatra Dornei împotriva Deciziei nr. 183 din 30 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC B.E. SRL Vatra Dornei împotriva Deciziei nr. 183 din 30 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2015. Procesat de GGC - NN