ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 384/2017

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2009 din 13 august 2009, reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Suceava le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. A. S.R.L. București și S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002, încheiat între pârâte.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esență că între SOCIETATEA NAȚIONALĂ a APELOR MINERALE S.A. București, în calitate de vânzător și S.C. A. S.R.L. București, în calitate de cumpărător a fost încheiat contractul nr. x din 09 decembrie 1999, având ca obiect livrarea franco - sursă și vânzarea produsului minier apă minerală naturală, rezultat din sursele aferente perimetrelor de exploatare Roșu - Vatra Dornei și Moara Dracului, conform graficului de livrare orientativ, parte integrantă a contractului.

S-a arătat că ulterior, prin contractul de cesiune de contract nr. x din 06 ianuarie 2000, S.C. A. S.R.L. București a transmis cesionarei S.C. C. S.R.L. Timișoara beneficiul contractului nr. x din 09 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente și că această din urmă societate și-a schimbat denumirea în S.C. A. S.R.L. și sediul din Timișoara în București, iar prin contractul de cesiune de contract nr. x din 10 iunie 2002, încheiat între societățile pârâte din prezenta cauză, prima pârâtă, în calitate de cedentă a transmis cesionarei (a doua pârâtă) beneficiul aceluiași contract nr. x din 09 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente.

A mai precizat reclamanta că nulitatea absolută a contractului de cesiune a contractului nr. x din 10 iunie 2002 derivă atât din faptul că primei pârâte i-a fost cesionat beneficiul contractului nr. x din 09 decembrie 1999 fără aprobarea scrisă a autorității competente, cât și din faptul că aceasta a procedat la cesionarea ulterioară a beneficiului contractului, fără a fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998, respectiv de art. 7.8 din contract.

Prin întâmpinare, pârâta S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei a solicitat respingerea acțiunii ca fiind lipsită de interes și introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 2851 din 18 aprilie 2011, Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția netimbrării acțiunii ca nefondată și, admițând excepția lipsei de interes, a respins cererea formulată de reclamantă pentru lipsă de interes, obligând-o pe aceasta să plătească pârâtei S.C. B. S.R.L. suma de 404,96 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta D.G.F.P. Suceava, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 2851 din 18 aprilie 2011 a Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a casat în totalitate sentința recurată și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe (complet comercial).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția Civilă la data de 16 februarie 2012 sub nr. x/2009/a1*.

Pârâta S.C. B. S.RL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, întrucât singura sancțiune posibilă este nulitatea relativă, nu nulitatea absolută

A solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere că reclamanta nu a invocat vreun caz de nulitate absolută și că, practic, singurul motiv care se învederează este lipsa aprobării scrise a autorității competente în privința beneficiului contractului nr. x din 09 decembrie1999.

Prin sentința nr. 907 din 13 aprilie 2012 Tribunalul Suceava, secția Civilă a respins excepțiile necompetenței materiale a Tribunalului Suceava, a inadmisibilității și a lipsei calității procesuale active ca nefondate și a respins cererea având ca obiect "acțiune în anulare", formulată de către reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar D. București și S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei ca nefondată, obligând-o pe reclamantă la plata sumei de 404,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 21 mai 2012, aceeași instanță a admis cererea formulată de petenta S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta și în dispozitivul sentinței civile nr. 907 din 13 aprilie 2012, în sensul că sediul reclamantei este în str. x, în loc de nr. 7, iar cheltuielile de judecată la plata cărora este obligată reclamanta sunt în cuantum de 4.130,26 RON, în loc de 404,96 RON.

Împotriva sentinței nr. 907 din 13 aprilie 2012 și încheierii sus-menționate a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 5076 din 02 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis recursurile declarate de reclamantă, casând sentința recurată, astfel cum a fost îndreptată și trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. x/2009/a1**.

Prin sentința nr. 965 din 28 mai 2013 Tribunalul Suceava, secția Civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de interes și lipsei dovezii calității de reprezentant ca nefondate. A admis cererea având ca obiect "constatare nulitate absolută", formulată de către reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Suceava în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar D. București și S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de contract nr. x din 10 iunie 2002, încheiat între pârâte. A respins ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de către pârâta S.C. B. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin încheierea din 19 mai 2014, Curtea a procedat la calificarea căii de atac ca fiind apel, și nu recurs, raportat la valoarea obiectului acțiunii.

Ulterior acestei calificări, s-au invocat de către apelantă excepția prematurității acțiunii, raportat la caracterul obligatoriu al procedurii de conciliere prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ., excepția lipsei unui drept subiectiv al reclamantei, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei mandatului de reprezentare pentru reclamantă din partea AGENȚIEI NAȚIONALE PENTRU RESURSE MINERALE sau din partea MINISTERULUI DE FINANȚE.

Prin decizia nr. 183 din 30 iunie 2014, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate excepțiile invocate de recurenta S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei, a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 965 din 28 mai 2013, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția Civilă (în dosarul nr. x/2009), intimate fiind pârâta S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar D. și reclamantele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Suceava.

Prin decizia nr. 136 din 21 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei împotriva deciziei nr. 183 din 30 iunie 2014, pronunțată de Curtea de apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia nr. 7 din 19 ianuarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. B. S.R.L. - prin lichidator C.I.I. E. împotriva deciziei nr. 136 din 21 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție, secția a II-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă la 06 august 2015 sub nr. x/2015.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:

În fapt, între SOCIETATEA NAȚIONALĂ A APELOR MINERALE S.A. București și S.C. A. S.A. București s-a încheiat contractul nr. x din 9 decembrie 1999, având ca obiect livrarea franco-sursă și vânzarea produsului minier - apă minerală naturală rezultat din sursele aferente perimetrelor de exploatare Roșu - Vatra Dornei și Moara Dracului, conform graficului de livrare orientativ din anexa 1. S-a mai precizat, la art. 2.2, că vânzătorul este deținătorul licențelor de concesiune nr. x și 122/1999 pentru aceste perimetre.

Prin contractul de cesiune nr. x din 6 ianuarie 2000, S.C. A. S.A. București a transmis cesionarului S.C. C. S.R.L. Timișoara beneficiul contractului nr. x din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente.

Prin contractul de cesiune nr. x din 10 iunie 2002, cedenta S.C. A. S.R.L. București a transmis cesionarei S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei beneficiul contractului nr. x din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente, cu titlu gratuit, în considerarea faptului că a închis punctul de lucru din Vatra Dornei și se află în imposibilitate de a beneficia de acest contract.

În drept, prima instanță a reținut că art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998 stipulează: "Titularul unei licențe poate transfera unei alte persoane juridice drepturile dobândite și obligațiile asumate, numai cu aprobarea scrisă a autorității competente. Orice transfer realizat fără aprobare scrisă este nul de drept".

Potrivit dispozițiilor art. 5 din C. civ. de la 1864 (în vigoare la data formulării acțiunii), nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri. De asemenea, conform art. 968 din C. civ. de la 1864, a reținut că este nelicită cauza când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Cu titlu prealabil, instanța a considerat necesar a se preciza faptul că în etapele procesuale anterioare au fost clarificate aspectele referitoare la lipsa împuternicirii speciale din partea MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE pentru a reprezenta Statul Român, lipsa interesului reclamantei, lipsa calității procesuale active sau inadmisibilitatea cererii (sentința nr. 907 din 13 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Suceava, decizia nr. 5076 din 02 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, sentința nr. 965 din 28 mai 2013, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția Civilă, decizia nr. 183 din 30 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Suceava) și, ca atare, instanța nu s-a mai putut pronunța asupra acestora, opunându-se puterea de lucru judecat.

Respectând indicațiile instanței superioare de control, prima instanță a solicitat lămuriri în privința obiectului și temeiului de drept al cererii introductive, reclamanta conformându-se prin precizările depuse la dosar.

Urmare a acestora, tribunalul a constatat că este învestit cu o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002, întemeiată pe prevederile art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998, raportat la art. 5 și la art. 968 din C. civ. de la 1864.

Procedând la examinarea pe fond a pretenției deduse judecății, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta a invocat, în esență, nulitatea absolută a contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002 pentru cauză ilicită, nulitate decurgând din nesocotirea la încheierea contractului a prevederilor Legii minelor.

Instanța a subliniat, înlăturând susținerile pârâtei S.C. B. S.R.L. sub acest aspect, că Legea minelor nr. 61/1998 este aplicabilă litigiului față de principiul tempus regit actum, potrivit căruia actul născut sub imperiul unei legi este guvernat de prevederile legii respective (chiar dacă ulterior aceasta este abrogată).

S-a notat că atât contractul nr. x din 9 decembrie 1999, cât și contractul de cesiune nr. x din 10 iunie 2002 se află sub incidența acestui act normativ, care a fost abrogat de Legea nr. 85/2003 la 27 martie 2003.

Urmând acest raționament, prima instanță a apreciat că este indiscutabil că dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998 instituie o condiție de validitate pentru încheierea actului juridic sub sancțiunea nulității absolute, norma edictată fiind menită să protejeze un interes general.

De asemenea, s-a apreciat că este indiscutabil că atât la momentul perfectării contractului nr. x din 9 decembrie 1999, cât și a contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002 nu a existat aprobarea scrisă, expresă a autorității competente - AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU RESURSE MINERALE -, ca, de altfel, nici a vânzătorului.

În analiza intervenirii cazului de nulitate absolută, instanța a apreciat că nu poate ignora pe de o parte efectele acestei construcții juridice, iar pe de altă parte limitele învestirii sale.

Sub un prim aspect, s-a precizat că unul dintre principiile sub care operează nulitatea este resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, conform căruia desființarea actului juridic inițial atrage desființarea actului subsecvent.

Sub un alt aspect, s-a reținut că instanța a fost învestită doar să constate nulitatea absolută a contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002, nu și a contractului nr. x din 9 decembrie 1999, deși nulitatea primului este indisolubil legată de nulitatea celui de-al doilea.

Așadar, instanța a reținut, contrar afirmațiilor pârâtei S.C. B. S.R.L., că în speță nu au fost respectate dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998 la perfectarea contractului nr. x din 9 decembrie 1999, ceea ce s-a răsfrânt și asupra actului subsecvent - contractul de cesiune nr. x din 10 iunie 2002.

A mai reținut tribunalul că pârâta S.C. B. S.R.L. a invocat că prin contractul nr. x din 9 decembrie 1999 și implicit prin contractul de cesiune nr. x din 10 iunie 2002 nu s-a transmis o licență de concesiune. Instanța nu a dat eficiență apărării formulate pentru următoarele argumente:

Art. 7 din Legea minelor nr. 61/1998 statuează că resursele minerale se pun în valoare prin activitati miniere care se concesionează companiilor și societăților naționale miniere, precum și persoanelor juridice române sau străine sau se dau în administrare instituțiilor publice de către autoritatea competentă, potrivit prezentei legi.

La momentul încheierii contractelor, SOCIETATEA NAȚIONALĂ A APELOR MINERALE S.A. București beneficia de licențele de concesiune nr. x și 122/1999, ce atestă, potrivit art. 3 pct. 7 din Legea minelor nr. 61/1998, dreptul acordat de stat, prin autoritatea competentă, unui concesionar de a efectua activități miniere în baza unei licențe.

Activitatea minieră este definită - conform art. 3 pct. 1 din Legea minelor - drept ansamblul de lucrări privind prospecțiunea, explorarea, dezvoltarea, exploatarea, prelucrarea, concentrarea, extracția metalurgică și comercializarea produselor miniere, iar potrivit art. 3 pct. 10 din același text normativ prin exploatare se înțelege ansamblul de lucrări executate în subteran și/sau la suprafață pentru extragerea resurselor minerale, prelucrarea și livrarea acestora în forme specifice.

Prin urmare, inclusiv livrarea franco-sursă și vânzarea produsului minier - apă minerală naturală sunt operațiuni care se subsumează drepturilor conferite de licența de concesiune.

Or, reține prima instanță, dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998 sunt aplicabile indiferent de drepturile transmise cât timp ele sunt acoperite de licență și indiferent dacă se transmite un singur drept (materializat de exemplu în operațiunea de livrare sau de extragere) sau se transmite întreaga paletă de drepturi conferită de licența de concesiune (ceea ce echivalează cu transmiterea integrală a licenței).

Mai mult, s-a arătat că, prin faptul că contractul de cesiune nr. x din 10 iunie 2002 transmite "beneficiul contractului nr. x/9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente", se poate presupune că pârâta S.C. A. S.R.L. era ținută de aceeași obligație, instituită de art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998.

Din acest punct de vedere, s-a argumentat și că prevederile art. 7.8 din contractul nr. x din 9 decembrie 1999, conform cărora "subcontractarea ori cesionarea drepturilor sau obligațiilor din prezentul contract către un terț se poate face numai cu acordul scris al vânzătorului" - ce aparent reglementeză un caz de nulitate relativă - sunt menite, în realitate, să asigure respectarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998 și, pe cale de consecință, vizează un caz de nulitate absolută.

Față de cele reținute, tribunalul a reținut că operațiunile succesive de cesionare a beneficiului contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente, materializate prin încheierea contractelor de cesiune nr. x din 6 ianuarie 2000 și nr. 72 din 10 iunie 2002 sunt nule de drept, pentru cauză ilicită, întrucât au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998, dar și prevederile art. 7.8 din contractul nr. x/1999

În concluzie, pentru considerentele arătate, prin sentința nr. 160 din 6 mai 2016 instanța a admis cererea având ca obiect "constatare nulitate absolută", formulată de către reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE SUCEAVA, în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar D. București și S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență E. și, pe cale de consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de contract nr. x din 10 iunie 2002, încheiat între pârâte.

Totodată, față de modul de soluționare a cererii de chemare în judecată, instanța a respins ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de către pârâta S.C. B. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei prin lichidator judiciar C. I. I. E..

Prin decizia nr. 341 din 20 octombrie 2016, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în esență următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu."

Cu referire la prima critică din apel, anume excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru netimbrare, curtea de apel a observat că legiuitorul, prin art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, instituie obligația instanțelor învestite cu soluționarea căilor de atac ordinare sau extraordinare, ca, atunci când constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară nu a fost plătită în cuantumul legal, să dispună obligarea părții la plata taxelor judiciare aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu, acest motiv neputând conduce practic la admiterea apelului și la schimbarea sentinței în sensul dorit de pârâtă, al anulării cererii de chemare în judecată.

Cu privire la obligația achitării taxei judiciare de timbru, s-a subliniat faptul că pârâta-apelantă a arătat că acțiunea ce face obiectul cauzei de față nu are ca obiect venituri publice, astfel că în mod eronat a fost considerată de către instanța de fond ca fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997, cu modificările ulterioare (în vigoare la data formulării acțiunii), sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile și acțiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaților, Președinția României, Guvernul României, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public și de Ministerul Finanțelor Publice, indiferent de obiectul acestora, precum și cele formulate de alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, atunci când au ca obiect venituri publice[..].

S-a mai reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 229 din O.G. nr. 92/2003 republicată privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, organele fiscale sunt scutite de taxe, tarife, comisioane sau cauțiuni pentru cererile, acțiunile și orice alte măsuri pe care le îndeplinesc în vederea administrării creanțelor fiscale, cu excepția celor privind comunicarea actului administrativ fiscal.

Potrivit art. 1 alin. (3) lit. b) din același act normativ, prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale in legătură cu declararea, stabilirea, verificarea si colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor si a altor sume datorate bugetului general consolidat al statului.

Acțiunea ce face obiectul cauzei de față, a apreciat instanța de apel, se încadrează în ansamblul măsurilor pe care organul fiscal le îndeplinește în vederea administrării creanțelor fiscale vizând contribuabilul S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei, stabilirea legalității contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002 încheiat între S.C. A. S.R.L. București și S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei prezentând importanță sub aspectul determinării unor obligații suplimentare datorate de a doua pârâtă bugetului general consolidat, prin urmare are ca obiect venituri publice, astfel că reclamanta beneficiază de scutire de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin cea de-a doua critică formulată prin apel, reține instanța de prim control judiciar, se invocă încălcarea dreptului la apărarea al pârâtei, ca urmare a necomunicării "Precizărilor" depuse de către reclamantă la 19 februarie 2016.

Potrivit art. 24 din Constituție, republicată, "dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului". Dreptul la apărare dă expresie întregului complex de garanții și drepturi procesuale instituite de lege spre a servi părților la apărarea intereselor lor legitime; printre aceste drepturi și garanții se înscriu: dreptul părților de a face cereri, de a cunoaște actele de la dosar, de a propune probe, de a recuza pe judecători sau pe procuror etc.

Cu privire la această critică, a observat curtea de apel mai întâi că "precizările" de care face vorbire apelanta au fost depuse pentru termenul de judecată din 19 februarie 2016, în timp ce cauza a rămas în pronunțare la 22 aprilie 2016, iar mai apoi că nu conțin chestiuni noi, ci doar reiterează aspectele expuse prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, în considerarea faptului că nu s-au invocat chestiuni noi, dar și a împrejurării că pârâta a avut la dispoziție un termen extrem de generos, de două luni, pentru a lua cunoștință de conținutul acestora, curtea de apel a apreciat că în cauză nu a avut loc o încălcare a dreptului la apărare al apelantei.

Cu referire la inaplicabilitatea Legii minelor nr. 61/1998, a reținut curtea de apel că prima instanță a fost învestită cu o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002, întemeiată pe prevederile art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998, raportat la art. 5 și la art. 968 din C. civ. de la 1864.

S-a apreciat că, potrivit principiului tempus regit actum, actul născut sub imperiul unei legi este guvernat de dispozițiile legii respective.

De asemenea, s-a reținut că legea minelor nr. 61/1998 a fost abrogată prin Legea nr. 85/2003, însă atât contractul nr. x din 10 iunie 2002, cât și contractul anterior, nr. 27227 din 9 decembrie 2000, s-au aflat la momentul încheierii lor sub incidența acestui act normativ, care le guvernează efectele și care, prin urmare, este aplicabil speței, chiar dacă relațiile comerciale desfășurate în baza acestor contracte s-au întins în timp și pe o perioadă ulterioară abrogării acestuia.

Reținând aceeași situație de fapt ca și instanța de fond, cu referire la criticile din apel vizând fondul cauzei, curtea de apel a apreciat că motivul de nulitate invocat de către reclamantă este inexistența la momentul încheierii contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002 a acordului autorității competente cu privire la transferul drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractul încheiat cu S.N.A.M. și că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998, "Titularul unei licențe poate transfera unei alte persoane juridice drepturile dobândite și obligațiile asumate, numai cu aprobarea scrisă a autorității competente. Orice transfer realizat fără aprobare scrisă este nul de drept."

S-a considerat că din economia dispoziției legale citate se desprinde fără putință de tăgadă concluzia privind necesitatea existenței aprobării scrise a autorității competente pentru transferul către o altă persoană juridică a drepturilor și obligațiilor dobândite în baza licenței, indiferent că este vorba despre toate sau doar o parte din drepturile conferite de aceasta, legea nefăcând vreo distincție în acest sens.

Totodată, s-a considerat că obținerea acordului autorității competente constituie o condiție de validitate la încheierea contractului, iar sancțiunea ce intervine ca urmare a neîndeplinirii acestei cerințe este nulitatea de drept a transferului, fiind evident, din modul de formulare a textului legal citat, că cerința obținerii acordului statului pentru transferul drepturilor și obligațiilor ce decurg din licența de exploatare a resurselor naturale urmărește protejarea unui interes public, general, astfel că nulitatea care intervine nu poate avea decât caracter absolut, așa cum corect a reținut instanța de fond.

Instanța de prim control judiciar a subliniat faptul că aprobarea autorității competente trebuie să existe pentru orice transfer al drepturilor și obligațiilor decurgând din licență și nu doar pentru primul transfer care ar interveni, întrucât în caz contrar dispoziția legală ar rămâne fără conținut, iar realizarea scopului urmărit de legiuitor prin instituirea acesteia ar fi iluzorie.

Revenind la particularitățile speței, s-a conchis în sensul că, prin contractul nr. x din 10 iunie 2002 transmițându-se "beneficiul contractului nr. x 227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente", concluzia care se impune este aceea că și S.C. A. avea la rândul său aceeași obligație instituită de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, aceea de a obține acordul autorității competente.

În aceeași ordine de idei s-a arătat că dispozițiile art. 7.8 din contractul nr. x din 9 decembrie 1999, potrivit cărora "subcontractarea sau cesionarea drepturilor și obligațiilor din prezentul contract către un terț se poate face numai cu acordul scris al vânzătorului", nu pot fi interpretate altfel decât în sensul că vizează respectarea acelorași dispoziții ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998 și prin urmare nerespectarea acestora nu poate atrage decât nulitatea absolută a actului încheiat în acest mod și nu cea relativă, așa cum neîntemeiat arată apelanta.

S-a evidențiat faptul că pârâta nu a dovedit existența acordului AGENȚIEI NAȚIONALE PENTRU RESURSE MINERALE la momentul încheierii contractului nr. x din 9 decembrie 1999 între S.N.A.M. și S.C. A. S.R.L. București, precum nici la încheierea actelor ulterioare de cesiune, respectiv a contractului nr. x din 6 ianuarie 2000 și a contractului vizat în prezenta cauză, nr. 72 din 10 iunie 2002.

Analizând probatoriul administrat sub acest aspect, anume adresa din 12 februarie 2011, curtea de apel a constatat în primul rând că din conținutul acesteia rezultă doar că S.N.A.M. și-a dat acordul la 1 septembrie 2006 privitor la cesionarea contractului nr. x din 9 decembrie 1999 către S.C. F. S.R.L., nicidecum că ar fi existat acordul AGENȚIEI NAȚIONALE PENTRU RESURSE MINERALE în acest sens, iar în al doilea rând că nu privește contractul a cărui validitate este analizată în cauză.

Ultimul aspect invocat de către apelantă vizează încălcarea principiului disponibilității de către instanța de fond, prin aceea că, deși a fost învestită doar cu constatarea nulității contractului nr. x din 10 iunie 2002, s-a pronunțat și asupra contractului anterior, nr. 27227 din 9 decembrie 1999.

Contrar acestor susțineri, reține instanța de apel, din dispozitivul sentinței apelate rezultă că instanța s-a pronunțat doar asupra cererii cu care a fost învestită, de constatare a nulității absolute a contractului nr. x din 10 iunie 2002.

Așa după cum subliniază instanța de fond în considerentele hotărârii, mai reține instanța de apel, deși a fost învestită doar să constate nulitatea absolută a contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002, nu și a contractului nr. x 227 din 9 decembrie 1999, referirile la acest din urmă contract au fost impuse de împrejurarea că cele două acte sunt indisolubil legate, astfel că inexistența acordului la încheierea primului act s-a răsfrânt și asupra actului subsecvent. În acest context, s-a considerat că nu se poate reține că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, așa cum neîntemeiat arată apelanta, și prin urmare nu există o încălcare a principiului disponibilității în prezenta cauză.

Pentru aceste aspecte, criticile din apelul pârâtei au fost găsite ca neîntemeiate și nu au fost fi primite, cu consecința respingerii ca nefondat a apelului în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs motivat pârâta S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei prin lichidator judiciar C. I. I. E., cauza fiind înregistrată sub numărul x/2015 la 8 decembrie 2016 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea pronunțată de instanța de prim control judiciar pentru următoarele motive:

Primul motiv de recurs se întemeiază pe susținerea că instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererea de suspendare a judecății formulată la 5 octombrie 2016 - obiectul cererii introductive și temeiul de drept sunt confuze (Sic!) -, recurenta-pârâtă susținând că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea legii.

În argumentarea acestei critici s-a arătat că, deși potrivit deciziei nr. 5076 din 2 octombrie 2012 reclamantei i se impunea să aducă precizări în legătură cu obiectul cererii și cu temeiul de drept, prin precizările depuse la 19 februarie 2016 nu aduce niciun element de noutate, aspect reținut și de către instanța de apel în pagina 9 a deciziei recurate.

În contextul dat, hotărârea instanței de apel este nelegală, în opinia recurentei-pârâte, întrucât instanța de control judiciar nu s-a pronunțat asupra cererii de suspendare a judecății până la conformare din partea intimatei-reclamante, impunându-se casarea sentinței apelate pentru imposibilitatea de exercitare a controlului judiciar, instanța de fond având obligația de a suspenda judecata în conformitate cu dispozițiile art. 155

1

C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe susținerea că respingerea excepției de netimbrare a acțiunii este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În motivare, recurenta-pârâtă a susținut că intimata-reclamantă avea obligația de a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 20.111 RON, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. g), coroborat cu art. 1

1

din Legea nr. 146/1997 și că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, iar reclamanta nu era scutită de la plata taxei judiciare de timbru nici în temeiul dispozițiilor art. 229 din O.G. nr. 92/2003, aplicabile creanțelor fiscale, obiectul cererii introductive de instanță neavând caracter de venituri publice.

A arătat recurenta-pârâtă și că instanța de apel trebuia să dovedească legătura dintre obiectul acțiunii și activitatea de administrare a creanțelor, precum și faptul că, dacă instanța se raportează la decizia nr. 193/2009 (privind soluționarea contestației administrative a recurentei-pârâte), atunci, pentru identitate de rațiune, se impune și verificarea posibilității de aplicare a legii minelor asupra operațiunilor economice din perioada ianuarie 2004 - august 2006, de după abrogarea acestei legi, întrucât, dacă se are în vedere controlul fiscal în contextul căruia reclamanta a solicitat constatarea nulității unui act, atunci același context trebuie avut în vedere pentru a se stabili incidența sau nu a art. 14 din legea minelor.

Al treilea motiv de recurs pleacă de la susținerea că instanța de apel nu s-a pronunțat pe apărarea legată de inaplicabilitatea Legii minelor nr. 61/1998, sens în care recurenta-pârâtă invocă atât lipsa de temei legal și pronunțarea cu încălcare sau greșita aplicare a legii, cât și lipsa motivelor care să susțină soluția pronunțată.

Recurenta-pârâtă a arătat că pleacă de la două aspecte reținute de către instanța de apel: primul aspect este legat de considerentele în care se reține că Legea nr. 61/1998 era în vigoare la momentul încheierii contractului nr. x/2002, a cărui nulitate se invocă și că abrogarea acestei legi nu prezintă relevanță față de data încheierii contractului; al doilea aspect vizează considerentele referitoare la faptul că titularul unei licențe nu poate transfera drepturile și obligațiile asumate unei alte persoane juridice fără aprobarea scrisă a autorității competente.

Sintetizând aceste argumente expuse de către instanța de apel, recurenta-pârâtă a susținut următoarele critici:

În cadrul primei critici a arătat că nu a invocat ultraactivitatea Legii nr. 61/1998, ci imposibilitatea ca această lege să producă efecte după data abrogării sale, dat fiind faptul că legea abrogată a fost invocată de către intimata-reclamantă pentru a considera nedeductibile operațiuni economice din perioada ianuarie 2004 - august 2006.

În acest sens, recurenta-pârâtă a invocat decizia nr. 193 din 5 iunie 2009, pronunțată de DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, în care s-a reținut că intimata-reclamantă a stabilit că recurenta-pârâtă nu are dreptul la deducerea TVA nu pe baza analizei operațiunii economice din punct de vedere fiscal, ci în considerarea nulității contractului x/2002, dar că nulitatea absolută a unui act juridic se stabilește pe cale judiciară, până la acel moment actul producând efectele pentru care a fost încheiat.

În argumentarea aceleiași critici recurenta-pârâtă a arătat că toate taxele și impozitele datorate au fost achitate și că intimata-reclamantă putea introduce o acțiune în constatarea nulității absolute a unui act juridic doar în momentul în care constata că respectivul act fusese încheiat în vederea evitării sau a sustragerii de la plata unor taxe sau impozite datorate bugetului local ori general.

Conchizând sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a motivat nici măcar implicit apărarea invocată în cadrul acestei critici, deși avea obligația de a indica în decizie care sunt argumentele care susțin soluția și de ce au admis anumite susțineri și le-au înlăturat pe celelalte, încălcarea acestei obligații conducând la casarea hotărârii.

În cadrul celei de-a doua critici s-a arătat că instanța a aplicat eronat sancțiunea prevăzută de art. 14 din Legea nr. 61/1998 și nici nu s-a pronunțat pe apărarea recurentei-pârâte în sensul că cedentul S.C. A. S.R.L. nu a deținut nici un fel de licență, astfel încât să fie atrasă incidența art. 14 din actul normativ menționat.

În acest sens, a arătat că era sarcina probatorie a intimatei-reclamante să dovedească faptul că transferul a avut ca obiect o licență de exploatare, iar aceasta se impunea în condițiile în care contractul nr. x/2002 avea ca obiect livrarea franco-sursă și vânzarea produsului minier apă minerală naturală.

A susținut recurenta-pârâtă că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului II de apel, că hotărârea nu este motivată din perspectiva acestei critici și că, dacă s-ar accepta raționamentul primei instanțe, orice valorificare ulterioară a drepturilor conferite de concesiune ar fi practic imposibilă, fiind nevoie ca toți intermediarii, până la consumatorii finali, să ceară acceptul S.N.A.M.

În cadrul aceleiași critici recurenta-pârâtă invocă și încălcarea principiului disponibilității atunci când reține incidența principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, autoarea căii de atac susținând în esență că acest din urmă principiu nu putea fi aplicat în lipsa sesizării instanței și cu nulitatea actelor inițiale și a discutării nulității acestora în contradictoriu cu părțile lor.

Al patrulea motiv de recurs vizează faptul că, în opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a convertit un motiv de nulitate relativă (art. 7.8 din contractul nr. x/1999) într-un motiv de nulitate absolută (art. 14 din Legea nr. 61/1998) fără a avea temei legal.

În cadrul acestui motiv de recurs s-a invocat și faptul că instanța de apel a omis să motiveze hotărârea din perspectiva cazului de acoperire a nulității relative.

Recurenta-pârâtă a susținut că nulitatea absolută și cea relativă au regimuri juridice diferite, că intervertirea nulității relative în nulitate absolută nu este prevăzută de lege, că este posibil ca rațiunea introducerii în contract a art. 7.8 să fie identică cu rațiunea edictării art. 14 din Legea nr. 61/1998, dar că invocarea art. 7.8 era exclusiv la îndemâna părții contractante prejudiciate, care putea să o facă în termen de trei ani, nu și la îndemâna terților.

S-a mai susținut că lipsa acordului vânzătorului atrage nulitatea relativă, această sancțiune ocrotind un interes particular și, în plus, în cauză fiind acoperită prin continuarea relațiilor contractuale.

În ceea ce privește acordul prealabil expres, autoarea căii de atac a arătat că lipsa acestuia ar fi putut atrage nulitatea absolută, reprezentând o condiție ad validitatem, numai dacă ar fi fost prevăzută ca atare în contract.

Al cincilea motiv de recurs se întemeiază pe încălcarea principiului disponibilității, recurenta-pârâtă susținând că, în situația în care intimata-reclamantă nu a solicitat și constatarea nulității actelor inițiale, instanțele de fond nu puteau aprecia în acest sens decât cu încălcarea sus-enunțatului principiu, ca și a principiilor legalității, al dreptului la apărare și al contradictorialității.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 299 și ale art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

La 22 februarie 2017 intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând apărări în fapt și în drept față de criticile dezvoltate în memoriul de recurs.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat și îl va respinge cu această motivare și pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs este nefondat.

Preliminar, instanța supremă constată că, deși nu a fost indicat temeiul de drept, argumentarea criticii poate conduce atât la dispozițiile art. 304 pct. 7 (nepronunțarea asupra unei cereri), cât și la dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. (pentru susținerea despre confirmarea unei soluții pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 155

1

C. proc. civ.).

În cauză nu este incident niciunul din cele trei texte legale.

Plecând de la argumentele aduse de către recurenta-pârâtă, respectiv omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii de suspendare a judecății formulate la 5 octombrie 2016, se constată că recurenta-pârâtă a depus la data invocată note scrise, în care a reiterat "faptul că măsura suspendării judecății de instanța de fond, nu a fost dispusă ..." și a afirmat că "se impune casarea sentinței apelate în contextul în care nu se poate exercita controlul judiciar, instanța de fond trebuind să fi dispus suspendarea judecății, potrivit dispozițiilor art. 155

1

C. proc. civ. ..." .

Față de împrejurarea evocată, instanța supremă constată că recurenta-pârâtă nu a învestit instanța de apel cu o cerere de suspendare a judecării cauzei, astfel încât acesteia nu i se poate impute nepronunțarea asupra unei cereri sau unei apărări.

Instanța supremă constată că recurenta-pârâtă a invocat în realitate prin aceste note scrise încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 155

1

C. proc. civ., iar faptul că instanța de apel nu a luat în analiză această critică nu îi poate fi imputată în condițiile în care ea nu a fost invocată prin motivele de apel și nici nu constituie un motiv de apel de ordine publică.

Ca urmare, hotărârea pronunțată de instanța de apel nu cade, din perspectiva acestor critici, sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este nefondat.

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că problema timbrajului cererii de chemare în judecată a căzut în puterea lucrului judecat, având în vedere că prin decizia nr. 135/2012 Curtea de Apel Suceava, deși a casat în totalitate sentința de primă instanță, nu a antamat problema timbrajului, ci doar pe cea a interesului în promovarea acțiunii.

În contextul dat, reiterarea excepției de netimbrare, urmată de analiza ei prin decizia nr. 341 din 20 octombrie 2016, atacată prin prezentul recurs apare ca improprie.

Însă, având în vedere că prin decizia recurată au fost analizate susținerile recurentei-pârâte cu privire la timbrarea acțiunii, instanța supremă urmează să ia în analiză criticile dezvoltate în recurs sub acest aspect.

Se reține că instanța de apel a analizat critica relativă la netimbrarea acțiunii prin prisma dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 și a dispozițiilor art. 229, coroborate cu art. 1 alin. (3) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 și a conchis că, în raport de prevederile contractului nr. x/2002, organul fiscal avea atribuții de a determina obligațiile suplimentare către bugetul general consolidat, aceste obligații constituind astfel venituri publice.

Recurenta-pârâtă nu a criticat acest considerent specific al instanței de apel, limitându-se să afirme că în cauză nu este vorba despre venituri publice și că nu se poate extrapola această instituție la sume care nu au această natură, fără să argumenteze de ce.

Or, motivarea instanței de apel este coerentă și judicioasă sub acest aspect: organul fiscal s-a considerat în drept să determine obligațiile suplimentare către bugetul general consolidat, iar aceste obligații se constituie astfel în venituri publice, fiind în mod legal reținută incidența dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997.

Înalta Curte a înlăturat susținerea recurentei-pârâte referitoare la decizia nr. 193/2009 și la inaplicabilitatea art. 14 din Legea nr. 61/1998 în perioada ianuarie 2004 - august 2006, în primul rând în considerarea faptului că această decizie și textul legal invocat nu au stat la baza raționamentului instanței de apel.

În al doilea rând, instanța supremă apreciază lipsa de relevanță în chestiunea timbrajului a deciziei și a textului de lege sus-amintite, întrucât în discuție nu este dreptul efectiv al intimatei-reclamante de a proceda la stabilirea obligațiilor către bugetul general consolidat, ci vocația și interesul acesteia de a proceda în acest sens (dând eficiență chiar statuărilor din decizia nr. 193/2009), prin contestarea validității actului generator al unor astfel de obligații.

Or, existența interesului intimatei-reclamante de a promova acțiunea de față a fost tranșată în etapele anterioare ale procesului de față și se impune cu putere de lucru judecat, neputându-se accepta că, dacă organului fiscal i s-a recunoscut interesul în promovarea acțiunii, această acțiune ar putea urmări alte consecințe decât de ordin fiscal, adică legate de venituri publice.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că instanțele de fond au aplicat în mod corect dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997 și au reținut scutirea de la obligația de plată a taxelor judiciare de timbru, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs este nefondat.

Recurenta-pârâtă a invocat lipsa de temei legal și pronunțarea deciziei atacate cu încălcarea ori greșita aplicare a legii, critica putând fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, a invocat lipsa motivelor pe care se sprijină soluția adoptată, caz în care sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește incidența în speță a dispozițiilor Legii nr. 61/1998, instanța supremă va grupa toate criticile formulate sub acest aspect și le va răspunde prin următoarele considerente comune:

Apreciind, în raport de conținutul cererii de chemare în judecată și de precizările la aceasta, că este învestită cu o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract, instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe, a reținut că acțiunea este întemeiată, întrucât contractul a fost încheiat cu nesocotirea unei condiții impuse ad validitatem de textul art. 14 din Legea nr. 61/1998, în vigoare la momentul încheierii contractului.

Aceasta întrucât examinarea validității unui act juridic se realizează raportat la aspecte anterioare ori contemporane încheierii lui, ca și la dispozițiile legale incidente la aceeași dată, potrivit principiului tempus regit actum.

Din această perspectivă, este apreciată ca fără fundament solicitarea făcută de recurenta-pârâtă referitoare la luarea în analiză a unor aspecte din perioada ianuarie 2004 - august 2006, perioadă în care Legea nr. 61/1998 nu mai era în vigoare, întrucât această abordare pe de o parte ține de executarea contractului și de efectele acestei executări în plan fiscal, iar pe de altă parte vine în contradicție cu mecanismul nulității și cu efectele retroactive pe care aceasta le produce.

Ca atare, tot raționamentul și toate argumentele aduse de către recurenta-pârâtă în legătură cu greșita reținere a incidenței Legii nr. 61/1998 sunt lipsite de temei și au fost înlăturate.

În egală măsură a fost apreciată ca fără fundament susținerea referitoare la posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui contract numai dacă se dovedește faptul că acesta a fost încheiat în scopul evitării ori a sustragerii de la plata unor taxe sau impozite, întrucât cauza ilicită, imorală nu este singurul motiv de nulitate, dispozițiile art. 948 din C. civ. de la 1848 (aplicabil raporturilor juridice din cauza de față conform principiului tempus regit actum), precum și alte dispoziții legale imperative care prevăd expres sancțiunea nulității (cum este și cazul art. 14 din Legea nr. 61/1998) instituie și alte cazuri de nulitate.

În ceea ce privește critica relativă la lipsa motivării, dezvoltată în cadrul acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că aceasta se cantonează la argumente preponderent teoretice referitoare la cuprinsul motivării, la exigențele pe care le presupune și la consecințele nerespectării acestora, fără a preciza care sunt aspectele neavute în vedere și care ar fi influențat în cauză soluția.

Privitor la apărările legate de decizia nr. 193/2006, instanța supremă apreciază că în mod corect nu au fost luate în analiză, întrucât sunt aspecte ce țin de consecințele în plan fiscal ale executării contractului, care, așa cum s-a arătat în precedent, nu au legătură cu momentul încheierii contractului.

Referitor la omisiunea de a analiza alte apărări formulate de parte, instanța supremă apreciază că instanțele nu au obligația de a se pronunța pe toate argumentele invocate, iar în cauză au fost analizate toate aspectele relevante din perspectiva respectării cerințelor de validitate impuse de legea specială.

Ca urmare, critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondată.

Este nefondată și a fost înlăturată și critica referitoare la greșita apreciere a faptului că prin contractul de cesiune s-a transmis o licență de exploatare.

Preliminar, instanța supremă constată că aspectul invocat de autoarea căii de atac ține de evaluarea contractului, a probelor, deci, iar recurenta-pârâtă nu a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul greșitei interpretări a actului juridic, privit ca negotium.

În al doilea rând, instanța supremă reține că examenul considerentelor deciziei recurate conduce la concluzia că instanța de apel a notat că prin contractul nr. x/2002 s-a transmis beneficiul contractului nr. x/1999, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente, situație în care, de vreme ce în privința contractului transmis era operantă cerința art. 14 din Legea nr. 61/1998, aceeași cerință era operantă și în privința celui de-al doilea contract.

Aceste considerente evidențiate de Înalta Curte infirmă susținerea despre nepronunțarea instanței de apel pe critica din apel, după cum pun în relief faptul că incidența art. 14 din Legea nr. 61/1998 a fost judicios reținută și argumentată.

În ce privește critica referitoare la eronata aplicare a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, cu consecința încălcării principiului disponibilității, Înalta Curte o apreciază ca nefondată pentru următoarele argumente:

Devansând analiza ultimelor motive de apel, instanța supremă constată că instanța de prim control judiciar a plecat de la premisa că este învestită cu o acțiune în constatarea nulității absolute, că acest tip de nulitate se poate invoca pe cale de excepție sau pe cale de acțiune, precum și din oficiu, că contractul nr. x/2002 este un contract subsecvent contractului nr. x/1999, motiv pentru care, verificând din oficiu condițiile de validitate a contractului nr. x/1999 și constatând că acestea nu sunt îndepli