ÎCCJ, decizie (scj.ro #232846)

Concurență. Licență de exploatare. Legalitate prelungire succesivă

Legea nr. 85/2003, art. 20 alin. (2)

Legea nr. 61/1998, art. 46

[1]

Prin Hotărârea pronunțată în data de

21 septembrie 2023 în cauza C‑510/22, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în sensul că, art. 106 alin. (1) TFUE coroborat cu art. 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care acordă titularului unui drept exclusiv de exploatare a unor surse de apă minerală posibilitatea de a obține, fără organizarea unui concurs de oferte, prelungirea licenței sale de exploatare pentru perioade succesive de câte 5 ani.

Acordând prevalență normelor europene de concurență, Înalta Curte reține că, atribuirea directă a unor licențe de exploatare către o anumită entitate, prin măsuri legislative de prelungire succesivă și fără limită în timp, au ca rezultat o denaturare a concurenței în raport cu operatorii economici privați, astfel încât, se impunea înlăturarea normelor interne privind „prelungirea”/menținerea unui atare privilegiu, care a produs o distorsiune a pieței relevante în discuție.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 309 din 23 ianuarie 2024

I.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 02.11.2016, sub nr. x/2/2016, reclamanta A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale, solicitând să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a da curs solicitării sale și să se dispună obligarea acesteia ca, la momentul expirării perioadei pentru care au fost atribuite Societății Naționale a Apelor Minerale licențele de concesiune ale activității de exploatare a apelor minerale nr. 331/1999 (perimetrul B.) și nr. 585/1999 (perimetrul C.), respectiv la finele anului 2018, să organizeze un concurs public de ofertă pentru concesionarea de activități de exploatare a apelor minerale pentru perioada următoare, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.

S-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin hotărâri de guvern promulgate succesiv în anul 2009 (H.G. nr. 489/1999, H.G. nr. 568/1999, H.G. nr. 695/1999, H.G. nr. 1020/1999), a fost aprobată acordarea prin atribuire directă de către A.N.R.M. (în calitate de gestionar al licențelor) către SNAM a licențelor de concesionare a activității de exploatare pentru toate resursele de apă minerală aflate în exploatare la acel moment în România (30 de acvifere), pentru o perioadă de 20 de ani (Anexa nr. 1).

I.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1981 din 11 iunie 2019 a Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Resurse Minerale, ca neîntemeiată.

I.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta A. S.A. criticând-o pentru motive de nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând, admiterea în întregime a acțiunii, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, pentru următoarele motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.:

a) Interpretarea și, aplicarea greșită a prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003 coroborat cu art. 46 din Legea nr. 61/1998 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 nu fundamentează un drept de prelungire succesivă cu 5 ani a licențelor de exploatare atribuite în mod direct, în baza unei legi anterioare, respectiv conform prevederilor art. 46 din Legea minelor nr. 61/1998 (lege în prezent abrogată) pentru sursele aflate în exploatare în anul 1998. Dreptul la prelungirea succesivă a licenței cu 5 ani la care trimite alin. (2) vizează, în concret, licența acordată în temeiul alin. (1) al aceluiași articol - deci o licență acordată în baza Legii nr. 85/2003. În schimb, în ceea ce privește licențele aflate în vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/2003 (deci, inclusiv în privința licențelor atribuite direct în baza art. 46 din Legea nr. 61/1998) sunt aplicabile dispozițiile speciale tranzitorii de la art. 60 alin. (1) (Cap. XI „Dispoziții tranzitorii și finale”) din Legea nr. 85/2003, care trimit la valabilitatea „pe întreaga lor durată”, fără să mai recunoască și/sau să acorde un drept de prelungire succesivă de 5 ani.

Art. 32 alin. (1) din H.G. nr. 1208/2003 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003, inclus în Cap. III Regimul punerii în valoare a resurselor/rezervelor minerale (deci nu în capitolul consacrat dispozițiilor tranzitorii) vizează aplicarea art. 20 din Legea nr. 85/2003 așa încât nu privește licențele acordate în baza legii vechi, respectiv în baza art. 46 din Legea nr. 61/1998, aflate în vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/2003.

b) Încălcarea principiului legea superioară are întâietate față de cea inferioară (lex superior derogat legi inferiori); încălcarea art. 135 alin. (1) și (2) lit. a) coroborat cu art. 45 din Constituție

În ipoteza în care art. 20 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 s-ar interpreta în sensul că s-ar aplica inclusiv în privința licențelor atribuite direct în baza art. 45 din Legea nr. 61/1998 este contrar art. 135 alin. (1) și (2) lit. a) și 45 din Constituție și normelor de drept european privind concurența ca norme interpuse celei de referință (neconstituționalitatea), întrucât s-ar ajunge la o ipoteză de prelungire succesivă sine die a unei atribuiri directe, cu denaturarea concurenței pe piața exploatării resurselor de ape minerale naturale din România.

Astfel, am fi în prezența unei măsuri legislative de prelungire succesivă și fără limită de timp a unui „drept special”/„privilegiu” acordat Societății Naționale Apele Minerale S.A., (agent economic) împiedicându-se concurența loială.

În primul rând, recurenta menționează cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 136/2001 cu privire la 40 alin. (1) din Legea nr. 219/1998.

În al doilea rând, soluția legislativă în discuție (de „prelungire” succesivă, în cele din urmă sine diae a unei licențe atribuite direct unui anume agent economic) încalcă norme de drept european în materie de concurență care pot fi privite ca norme interpuse cotei de referință constituționale.

În subsidiar, în ipoteza în care s-ar interpreta că „prelungirea”, ar surveni ca efect al supraviețuirii legii vechi abrogate, apreciază recurenta că, în acord cu statuările Curții Constituționale, textul legal criticat ar fi abrogat, iar instanțele judecătorești ar fi competente să soluționeze conflictul dintre norma europeană și cea națională. Nepunerea în acord cu actele obligatorii ale Uniunii Europene cu relevanță constituțională în perioada de activitate a Legii nr. 61/199S constituie eo ipso o încălcare a prevederilor art. 148 alin. (4) din Constituție, legiuitorul permițând ca raporturile juridice să fie guvernate de aceste dispoziții naționale. În aceste condiții s-ar ridica și o problemă de ultraactivitate a legii.

De asemenea, în ipoteza în care s-ar interpreta că posibilitatea „prelungirii” succesive cu 5 ani ar fi rezultatul interpretării art. 60 alin. (1) din Legea nr. 35/2003, menținând eventuale drepturi anterioare, articolul menționat s-ar dovedi de asemenea, neconstituțional pentru motivele mai sus expuse.

În fine, deși art. 46 din Legea nr. 61/1998 nu a fost declarat neconstituțional, în condițiile în care în cele din urmă conduce la o concesiune directă (care în sine a fost declarată neconstituțională - art. 40 alin. (1) din Legea nr. 219/1998, Decizia Curții Constituționale nr. 136/2001), în evaluarea prevederilor legale privind „prelungirea” respectivei atribuiri la expirarea licenței, această împrejurarea nu putea rămâne fără efect, constituind un reper esențial pentru evaluarea ierarhiei normelor aplicabile.

Normele constituționale și dreptul european au prioritate față de art. 80 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 în interpretarea reținută de Curtea de Apel București în sensul că s-ar aplica și atribuirilor directe în baza art. 46 din Legea nr. 61/1998, care conduc la menținerea unui privilegiu.

În speță, se încalcă art. 147 alin. (4) din Constituție. Disputa juridică privește/depinde de aplicarea unor prevederi legale referitoare la drepturi/efecte care nu s-au produs anterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale, și anume, prelungirea licenței la expirarea duratei inițiale. În accepțiunea primei instanțe, art. 80 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 ar reglementa efectele viitoare ale situației juridice constituite în baza art. 46 din Legea nr. 61/1998, conducând la menținerea unui privilegiu, măsura de menținere fiind în dezacord cu alte norme de rang superior.

Vătămarea recurentei este evidentă, prelungirea sine diae a licențelor acordate direct, licențe care expiră la finele anului 2018, împiedică desfășurarea unei noi proceduri, în baza unor noi prevederi, la care are vocație de participare.

c) Încălcarea prevederilor art. 148 alin. (2) din Constituție. Prioritatea normelor Uniunii Europene față de norma internă care ar conduce la „prelungirea” succesivă a unui drept privilegiat. Inaplicabilitatea normei interne de „prelungire” (menținere) a unei licențe atribuite direct (deci a unui privilegiu) în baza art. 46 din Legea nr. 61/1998.

Menținerea unor privilegii anterioare (acordarea directă a unor licențe de exploatare unei anume entități, în speță, S.N.M.A.), prin măsuri legislative de prelungire succesivă și fără limită în timp, au ca rezultat o denaturare a concurenței în raport cu operatorii economici privați, situând un operator economic într-o poziție de avantaj față de concurenții săi.

Cu ocazia acordării directe a respectivelor licențe, delegația Comisiei Europene și-a exprimat îngrijorarea cu privire la: ,,încălcarea art. 90 din Tratat (în prezent art. 106) care cere printre altele ca regulile concurenței să nu fie obstrucționate; denaturarea concurenței; abuzul de poziție dominantă; inegalitatea de tratament; încălcarea dreptului de proprietate.”

Or, de vreme ce însăși adoptarea măsurii de atribuire directă a ridicat probleme de încălcare a normelor de ordin comunitar, cu atât mai mult, prevederile legislative de menținere a unui atare drept privilegiat prin prelungirea succesivă a licențelor atribuite direct unei anumite entități reprezintă o nesocotire a prevederilor comunitare mai sus menționate, afectând libera concurență.

În aceste condiții, pornind de la prevalența dreptului comunitar, se impunea înlăturarea normelor interne privind „prelungirea”/menținerea unui atare privilegiu, care după cum s-a arătat și supra a produs o distorsiune a pieței relevante în discuție, aspect semnalat și de Consiliul Concurenței.

În consecință, hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea normelor din dreptul comunitar mai sus amintite, care conduceau la inaplicabilitatea măsurii legislative de „prelungire” a licențelor atribuite direct.

I.4. Apărările formulate în cauză

I.4.1. Intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Resurse Minerale a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii de recurs și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate.

În motivare arată că în mod corect instanța a reținut că prin refuzul, înregistrat sub nr. 8482/22.08.2016, transmis către recurentă, de a da curs solicitării de a nu mai prelungi valabilitatea licențelor și de a organiza un nou concurs public de ofertă este îndreptățit.

Acționând altfel, A.N.R.M. ar fi încălcat prevederile art. 24 din Legea nr. 85/2003, orice transfer realizat fără aprobarea în scris a A.N.R.M. fiind nul de drept. În cazul de față, titularul, respectiv S.N.A.M. S.A. și-a manifestat refuzul de a transfera către societatea recurentă drepturile și obligațiile dobândite prin licențele nr. 331/1999 și nr. 585/1999.

La momentul atribuirii licențelor mai sus menționate, singura persoană juridică competentă de a avea în administrare cele două perimetre era S.N.A.M. S.A., iar potrivit art. 24 alin. (4) din Legea minelor, licența de dare în administrare nu este transferabilă. Art. 20 alin. (2) din aceeași lege permite prelungirea succesivă cu câte 5 ani a licenței atribuite, iar art. 32 din H.G. nr. 1208/2003 instituie anumite condiții în vederea aprobării de către A.N.M.R. a acestor prelungiri. În aceste condiții, A.N.M.R. respectând prevederile legale a acționat în consecință, iar un refuz față de titular ar fi fost interpretat ca un abuz de drept. În mod corect instanța a reținut faptul că societatea recurentă nu are dreptul să solicite A.N.M.R. să nu mai prelungească licențele valabile și să organizeze un nou concurs public de ofertă la momentul expirării acestora, decât dacă titularul licențelor nu ar fi solicitat prelungirea duratei acestora.

Prin cererea de recurs se interpretează aplicarea Legii nr. 85/2003 în mod greșit, în sensul că licențele ce au fost încheiate sub imperiul legii vechi, respectiv Legea 61/1998, nu ar mai beneficia de prelungirile succesive prevăzute de noua lege. În opinia intimatei, această interpretare este restrictivă și nu corespunde cu intenția legiuitorului, în sensul că licențele deja încheiate la momentul aplicării legii noi își păstrează valabilitatea cu privire la condițiile negociate, urmând ca legea nouă să se aplice ori de câte ori este mai favorabilă pentru titularii acestora. În consecință, la momentul expirării celor 20 de ani de valabilitate, titularul licenței se poate bucura de prevederile legii noi, dacă îndeplinește condițiile legale și dacă solicită prelungirea cu încă 5 ani. În speța, S.N.A.M. se încadrează în acestă situație și A.N.M.R. a respectat actele normative specifice activității miniere aplicabile.

Referitor la încălcarea art. 135 alin. (1) și (2) lit. a) coroborat cu art. 45 din Constituție și a normelor de drept european privind concurența ca norme interpuse legislației de referință, consideră că nu sunt aplicabile în cauză, întrucât, raportat la legislația specifică domeniului minier, s-a trecut deja prin filtrul controlului constituționalități la momentul intrării în vigoare. De asemenea, unul dintre principiile care stau la baza organizării și desfășurării concursului public de ofertă pentru concesionarea activităților miniere, prevăzut în art. 33 din H.G. nr. 1208/2003, este concurența în obținerea concesionarii. În consecință, recurenta nu poate invoca concurența neloială în ceea ce privește acordarea licențelor în speță și nici nu poate interpreta prelungirea acestora ca un drept special sau ca un privilegiu acordat de A.N.M.R. către S.N.A.M.

Aceste aspecte nu pot fi invocate în cadrul cererii de recurs, excedând obiectului dedus judecății, respectiv examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenta invocă încălcarea art. 147 din Constituție, în condițiile în care Legea nr. 61/1998 a fost abrogată în întregime la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 85/2003.

În concluzie, prima instanță a fost investită să soluționeze o acțiune ce are ca obiect refuz soluționare cerere și, în consecință, a examinat condițiile și actele care au stat la baza emiterii actului administrativ, constatând că intimata și S.N.A.M. au respectat actele normative în vigoare la momentul încheierii concesiunilor și că refuzul autorității competente de a da curs solicitării recurentei este unul justificat, astfel încât în mod corect a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin cererea de recurs nu se aduce nicio critică valabilă sentinței atacate și nici nu se invocă înscrisuri ce ar putea susține criticile formulate.

I.4.2. Intimata-intervenientă Societatea Națională a Apelor Minerale S.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, intimata intervenientă arată că Decizia Curții Constituționale nr. 136/2001 privitoare la constituționalitatea art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor a fost pronunțată în anul 2001, iar la data atribuirii licențelor de concesiune pentru exploatarea apelor minerale din perimetrele B. și C. alin. (1) al art. 40 era legal.

Intimata intervenientă citează art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (2) și 60 alin. (1) din Legea Minelor și prevederile art. 32 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1208/2003 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea Legii Minelor nr. 85/2003 și arată că această cerere reprezintă un atac la securitatea juridică a licențelor de concesiune în care Societatea Națională a Apelor Minerale S.A. este titular.

Societatea Comercială A. S.A. nu avea vocație legală să intre în posesia contractelor de concesiune pentru exploatarea apei minerale naturale din perimetrele B. și C.

Susține intimata intervenientă că termenul de 20 de ani prevăzut de Legea Minelor, dar și de licența (actul scris) este un termen contractual cu posibilitatea de prelungire în condițiile legii și el nu poate fi modificat decât de către părți în condițiile legii.

Dreptul și nu doar posibilitatea de prelungire cu perioade succesive de câte 5 ani a licențelor de concesiune este garantat de lege, așa cum s-a fost stipulat în clauzele licenței de exploatare de către părți.

Licența de concesiune încheiată între A.N.R.M. și Societatea Națională a Apelor Minerale S.A. constituie legea părților, iar reclamanta S.C. A. S.A. este un terț care dorește să ajungă să gestioneze un bun al statului român prin interferența nelegală într-o licență în care nu este parte. Această acțiune depusă pe rolul instanței constituie o intervenție nejustificată în derularea licențelor de concesiune ale S.N.A.M. S.A.

Organizarea unui concurs public de ofertă conform dispozițiilor legale în vigoare poate avea loc doar în condițiile în care S.N.A.M. S.A. nu solicită prelungirea valabilității licențelor de concesiune pentru perimetrele B. și C. sau nu îndeplinește condițiile legale pentru prelungire.

Precizează că prin exercitarea dreptului de prelungire se păstrează condițiile care au fost avute de părți la încheierea licenței, deoarece acționează și principiul legii părților, sens în care invocă dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea Minelor nr. 85/2003.

În cadrul licențelor este trecut dreptul de opțiune în privința prelungirii, care este preluat și de către Legea Minelor nr. 85/2003, prin dispozițiile menționate mai sus.

În ceea ce privește susținerea de la punctul 2.2, cum că în cauza de față ar exista o lege superioară față de altă lege, calificată ca fiind inferioară, această susținere nu poate fi primită, întrucât cele două legi sunt doar succesive, iar licențele de concesiune sunt perfect valabile și în condițiile legii de pe urmă, aspect confirmat de art. 21 alin. (2) din actuala Lege a Minelor nr. 85/2003.

Societatea Națională a Apelor Minerale S.A., în calitate de titular și Agenția Națională pentru Resurse Minerale din România, în calitate de concedent, ca părți ale licențelor de exploatare B. și C., față de cadrul legal inițial în care acestea au fost încheiate nu pot aduce modificări, decât dacă, eventual, apar dispoziții legale favorabile titularului.

Reclamanta nu demonstrează cu argumente pertinente condițiile non-concurențiale ale atribuirii licențelor de concesiune către Societatea Națională a Apelor Minerale S.A.

De asemenea, în mod eronat și nelegal, susține recurenta S.C. A. S.A. că s-ar fi încălcat art. 45 din Constituție.

Exploatarea substanțelor minerale utile din cele două perimetre se face în condiții de legalitate, iar între părți există un contract de livrare, care reprezintă tocmai garanția livrării și nu se pune problema vreunui prejudiciu.

Recurenta S.C. A. S.A. nu este vătămată în drepturile sale, în raport de contractele Societății Naționale a Apelor Minerale S.A. și nici nu probează vreo atingere a drepturilor sale. Nefiind îndreptățită să i se atribuie licențele de exploatare, neavând vocația legală pentru aceasta, nu s-a făcut concurență neloială.

Cu privire la Decizia Curții Constituționale nr. 136/2001, arată intimata că instanța constituțională a declarat neconstituțional doar alin. (1) al art. 40 din Legea nr. 219/1998.

La data atribuirii licențelor de concesiune pentru exploatarea apelor minerale din perimetrele B. și C., alin. (1) al art. 40 din Legea nr. 219/1998, privind regimul concesiunilor, era legal. Mai mult, dispozițiile Deciziei nr. 136/2001 emisă de către Curtea Constituțională sunt valabile numai pentru viitor, începând cu data de 03.05.2001, astfel că nu pot fi avute în vedere ca un temei legal de anulare pentru contracte încheiate în anul 1999, deoarece, la data intrării în vigoare a legii, prin republicare, la 30 noiembrie 2000, contractele de concesiune pentru perimetrele B. și C. erau deja perfectate.

Studiul la care se referă, emis de către Oficiul Concurenței, invocat la motivarea recursului, dar neacceptat ca probă de către instanța de fond, poate să constituie doar o radiografie efectuată la un anumit moment istoric și nu îndeplinește condițiile unei legi organice, așa cum este Legea Minelor nr. 85/2003.

Reclamanta S.C. A. S.A. nu face dovada unei pagube însemnate pe care ar încerca-o.

Garanția respectării drepturilor sale comerciale este data de Contractul nr. 27041/25.01.1999 pe care aceasta l-a încheiat cu Societatea Națională a Apelor Minerale S.A. pentru perioada 2000-2018. Pentru anul 2019 a fost încheiat Act Adițional.

Cadrul legal de acordare a licențelor de exploatare către Societatea Națională a Apelor Minerale S.A. nu mai poate fi luat în discuție în fața niciunei instanțe deoarece s-a stabilit că este deja în puterea lucrului judecat.

De asemenea, invocarea încălcării anumitor principii raportată la încheierea și derularea contractelor de licență pentru cele două perimetre de exploatare este nejustificată. S.C. A. S.A. nu a demonstrat așa-zisul „conflict” dintre norma europeană și norma națională, iar mențiunile de la pct. 30, 31 și 33, fac referire la alte domenii decât al resurselor minerale.

În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 148 alin. (2) din Constituție, susține intimata că S.C. A. S.A. invocă norme europene, fără a analiza legislația națională care a preluat aceste norme. Normele tehnice de exploatare și comercializare a apelor minerale naturale au fost transpuse din legislația europeană în legislația românească prin H.G. nr. 1020/2005. Hotărârea Guvernului nr. 532/2009 completează Hotărârea Guvernului nr. 1020/2005, transpunând în legislația națională Directiva 2009/54/CE.

I.4.3. Reclamanta A. S.A. a depus răspuns la întâmpinările depuse de pârâta Agenția Națională de Resurse Minerale intervenienta Societatea Națională a Apelor Minerale, prin care solicită respingerea apărărilor formulate prin întâmpinări ca neîntemeiate, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecând procesul, admiterea în tot a acțiunii introductive, și obligarea intimatei și a intervenientei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

II. Sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene și hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Prin încheierea de ședință din data de 14 iunie 2022, a fost admisă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. și, în temeiul art. 267 TFUE, a fost sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

„Art. 106 alin. (1) din TFUE se interpretează în sensul că se opune unor reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal, prin care se menține o atribuire directă, inițială și necompetitivă către o societate cu capital integral de stat a licențelor de exploatare a unor surse de ape minerale, prin prelungiri succesive și nelimitate a licențelor exclusive (la dispoziția societății de stat)?

Art. 16 din Carta drepturilor fundamentale a U.E., art. 49 TFUE, art. 119 TFUE și art. 3 din Directiva 2009/54/CE privind exploatarea și comercializarea apelor minerale naturale se interpretează în sensul că se opun unor reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal și menționate mai sus, prin care se instituie o restricție nejustificată în privința libertății de a desfășura o activitate comercială, inclusiv în privința libertății de stabilire?”

În temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., a fost suspendată judecarea recursului formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1981/11.06.2019 a Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, până la pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărârii preliminare.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat la data de 21 septembrie 2023 în cauza C‑510/22.

Ca urmare a pronunțării Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza a fost repusă pe rol la data de 23 ianuarie 2024.

III. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Prin cel de al treilea motiv de recurs, care, în opinia Înaltei Curți se impune a fi analizat cu prioritate, dat fiind caracterul imperativ al normelor europene de concurență, recurenta a arătat că menținerea unor privilegii anterioare (acordarea directă a unor licențe de exploatare unei anume entități, în speță, S.N.M.A.), prin măsuri legislative de prelungire succesivă și fără limită în timp, au ca rezultat o denaturare a concurenței în raport cu operatorii economici privați, situând un operator economic într-o poziție de avantaj față de concurenții săi, astfel încât, pornind de la prevalența dreptului comunitar, se impunea înlăturarea normelor interne privind „prelungirea”/menținerea unui atare privilegiu, care a produs o distorsiune a pieței relevante în discuție, aspect semnalat și de Consiliul Concurenței.

În raport de această critică, prin încheierea de ședință din data de 14 iunie 2022, Înalta Curte a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară:

„Art. 106 alin. (1) din TFUE se interpretează în sensul că se opune unor reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal, prin care se menține o atribuire directă, inițială și necompetitivă către o societate cu capital integral de stat a licențelor de exploatare a unor surse de ape minerale, prin prelungiri succesive și nelimitate a licențelor exclusive (la dispoziția societății de stat)?

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat la data de 21 septembrie 2023 în cauza C‑510/22, în sensul că:

,,Articolul 106 alin. (1) TFUE coroborat cu art. 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care acordă titularului unui drept exclusiv de exploatare a unor surse de apă minerală posibilitatea de a obține, fără organizarea unui concurs de oferte, prelungirea licenței sale de exploatare pentru perioade succesive de câte 5 ani, atunci când această reglementare are ca efect folosirea în mod abuziv de către titularul respectiv, prin simpla exercitare a drepturilor privilegiate care i‑au fost conferite, a poziției sale dominante pe o parte semnificativă a pieței interne sau atunci când aceste drepturi pot crea o situație în care titularul menționat ajunge să săvârșească asemenea abuzuri, aspecte a căror apreciere revine instanței de trimitere pe baza elementelor de fapt și de drept de care dispune.”

În considerentele hotărârii se arată, în primul rând, că, întrucât reglementarea națională în discuție în litigiul principal conferă anumitor întreprinderi un drept exclusiv de exploatare a unor surse de apă minerală situate pe teritoriul României, aceasta intră în domeniul de aplicare al art. 106 alin. (1) TFUE.

În acest sens se rețin următoarele considerente:

”26 În prealabil, trebuie amintit că art. 106 alin. (1) TFUE coroborat cu art. 102 TFUE nu este susceptibil să se opună unei asemenea reglementări naționale decât dacă aceasta intră în domeniul de aplicare al acestor două articole.

27 În acest sens, în ceea ce privește art. 106 alin. (1) TFUE, acesta obligă statele membre să nu adopte și să nu mențină nicio măsură care contravine normelor tratatelor și în special celei prevăzute la art. 102 TFUE, cu privire la întreprinderile publice și întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau exclusive.

28 În această privință, Curtea a statuat deja că se poate considera că o măsură de stat acordă un drept special sau exclusiv, în sensul art. 106 alin. (1) TFUE, atunci când conferă o protecție unui număr limitat de întreprinderi și când această protecție este de natură să afecteze în mod substanțial capacitatea celorlalte întreprinderi de a‑și desfășura activitatea economică respectivă pe același teritoriu și în condiții în esență echivalente (Hotărârea din 27 martie 2019, Pawlak, C‑545/17, EU:C:2019:260, punctul 43 și jurisprudența citată).

29 În speță, întrucât, potrivit indicațiilor instanței de trimitere, reglementarea națională în discuție în litigiul principal conferă anumitor întreprinderi un drept exclusiv de exploatare a unor surse de apă minerală situate pe teritoriul României, este necesar să se considere că aceasta intră în domeniul de aplicare al art. 106 alin. (1) TFUE.”

În ceea ce privește însă art. 102 TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a arătat că un abuz de poziție dominantă presupune îndeplinirea a trei condiții, care trebuie verificate de instanța națională, sens în care relevante sunt următoarele considerente:

,,30 În al doilea rând, în ceea ce privește art. 102 TFUE, acesta interzice practicile care constau în folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia.

31 Potrivit art. 102 TFUE, un abuz de poziție dominantă presupune îndeplinirea a trei condiții.

32 Primo, întreprinderea în cauză trebuie să dețină o poziție dominantă pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia. În această privință, trebuie amintit că o întreprindere poate fi pusă într‑o astfel de poziție dominantă în cazul în care i se acordă drepturi speciale sau exclusive care îi permit să determine dacă și, atunci când este cazul, în ce condiții alte întreprinderi pot să aibă acces pe piața respectivă și să își exercite activitățile pe aceasta (Hotărârea din 1 iulie 2008, MOTOE, C‑49/07, EU:C:2008:376, punctul 38). Cu toate acestea, Curtea a statuat de asemenea că existența unor drepturi speciale sau exclusive nu implică în mod necesar existența unei poziții dominante pe piața relevantă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2007, United Pan‑Europe Communications Belgium și alții, C‑250/06, EU:C:2007:783, punctul 21). În orice caz, delimitarea pieței relevante, atât din punctul de vedere al produsului sau al serviciului respectiv, cât și din punct de vedere geografic, este necesară pentru a aprecia existența unei poziții dominante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, MOTOE, C‑49/07, EU:C:2008:376, punctul 31 și jurisprudența citată). Revine instanței de trimitere sarcina de a efectua o asemenea examinare pe baza elementelor de fapt și de drept de care dispune.

33 Secundo, poziția dominantă trebuie să fie folosită în mod abuziv. Acest lucru se întâmplă atunci când întreprinderea în poziție dominantă face mai dificilă intrarea sau menținerea pe piața relevantă a unor concurenți la fel de eficienți, prin recurgerea la alte mijloace decât cele care țin de o concurență bazată pe merite. Printre altele, ea trebuie să se abțină de la utilizarea poziției sale dominante pentru a se extinde pe altă piață în alt mod decât prin mijloace care țin de o concurență bazată pe merite. Trebuie să se considere că constituie un alt mijloc decât cele care țin de o concurență bazată pe merite orice practică pentru a cărei punere în aplicare o întreprindere dominantă are ca unic interes economic să își elimine concurenții pentru a putea, ulterior, să își majoreze prețurile, profitând de situația sa de monopol (Hotărârea din 12 mai 2022, Servizio Elettrico Nazionale și alții, C‑377/20, EU:C:2022:379, punctele 76 și 77).

34 În plus, Curtea a statuat deja că un stat membru încalcă interdicțiile prevăzute la art. 106 alin. (1) TFUE coroborat cu art. 102 TFUE atunci când adoptă o măsură legislativă sau administrativă care creează o situație în care o întreprindere publică sau o întreprindere căreia i‑a acordat drepturi speciale sau exclusive ajunge, prin simpla exercitare a drepturilor privilegiate care i‑au fost conferite, să își folosească poziția dominantă în mod abuziv sau atunci când aceste drepturi pot crea o situație în care întreprinderea respectivă ajunge să comită astfel de abuzuri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 decembrie 1991, Merci convenzionali porto di Genova, C‑179/90, EU:C:1991:464, punctul 17, și Hotărârea din 26 octombrie 2017, Balgarska energiyna borsa, C‑347/16, EU:C:2017:816, punctul 54). În această privință, nu este necesar ca un abuz să se producă în mod efectiv (Hotărârea din 1 iulie 2008, MOTOE, C‑49/07, EU:C:2008:376, punctul 49, și Hotărârea din 17 iulie 2014, Comisia/DEI, C‑553/12 P, EU:C:2014:2083, punctul 41).

35 Tertio, abuzul de poziție dominantă trebuie să afecteze comerțul dintre statele membre. Această condiție nu poate fi îndeplinită decât în cazul în care, pe baza unui ansamblu de elemente obiective de fapt și de drept, este posibil să se prevadă, cu un grad de probabilitate suficient, că comportamentul întreprinderii aflate în poziție dominantă poate exercita o influență directă sau indirectă, actuală sau potențială asupra schimburilor comerciale dintre statele membre, iar aceasta într‑un asemenea mod, încât să creeze temerea că poate constitui un obstacol pentru realizarea unei piețe unice între statele membre. Pentru îndeplinirea acestui criteriu nu sunt suficiente efectele pur ipotetice pe care le poate avea comportamentul acestei întreprinderi. De asemenea, efectul asupra schimburilor intracomunitare nu trebuie să fie insignifiant (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, MOTOE, C‑49/07, EU:C:2008:376, punctul 39 și jurisprudența citată). Pe de altă parte, guvernul român arată în mod întemeiat că, pentru a se stabili cu certitudine existența unui astfel de efect asupra comerțului dintre statele membre, este de asemenea necesar să se determine în prealabil piața relevantă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 decembrie 1991, Merci convenzionali porto di Genova, C‑179/90, EU:C:1991:464, punctele 15 și 20).”

Înalta Curte reține că, deși reclamanta a invocat încă din acțiunea introductivă încălcarea normelor de concurență, instanța de fond nu a procedat la o analiză a cauzei din perspectiva acestor norme, limitându-se la a statua că:

,,(…) având astfel în vedere că doar intervenienta se bucura de vocația de atribuire a contractului în virtutea art. 46 din Legea nr. 61/1998, normă de drept specială, rezultă că declararea ca neconstituțională a dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 219/1998 nu produce consecințe juridice din perspectiva reclamantei și a eventualei vătămării produse acesteia. Altfel spus, declararea ca neconstituționale a acestor prevederi nu produce consecințe asupra efectelor viitoare ale situației juridice trecute (dreptul la prelungire după o licențiere inițială) deoarece independent de modalitatea de atribuire (directă sau prin concurs de oferte), beneficiarul nu putea fi altul decât reclamanta (singura care îndeplinea condițiile stipulate de legea minelor), ceea ce exclude vătămarea produsă reclamantei.”

Or, așa cum rezultă din hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, analiza completă a cauzei din perspectiva incidenței normelor europene presupunea analiza următoarelor aspecte: să se determine în prealabil piața relevantă; să se stabilească dacă întreprinderea pârâtă deține o poziție dominantă pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia; dacă poziția dominantă a fost folosită în mod abuziv; dacă abuzul de poziție dominantă afectează comerțul dintre statele membre.

Mai mult, pentru a se stabili dacă poziția dominantă a fost folosită în mod abuziv, instanța ar fi trebuit să analizeze cauza din perspectiva criteriilor statuate de CJUE în paragrafele 33 și 34 din hotărârea pronunțată, ținând seama că se conturează un astfel abuz atunci când întreprinderea în poziție dominantă face mai dificilă intrarea sau menținerea pe piața relevantă a unor concurenți la fel de eficienți, prin recurgerea la alte mijloace decât cele care țin de o concurență bazată pe merite.

În plus, așa cum Curtea a statuat deja, trebuie să se țină seama că un stat membru încalcă interdicțiile prevăzute la art. 106 alin. (1) TFUE coroborat cu art. 102 TFUE atunci când adoptă o măsură legislativă sau administrativă care creează o situație în care o întreprindere publică sau o întreprindere căreia i‑a acordat drepturi speciale sau exclusive ajunge, prin simpla exercitare a drepturilor privilegiate care i‑au fost conferite, să își folosească poziția dominantă în mod abuziv sau atunci când aceste drepturi pot crea o situație în care întreprinderea respectivă ajunge să comită astfel de abuzuri.

Examinarea tuturor aceste aspecte nu poate fi făcută direct de instanța de recurs pentru că, pe de o parte, presupune analiza unor elemente de fapt incompatibile cu fizionomia recursului, cale de atac deschisă doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ definite de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., iar pe de altă parte pentru că s-ar încălca dreptul părților la dublul grad de jurisdicție, componentă a dreptului la apărare, având în vedere că instanța de fond nu a antamat nici măcar sumar aceste chestiuni.

În acest sens, instanța de fond urmează să repună în discuție încuviințarea și administrarea probatoriului relevant din perspectiva analizei tuturor acestor elemente, inclusiv a studiului elaborat de către Consiliul Concurenței cu privire la care recurenta a solicitat a fi avut în vedere de instanța de recurs.

Prin urmare, se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța de fond să procedeze la evaluarea punctuală a celor trei condiții mai sus arătate, astfel cum au fost explicitate în paragrafele 30-35 ale hotărârii pronunțate în cauza C‑510/22.

IV. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1981 din 11 iunie 2019 a Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

[1]

Legea nr. 61/1998 a fost abrogată și înlocuită prin Legea nr. 85/2003