ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2678/2014

Deliberând

asupra cererii de recurs de față, din actele și lucrările dosarului, a

constatat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4244 din

23 mai 2013, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea formulata de

reclamanta SC R. SA în contradictoriu cu parata A.D.S.

Pentru a

pronunța această soluție instanța a reținut următoarele:

Între părți s-a

încheiat, în urma adjudecării la licitație, contractul din 17 noiembrie 2009 -

având ca obiect transmiterea dreptului de folosință a unui teren cu destinație

agricolă în suprafață totală de 163,89 ha (arabil, pasuni, livezi) respectiv a

unui teren neagricol in suprafață de 26,50 ha vegetație forestieră, terenuri

neproductive și drumuri tehnologice - . Reclamanta susține că, deși s-a

încheiat procesul verbal pe 16 decembrie 2009, nu au fost predate integral

locațiile, invocând incidența unui pact comisoriu de grad 4, potrivit art. 3.5

din contract.

Excepția

prematurității capătului doi din acțiune pentru nerespectarea procedurii

prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ. a fost respinsă ca neîntemeiată

pentru argumentele menționate în încheierea din 21 martie 2013, fiind un capăt

accesoriu condiționat de soluția asupra petitului principal al acțiunii.

Deși reclamanta

a invocat prevederile art. 3.5 din contract pentru a considera că a intervenit

rezilierea de drept, s-a constatat că nu există un pact comisoriu de grad 4 cu

privire la situația din acțiune, pentru a se putea constata intervenită

rezilierea de plin drept a contractului din 2009, în condițiile susținute de

reclamantă.

Pe de altă

parte, deși aceasta a arătat că procesul verbal din 16 decembrie 2009 s-a

întocmit scriptic, nu a dovedit cu certitudine care este suprafața care putea

fi exploatată efectiv și pentru care ar fi existat obligația de plată a

redevenței întrucât, prin cerere, reclamă faptul că nu s-au putut identifica

integral locațiile.

Totodată, nu

s-a precizat dacă aspectele învederate în cerere, de pildă, lipsa suprafețelor

cu destinație de pășuni, livezi, retrocedări parțiale s-ar fi regăsit în

documentația de licitație, situații anterioare a judecării caz, în care ar fi

trebuit analizate condițiile de nulitate ale operațiunii.

În cazul în

care pârâta și-ar fi respectat parțial obligațiile de predare în parte a

suprafețelor de teren contractate, se menține obligația corelativă a

reclamantei de plata redevențelor corespunzătoare, pârâta nefiind îndreptățită

a pretinde mai mult decât a executat, suprafața predată efectiv.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel, reclamanta SC R. SA, care a fost respins ca

nefondat prin Decizia civilă nr. nr. 479 din 27 noiembrie 2013 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

S-a reținut că

în mod greșit instanța de judecată a arătat că „nu există un grad comisoriu de

grad IV cu privire la situația din acțiune pentru a se putea constata

intervenită rezilierea de plin drept a contractului, însă îndeplinirea întocmai

sau neîndeplinirea obligației de predare, obligație ce cădea în sarcina A.D.S.,

urma a fi analizată în funcție de procesul verbal de predare-primire încheiat

între părți la 16 decembrie 2009 și ar fi trebuit să rezulte expres refuzul

pârâtei A.D.S. de predare efectivă (nu doar scriptică) a terenului ce a format

obiectul concesiunii.

Calificarea

clauzei 3.5. din contractul părților are importanță, întrucât codul civil

astfel cum era în vigoare la data încheierii contractului prevedea expres și

făcea distincție la situațiile în care se putea cere rezilierea contractului

(art. 1020-1021 C. civ.) și situațiile în care se putea constatat încetat de

drept contractul, reclamanta având posibilitatea față de împrejurările cauzei

să fi solicitat rezilierea contractului pentru neexecutarea obligației de a

preda terenul de către A.D.S.

Întrucât

instanța este ținută de calificarea, respectiv de temeiul de drept invocat de

reclamantă, conform principiului disponibilității părților, temeiul de drept

invocat fiind art. 111 C. proc. civ., nu poate schimba natura juridică a

cererii.

În aceste

condiții, instanța de fond a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor

contractuale (art. 3.5. din contract) și a dispozițiilor legale (art. 969 C.

civ.) astfel încât apelul declarat a fost respins ca nefondat.

Împotriva

deciziei pronunțate în apel, reclamanta a declarat recurs.

În susținerea

recursului, recurenta arată că instanța de apel a a avut în vedere o problemă

falsă, deoarece relevanța gradului pactului comisoriu există numai atunci când

nu este învestită instanța pentru a se pronunța asupra desființării

contractului, scopul pactelor comisorii fiind acela de a reduce sau înlătura

rolul instanței judecătorești în pronunțarea rezoluțiunii contractelor. Pactele

comisorii pot să producă efecte mai mult sau mai puțin energice, diferențele

constând în posibilitatea instanței judecătorești sesizate de a acorda un

termen de grație debitorului sau de a aprecia asupra oportunității pronunțării

rezoluțiunii. Aptitudinea de a constitui un pact comisoriu de ultim grad a unei

clauze contractuale se interpretează funcție de ceea ce rezultă din voința

părților, și nu față de inserarea sau nu a unui anumit cuvânt în cuprinsul

dispoziției contractuale. în opinia recurentei, clauza cuprinsă în art. 3.5 din

contract este una care permite refuzul preluării terenului, cu consecința

desființării contractului, chiar în lipsa culpei vreunei părți.

Folosind

principiul de interpretate „a fortiori", dacă refuzul preluării conduce la

desființarea contractului, cu atât mai mult imposibilitatea preluării

determinată de circumstanțele concrete ale cauzei trebuie să conducă la aceeași

consecință juridică care nu reprezintă neapărat o sancțiune pentru

cocontractant.

Or, nici măcar

în cursul judecății partea adversă nu a susținut că s-ar fi preluat terenul și

nici nu a probat vreun alt moment în care au fost individualizate suprafețele

de teren, decât cel din momentul încheierii procesului verbal din 16 decembrie

2009.

Instanța de

apel face o distincție formala între o acțiune in constatare și una în

realizare, cu consecința respingerii apelului, fără a se pune, eventual, în

discuția pârtilor excepția inadmisibilității acțiunii în

Recurenta

solicită să se constate că dispozițiile contractuale invocate sunt clare și

permit, chiar în lipsa vreunei explicații sau atitudini culpabile, rezilierea

de plin drept ca urmare a refuzului preluării; acțiunea promovată se raportează

la contract care folosește sintagma reziliere de drept, care nu poate avea

caracter subsidiar față de altă acțiune în reziliere.

Recurenta mai

arată că instanța anterioară a interpretat greșit dispozițiile art. 969, 1020,

1021 C. civ. și art. 111 C. proc. civ. în drept, recurenta invocă motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, în

finalul cererii de recurs, recurenta învederează că, în ce privește

dispozițiile legale aplicabile, instanța trebuia să constate că există o clauză

prin care părțile au convenit desființarea contractului în situația în care nu

este preluat terenul, fără sancțiuni, cu excepția redevențelor calculate

conform articolului respectiv.

Problema de

drept derivată din calificarea clauzei ca fiind sau nu un pact comisoriu de

ultim grad nu putea fi valorificată în interesul pârâtei, câtă vreme nu s-a

solicitat un termen de grație, nu s-a pus problema preluării viitoare a

suprafețelor ce fac obiectul contractului, din ansamblul cauzei rezultând chiar

că acest lucru nu este posibil.

Înalta Curte

examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate și reține

nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Recurenta își

circumscrie criticile în mod global și formal motivelor de identificare

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportându-se la hotărârea supusă

controlului judiciar, din perspectiva contractului de concesiune.

Astfel, recurenta

indică interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, respectiv

contractul de concesiune din 2009, cu referire la art. 3.5, însă, după cum se

poate observa, acesta nu este motivat, adică nu aduce argumente care să combată

soluția contestată, din perspectiva căii de atac exercitată, care impune

anumite rigori, pe care recurenta nu Ie-a motivat. Calificarea clauzei invocată

de recurentă vizează aspecte de netemeinicie, deși aparent se referă la

interpretarea actului juridic dedus judecății.

Practic

recurenta indică formal, motivul de nelegalitate, fără să le argumenteze în

drept în lumina controlului judiciar al recursului în considerarea motivelor de

nelegalitate prevăzute strict și limitativ de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc.

civ.

Cum criticile

formulate nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate

prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita

cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situație în care se

va aplica sancțiunea nulității recursului.

În considerarea

celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației

reglementate de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și

inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC R. SA împotriva Deciziei

civile nr. 479 din 27 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc.

civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 24 septembrie 2014.