ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2678/2014

Deliberând asupra cererii de recurs de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat următoarele: Prin sentința civilă nr. 4244 din 23 mai 2013, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea formulata de reclamanta SC R. SA în contradictoriu cu parata A.D.S. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut următoarele: Între părți s-a încheiat, în urma adjudecării la licitație, contractul din 17 noiembrie 2009 - având ca obiect transmiterea dreptului de folosință a unui teren cu destinație agricolă în suprafață totală de 163,89 ha (arabil, pasuni, livezi) respectiv a unui teren neagricol in suprafață de 26,50 ha vegetație forestieră, terenuri neproductive și drumuri tehnologice - . Reclamanta susține că, deși s-a încheiat procesul verbal pe 16 decembrie 2009, nu au fost predate integral locațiile, invocând incidența unui pact comisoriu de grad 4, potrivit art. 3.5 din contract.

Excepția prematurității capătului doi din acțiune pentru nerespectarea procedurii prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ. a fost respinsă ca neîntemeiată pentru argumentele menționate în încheierea din 21 martie 2013, fiind un capăt accesoriu condiționat de soluția asupra petitului principal al acțiunii. Deși reclamanta a invocat prevederile art. 3.5 din contract pentru a considera că a intervenit rezilierea de drept, s-a constatat că nu există un pact comisoriu de grad 4 cu privire la situația din acțiune, pentru a se putea constata intervenită rezilierea de plin drept a contractului din 2009, în condițiile susținute de reclamantă. Pe de altă parte, deși aceasta a arătat că procesul verbal din 16 decembrie 2009 s-a întocmit scriptic, nu a dovedit cu certitudine care este suprafața care putea fi exploatată efectiv și pentru care ar fi existat obligația de plată a redevenței întrucât, prin cerere, reclamă faptul că nu s-au putut identifica integral locațiile.

Totodată, nu s-a precizat dacă aspectele învederate în cerere, de pildă, lipsa suprafețelor cu destinație de pășuni, livezi, retrocedări parțiale s-ar fi regăsit în documentația de licitație, situații anterioare a judecării caz, în care ar fi trebuit analizate condițiile de nulitate ale operațiunii. În cazul în care pârâta și-ar fi respectat parțial obligațiile de predare în parte a suprafețelor de teren contractate, se menține obligația corelativă a reclamantei de plata redevențelor corespunzătoare, pârâta nefiind îndreptățită a pretinde mai mult decât a executat, suprafața predată efectiv. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, reclamanta SC R. SA, care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. nr. 479 din 27 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

S-a reținut că în mod greșit instanța de judecată a arătat că „nu există un grad comisoriu de grad IV cu privire la situația din acțiune pentru a se putea constata intervenită rezilierea de plin drept a contractului, însă îndeplinirea întocmai sau neîndeplinirea obligației de predare, obligație ce cădea în sarcina A.D.S., urma a fi analizată în funcție de procesul verbal de predare-primire încheiat între părți la 16 decembrie 2009 și ar fi trebuit să rezulte expres refuzul pârâtei A.D.S. de predare efectivă (nu doar scriptică) a terenului ce a format obiectul concesiunii. Calificarea clauzei 3.5.

din contractul părților are importanță, întrucât codul civil astfel cum era în vigoare la data încheierii contractului prevedea expres și făcea distincție la situațiile în care se putea cere rezilierea contractului (art. 1020-1021 C. civ.) și situațiile în care se putea constatat încetat de drept contractul, reclamanta având posibilitatea față de împrejurările cauzei să fi solicitat rezilierea contractului pentru neexecutarea obligației de a preda terenul de către A.D.S. Întrucât instanța este ținută de calificarea, respectiv de temeiul de drept invocat de reclamantă, conform principiului disponibilității părților, temeiul de drept invocat fiind art. 111 C. proc. civ., nu poate schimba natura juridică a cererii.

În aceste condiții, instanța de fond a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor contractuale (art. 3.5. din contract) și a dispozițiilor legale (art. 969 C. civ.) astfel încât apelul declarat a fost respins ca nefondat. Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanta a declarat recurs. În susținerea recursului, recurenta arată că instanța de apel a a avut în vedere o problemă falsă, deoarece relevanța gradului pactului comisoriu există numai atunci când nu este învestită instanța pentru a se pronunța asupra desființării contractului, scopul pactelor comisorii fiind acela de a reduce sau înlătura rolul instanței judecătorești în pronunțarea rezoluțiunii contractelor. Pactele comisorii pot să producă efecte mai mult sau mai puțin energice, diferențele constând în posibilitatea instanței judecătorești sesizate de a acorda un termen de grație debitorului sau de a aprecia asupra oportunității pronunțării rezoluțiunii.

Aptitudinea de a constitui un pact comisoriu de ultim grad a unei clauze contractuale se interpretează funcție de ceea ce rezultă din voința părților, și nu față de inserarea sau nu a unui anumit cuvânt în cuprinsul dispoziției contractuale. în opinia recurentei, clauza cuprinsă în art. 3.5 din contract este una care permite refuzul preluării terenului, cu consecința desființării contractului, chiar în lipsa culpei vreunei părți. Folosind principiul de interpretate „a fortiori", dacă refuzul preluării conduce la desființarea contractului, cu atât mai mult imposibilitatea preluării determinată de circumstanțele concrete ale cauzei trebuie să conducă la aceeași consecință juridică care nu reprezintă neapărat o sancțiune pentru cocontractant.

Or, nici măcar în cursul judecății partea adversă nu a susținut că s-ar fi preluat terenul și nici nu a probat vreun alt moment în care au fost individualizate suprafețele de teren, decât cel din momentul încheierii procesului verbal din 16 decembrie 2009. Instanța de apel face o distincție formala între o acțiune in constatare și una în realizare, cu consecința respingerii apelului, fără a se pune, eventual, în discuția pârtilor excepția inadmisibilității acțiunii în Recurenta solicită să se constate că dispozițiile contractuale invocate sunt clare și permit, chiar în lipsa vreunei explicații sau atitudini culpabile, rezilierea de plin drept ca urmare a refuzului preluării; acțiunea promovată se raportează la contract care folosește sintagma reziliere de drept, care nu poate avea caracter subsidiar față de altă acțiune în reziliere.

Recurenta mai arată că instanța anterioară a interpretat greșit dispozițiile art. 969, 1020, 1021 C. civ. și art. 111 C. proc. civ. în drept, recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. De asemenea, în finalul cererii de recurs, recurenta învederează că, în ce privește dispozițiile legale aplicabile, instanța trebuia să constate că există o clauză prin care părțile au convenit desființarea contractului în situația în care nu este preluat terenul, fără sancțiuni, cu excepția redevențelor calculate conform articolului respectiv. Problema de drept derivată din calificarea clauzei ca fiind sau nu un pact comisoriu de ultim grad nu putea fi valorificată în interesul pârâtei, câtă vreme nu s-a solicitat un termen de grație, nu s-a pus problema preluării viitoare a suprafețelor ce fac obiectul contractului, din ansamblul cauzei rezultând chiar că acest lucru nu este posibil.

Înalta Curte examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate și reține nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pentru următoarele considerente: Recurenta își circumscrie criticile în mod global și formal motivelor de identificare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportându-se la hotărârea supusă controlului judiciar, din perspectiva contractului de concesiune. Astfel, recurenta indică interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, respectiv contractul de concesiune din 2009, cu referire la art. 3.5, însă, după cum se poate observa, acesta nu este motivat, adică nu aduce argumente care să combată soluția contestată, din perspectiva căii de atac exercitată, care impune anumite rigori, pe care recurenta nu Ie-a motivat.

Calificarea clauzei invocată de recurentă vizează aspecte de netemeinicie, deși aparent se referă la interpretarea actului juridic dedus judecății. Practic recurenta indică formal, motivul de nelegalitate, fără să le argumenteze în drept în lumina controlului judiciar al recursului în considerarea motivelor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ. Cum criticile formulate nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situație în care se va aplica sancțiunea nulității recursului. În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC R. SA împotriva Deciziei civile nr. 479 din 27 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2014.