ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2333/2006
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2333/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 12451
din 12 noiembrie 2004 pronunțată în dosarul nr. 4725/2004 al Tribunalului
București, secția a VI-a comercială, s-a respins acțiunea formulată de
reclamantă A.D.S.B. împotriva pârâtei SC F. SA FAGET, Județul Timiș având ca
obiect constatarea rezilierii contractului de concesiune nr. 50 din 25 aprilie
2000, obligarea pârâtei la plata sumei de 9.368.514.287 lei reprezentând
redevență, penalități de întârziere și TVA precum și obligarea la plata de
penalități de întârziere contractuale și a celor prevăzute pentru creanțele bugetare.
Pentru a pronunța această
soluție, instanța de fond a reținut în esență că solicitarea reclamantei de
constatare a rezilierii contractului de concesiune încheiat cu pârâta, este
nefondată în condițiile în care acest contract nu este semnat de pârâtă, ci
dimpotrivă poartă mențiunea olografă că pârâta nu dorește concesionarea
terenului în condițiile stipulate în contract.
Prin urmare, reclamanta nu a
făcut dovada existenței unui contract încheiat cu pârâta conform art. 1176 și
1179 C. civ., situație în care acest capăt de cerere a fost respins.
Consecința inexistenței unui
contract valabil încheiat între părți este respingerea și a celorlalte
pretenții formulate de reclamanta, respectiv plata redevenței, a penalităților
de întârziere și TVA. Soluția s-a impus cu atât mai mult cu cât însăși
reclamanta a formulat precizări ale acțiunii introductive, ceea ce denotă
faptul că nu cunoștea cu exactitate care este situația contractului de
concesiune.
Din această perspectivă, împrejurarea
că pârâta a achitat reclamantei prin ordinele de plată nr. 2 din 7 mai 2001 și 14
din 8 august 2001, suma totală de 20.000.000 lei cu titlu de redevențe pentru anul
2000 și 2001 este lipsit de relevanță și nu face dovada încheierii contractului
de concesiune, în lipsa oricărei mențiuni în acest sens.
Apelul declarat de reclamantă
împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia comercială nr. 521 din
15 iunie 2005 pronunțată în dosarul nr. 211/2005 al Curții de Apel București, secția
a V-a comercială, cu motivarea că în condițiile lipsei semnăturii pârâtei de pe
contractul de concesiune, în mod corect tribunalul a respins cererea privind
rezilierea contractului, acesta nefiind în realitate încheiat. Pe cale de
consecință și pretențiile referitoare la plata redevenței, a penalităților și
cotei TVA sunt lipsite de temeinicie. Plățile efectuate de pârâtă, nu fac
dovada încheierii contractului nr. 5 din 26 aprilie 2000 întrucât nu se face
referire în mod direct la acest contract.
Împotriva acestei soluții a
declarat recurs reclamanta prin cererea înregistrată la data de 22 august 2005,
criticând-o pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv
că instanța a interpretat greșit actul juridic schimbând natura ori înțelesul
lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
În mod concret se invoca
faptul că, contrar celor reținute de instanța de fond și cea de apel, în
realitate între părți s-a încheiat contractul de concesiune nr. 50 din 26
aprilie 2000, dovadă fiind în acest sens plățile efectuate de pârâtă, cu titlu
de redevență pentru anii 2000 în sumă de 5.000.000 lei și respectiv 15.000.000
lei pentru anul 2001. Prin efectuarea acestor plăți pârâta a recunoscut existența
obligației contractuale de plată a redevenței și implicit a contractului.
Prin urmare, instanțele
ignorând acest aspect au pronunțat soluții nelegale.
Pe de altă parte, deși
pârâta a susținut iar instanțele au confirmat inexistența contractului, această
împrejurare nu a împiedicat-o să exploateze terenul agricol identificat prin
contractul nr. 50/2000. Astfel, din procesele verbale de inventariere și
reinventariere aflate la dosar a rezultat că pârâta SC F. SA avea în
administrare, aceste terenuri conform, și recunoașterilor pârâtei din procesul verbal
de inventariere nr. 59 din 16 februarie 2001 și nota de constatare nr. 76 din 4
aprilie 2004.
În consecință, deși pârâta a
negat încheierea contractului, în realitate a utilizat suprafețele
concesionate, motiv pentru care este datoare să-și îndeplinească obligațiile constând
în plata redevenței, penalităților și a cotei TVA. Deoarece această obligație a
fost nesocotită, pârâta a fost notificată cu privire la rezilierea
contractului, prin adresa nr. 28441 din 19 noiembrie 2003, în condițiile în
care contractul prevedea un pact comisoriu de gradul 3.
Examinând recursul formulat
prin prisma motivelor invocate, probelor administrate în cauză, art. 304 pct. 8,
Curtea constată că acesta este întemeiat admițându-l ca atare conform art. 312 alin.
(1) și art. 5 C. proc. civ.
Astfel, ambele instanțe,
analizând contractul de concesiune nr. 50 din 26 aprilie 2000, au ajuns la
concluzia că, acesta nefiind semnat de pârâtă nu îi este opozabil, nu dă naștere
nici unui raport juridic, așa încât pretențiile reclamantei fundamentate pe un
contract inexistent sunt nejustificate.
Este real faptul că, contractul
în litigiu nu poartă și semnătura pârâtei, motiv pentru care aceasta, în mod constant,
după promovarea acțiunii de către reclamantă a negat existența vreunui raport
juridic contractual cu reclamanta, punct de vedere validat de instanța de fond
și de apel.
Din această perspectivă este
inexplicabil motivul pentru care pârâta a achitat reclamantei în cursul anului 2000
suma de 5.000.000 lei cu titlu de redevență și respectiv 15.000.000 lei în anul
2001, cu aceeași destinație.
De asemenea, prin adresa nr.
164 din 10 septembrie 2002 pârâta comunică reclamantei faptul din suprafața de
96 ha pentru care a solicitat concesionarea, folosește efectiv 40 ha, motiv pentru
care „a solicitat prin numeroase adrese (nr. 191 din 25 iunie 2001, 193 din 29
iunie 2001, etc.), rectificarea suprafeței concesionate și a sumelor datorate
conform realității din teren”.
Totodată, prin procesul
verbal de inventariere a suprafeței din 16 februarie 2001, semnat de reclamanta
în calitate de concedent și respectiv pârâtă, în calitate de concesionar,
aceasta formulează obiecțiuni cu privire la suprafața inventariată.
Or, în condițiile
inexistenței contractului de concesiune nr. 50 din 26 aprilie 2000, această conduită
a pârâtei este cel puțin contradictorie.
Din acest motiv și în
considerarea corespondenței purtate între părți, prin care pârâta recunoaște că
se află în posesia efectivă a unei suprafețe de 40 ha teren din suprafața de 96
ha pe care a dorit să o concesioneze, solicitând în consecință recalcularea sumelor
datorate, se impune o cercetare mai profundă a fondului raportului juridic
dedus judecății.
Dar, instanțele verificând contractul
și constatând că acesta nu este semnat și de pârâtă au concluzionat că în
realitate nu s-a încheiat.
Procedând în acest mod, fără
a înceta în mod real și efectiv fondul cauzei, soluția ce se impune este aceea prevăzută
de art. 312 alin. (5) C. proc. civ., de admitere a recursului și trimiterea
cauzei spre rejudecare Tribunalului București, secția de contencios
administrativ și fiscal.
Pentru aceasta s-au avut în
vedere atât dispozițiile art. 528/2004 cât și ale art. 554/2004, raportat la art.
313 C. proc. civ., conform cărora contractul de concesiune este un contract
administrativ, iar litigiile derivate din derularea acestora revin în
competența instanței de contencios administrativ.
Cu prilejul rejudecării
instanța, având în vedere recunoașterile indirecte și parțiale ale pârâtei, va
dispune administrarea tuturor probelor necesare pentru clarificarea raporturilor
juridice dintre părți, în scopul justei soluționări a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
reclamanta A.D.S.B. împotriva deciziei nr. 521 din 15 iunie 2005 a Curții de
Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în sensul că admite
apelul reclamantei.
Desființează sentința civilă
nr. 12451 din 12 noiembrie 2004 a Tribunalului București și trimite cauza spre
rejudecare în fond la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 22 iunie 2006.