ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2333/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 12451 din 12 noiembrie 2004 pronunțată în dosarul nr. 4725/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins acțiunea formulată de reclamantă A.D.S.B. împotriva pârâtei SC F. SA FAGET, Județul Timiș având ca obiect constatarea rezilierii contractului de concesiune nr. 50 din 25 aprilie 2000, obligarea pârâtei la plata sumei de 9.368.514.287 lei reprezentând redevență, penalități de întârziere și TVA precum și obligarea la plata de penalități de întârziere contractuale și a celor prevăzute pentru creanțele bugetare.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în esență că solicitarea reclamantei de constatare a rezilierii contractului de concesiune încheiat cu pârâta, este nefondată în condițiile în care acest contract nu este semnat de pârâtă, ci dimpotrivă poartă mențiunea olografă că pârâta nu dorește concesionarea terenului în condițiile stipulate în contract. Prin urmare, reclamanta nu a făcut dovada existenței unui contract încheiat cu pârâta conform art. 1176 și 1179 C. civ., situație în care acest capăt de cerere a fost respins. Consecința inexistenței unui contract valabil încheiat între părți este respingerea și a celorlalte pretenții formulate de reclamanta, respectiv plata redevenței, a penalităților de întârziere și TVA.

Soluția s-a impus cu atât mai mult cu cât însăși reclamanta a formulat precizări ale acțiunii introductive, ceea ce denotă faptul că nu cunoștea cu exactitate care este situația contractului de concesiune. Din această perspectivă, împrejurarea că pârâta a achitat reclamantei prin ordinele de plată nr. 2 din 7 mai 2001 și 14 din 8 august 2001, suma totală de 20.000.000 lei cu titlu de redevențe pentru anul 2000 și 2001 este lipsit de relevanță și nu face dovada încheierii contractului de concesiune, în lipsa oricărei mențiuni în acest sens. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia comercială nr. 521 din 15 iunie 2005 pronunțată în dosarul nr. 211/2005 al Curții de Apel București, secția a V-a comercială, cu motivarea că în condițiile lipsei semnăturii pârâtei de pe contractul de concesiune, în mod corect tribunalul a respins cererea privind rezilierea contractului, acesta nefiind în realitate încheiat.

Pe cale de consecință și pretențiile referitoare la plata redevenței, a penalităților și cotei TVA sunt lipsite de temeinicie. Plățile efectuate de pârâtă, nu fac dovada încheierii contractului nr. 5 din 26 aprilie 2000 întrucât nu se face referire în mod direct la acest contract. Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta prin cererea înregistrată la data de 22 august 2005, criticând-o pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv că instanța a interpretat greșit actul juridic schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În mod concret se invoca faptul că, contrar celor reținute de instanța de fond și cea de apel, în realitate între părți s-a încheiat contractul de concesiune nr. 50 din 26 aprilie 2000, dovadă fiind în acest sens plățile efectuate de pârâtă, cu titlu de redevență pentru anii 2000 în sumă de 5.000.000 lei și respectiv 15.000.000 lei pentru anul 2001. Prin efectuarea acestor plăți pârâta a recunoscut existența obligației contractuale de plată a redevenței și implicit a contractului. Prin urmare, instanțele ignorând acest aspect au pronunțat soluții nelegale. Pe de altă parte, deși pârâta a susținut iar instanțele au confirmat inexistența contractului, această împrejurare nu a împiedicat-o să exploateze terenul agricol identificat prin contractul nr. 50/2000.

Astfel, din procesele verbale de inventariere și reinventariere aflate la dosar a rezultat că pârâta SC F. SA avea în administrare, aceste terenuri conform, și recunoașterilor pârâtei din procesul verbal de inventariere nr. 59 din 16 februarie 2001 și nota de constatare nr. 76 din 4 aprilie 2004. În consecință, deși pârâta a negat încheierea contractului, în realitate a utilizat suprafețele concesionate, motiv pentru care este datoare să-și îndeplinească obligațiile constând în plata redevenței, penalităților și a cotei TVA. Deoarece această obligație a fost nesocotită, pârâta a fost notificată cu privire la rezilierea contractului, prin adresa nr. 28441 din 19 noiembrie 2003, în condițiile în care contractul prevedea un pact comisoriu de gradul 3. Examinând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, probelor administrate în cauză, art. 304 pct. 8, Curtea constată că acesta este întemeiat admițându-l ca atare conform art. 312 alin. (1) și art. 5 C. proc.

civ. Astfel, ambele instanțe, analizând contractul de concesiune nr. 50 din 26 aprilie 2000, au ajuns la concluzia că, acesta nefiind semnat de pârâtă nu îi este opozabil, nu dă naștere nici unui raport juridic, așa încât pretențiile reclamantei fundamentate pe un contract inexistent sunt nejustificate. Este real faptul că, contractul în litigiu nu poartă și semnătura pârâtei, motiv pentru care aceasta, în mod constant, după promovarea acțiunii de către reclamantă a negat existența vreunui raport juridic contractual cu reclamanta, punct de vedere validat de instanța de fond și de apel. Din această perspectivă este inexplicabil motivul pentru care pârâta a achitat reclamantei în cursul anului 2000 suma de 5.000.000 lei cu titlu de redevență și respectiv 15.000.000 lei în anul 2001, cu aceeași destinație.

De asemenea, prin adresa nr. 164 din 10 septembrie 2002 pârâta comunică reclamantei faptul din suprafața de 96 ha pentru care a solicitat concesionarea, folosește efectiv 40 ha, motiv pentru care „a solicitat prin numeroase adrese (nr. 191 din 25 iunie 2001, 193 din 29 iunie 2001, etc.), rectificarea suprafeței concesionate și a sumelor datorate conform realității din teren”. Totodată, prin procesul verbal de inventariere a suprafeței din 16 februarie 2001, semnat de reclamanta în calitate de concedent și respectiv pârâtă, în calitate de concesionar, aceasta formulează obiecțiuni cu privire la suprafața inventariată. Or, în condițiile inexistenței contractului de concesiune nr. 50 din 26 aprilie 2000, această conduită a pârâtei este cel puțin contradictorie.

Din acest motiv și în considerarea corespondenței purtate între părți, prin care pârâta recunoaște că se află în posesia efectivă a unei suprafețe de 40 ha teren din suprafața de 96 ha pe care a dorit să o concesioneze, solicitând în consecință recalcularea sumelor datorate, se impune o cercetare mai profundă a fondului raportului juridic dedus judecății. Dar, instanțele verificând contractul și constatând că acesta nu este semnat și de pârâtă au concluzionat că în realitate nu s-a încheiat. Procedând în acest mod, fără a înceta în mod real și efectiv fondul cauzei, soluția ce se impune este aceea prevăzută de art. 312 alin. (5) C. proc. civ., de admitere a recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru aceasta s-au avut în vedere atât dispozițiile art. 528/2004 cât și ale art. 554/2004, raportat la art. 313 C. proc. civ., conform cărora contractul de concesiune este un contract administrativ, iar litigiile derivate din derularea acestora revin în competența instanței de contencios administrativ. Cu prilejul rejudecării instanța, având în vedere recunoașterile indirecte și parțiale ale pârâtei, va dispune administrarea tuturor probelor necesare pentru clarificarea raporturilor juridice dintre părți, în scopul justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.D.S.B. împotriva deciziei nr. 521 din 15 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în sensul că admite apelul reclamantei. Desființează sentința civilă nr. 12451 din 12 noiembrie 2004 a Tribunalului București și trimite cauza spre rejudecare în fond la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2006.