ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2333/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 12451

din 12 noiembrie 2004 pronunțată în dosarul nr. 4725/2004 al Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, s-a respins acțiunea formulată de

reclamantă A.D.S.B. împotriva pârâtei SC F. SA FAGET, Județul Timiș având ca

obiect constatarea rezilierii contractului de concesiune nr. 50 din 25 aprilie

2000, obligarea pârâtei la plata sumei de 9.368.514.287 lei reprezentând

redevență, penalități de întârziere și TVA precum și obligarea la plata de

penalități de întârziere contractuale și a celor prevăzute pentru creanțele bugetare.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut în esență că solicitarea reclamantei de

constatare a rezilierii contractului de concesiune încheiat cu pârâta, este

nefondată în condițiile în care acest contract nu este semnat de pârâtă, ci

dimpotrivă poartă mențiunea olografă că pârâta nu dorește concesionarea

terenului în condițiile stipulate în contract.

Prin urmare, reclamanta nu a

făcut dovada existenței unui contract încheiat cu pârâta conform art. 1176 și

1179 C. civ., situație în care acest capăt de cerere a fost respins.

Consecința inexistenței unui

contract valabil încheiat între părți este respingerea și a celorlalte

pretenții formulate de reclamanta, respectiv plata redevenței, a penalităților

de întârziere și TVA. Soluția s-a impus cu atât mai mult cu cât însăși

reclamanta a formulat precizări ale acțiunii introductive, ceea ce denotă

faptul că nu cunoștea cu exactitate care este situația contractului de

concesiune.

Din această perspectivă, împrejurarea

că pârâta a achitat reclamantei prin ordinele de plată nr. 2 din 7 mai 2001 și 14

din 8 august 2001, suma totală de 20.000.000 lei cu titlu de redevențe pentru anul

2000 și 2001 este lipsit de relevanță și nu face dovada încheierii contractului

de concesiune, în lipsa oricărei mențiuni în acest sens.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia comercială nr. 521 din

15 iunie 2005 pronunțată în dosarul nr. 211/2005 al Curții de Apel București, secția

a V-a comercială, cu motivarea că în condițiile lipsei semnăturii pârâtei de pe

contractul de  concesiune, în mod corect tribunalul a respins cererea privind

rezilierea contractului, acesta nefiind în realitate încheiat. Pe cale de

consecință și pretențiile referitoare la plata redevenței, a penalităților și

cotei TVA sunt lipsite de temeinicie. Plățile efectuate de pârâtă, nu fac

dovada încheierii contractului nr. 5 din 26 aprilie 2000 întrucât nu se face

referire în mod direct la acest contract.

Împotriva acestei soluții a

declarat recurs reclamanta prin cererea înregistrată la data de 22 august 2005,

criticând-o pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv

că instanța a interpretat greșit actul juridic schimbând natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În mod concret se invoca

faptul că, contrar celor reținute de instanța de fond și cea de apel, în

realitate între părți s-a încheiat contractul de concesiune nr. 50 din 26

aprilie 2000, dovadă fiind în acest sens plățile efectuate de pârâtă, cu titlu

de redevență pentru anii 2000 în sumă de 5.000.000 lei și respectiv 15.000.000

lei pentru anul 2001. Prin efectuarea acestor plăți pârâta a recunoscut existența

obligației contractuale de plată a redevenței și implicit a contractului.

Prin urmare, instanțele

ignorând acest aspect au pronunțat soluții nelegale.

Pe de altă parte, deși

pârâta a susținut iar instanțele au confirmat inexistența contractului, această

împrejurare nu a împiedicat-o să exploateze terenul agricol identificat prin

contractul nr. 50/2000. Astfel, din procesele verbale de inventariere și

reinventariere aflate la dosar a rezultat că pârâta SC F. SA avea în

administrare, aceste terenuri conform, și recunoașterilor pârâtei din procesul verbal

de inventariere nr. 59 din 16 februarie 2001 și nota de constatare nr. 76 din 4

aprilie 2004.

În consecință, deși pârâta a

negat încheierea contractului, în realitate a utilizat suprafețele

concesionate, motiv pentru care este datoare să-și îndeplinească obligațiile constând

în plata redevenței, penalităților și a cotei TVA. Deoarece această obligație a

fost nesocotită, pârâta a fost notificată cu privire la rezilierea

contractului, prin adresa nr. 28441 din 19 noiembrie 2003, în condițiile în

care contractul prevedea un pact comisoriu de gradul 3.

Examinând recursul formulat

prin prisma motivelor invocate, probelor administrate în cauză, art. 304 pct. 8,

Curtea constată că acesta este întemeiat admițându-l ca atare conform art. 312 alin.

(1) și art. 5 C. proc. civ.

Astfel, ambele instanțe,

analizând contractul de concesiune nr. 50 din 26 aprilie 2000, au ajuns la

concluzia că, acesta nefiind semnat de pârâtă nu îi este opozabil, nu dă naștere

nici unui raport juridic, așa încât pretențiile reclamantei fundamentate pe un

contract inexistent sunt nejustificate.

Este real faptul că, contractul

în litigiu nu poartă și semnătura pârâtei, motiv pentru care aceasta, în mod constant,

după promovarea acțiunii de către reclamantă a negat existența vreunui raport

juridic contractual cu reclamanta, punct de vedere validat de instanța de fond

și de apel.

Din această perspectivă este

inexplicabil motivul pentru care pârâta a achitat reclamantei în cursul anului 2000

suma de 5.000.000 lei cu titlu de redevență și respectiv 15.000.000 lei în anul

2001, cu aceeași destinație.

De asemenea, prin adresa nr.

164 din 10 septembrie 2002 pârâta comunică reclamantei faptul din suprafața de

96 ha pentru care a solicitat concesionarea, folosește efectiv 40 ha, motiv pentru

care „a solicitat prin numeroase adrese (nr. 191 din 25 iunie 2001, 193 din 29

iunie 2001, etc.), rectificarea suprafeței concesionate și a sumelor datorate

conform realității din teren”.

Totodată, prin procesul

verbal de inventariere a suprafeței din 16 februarie 2001, semnat de reclamanta

în calitate de concedent și respectiv pârâtă, în calitate de concesionar,

aceasta formulează obiecțiuni cu privire la suprafața inventariată.

Or, în condițiile

inexistenței contractului de concesiune nr. 50 din 26 aprilie 2000, această conduită

a pârâtei este cel puțin contradictorie.

Din acest motiv și în

considerarea corespondenței purtate între părți, prin care pârâta recunoaște că

se află în posesia efectivă a unei suprafețe de 40 ha teren din suprafața de 96

ha pe care a dorit să o concesioneze, solicitând în consecință recalcularea sumelor

datorate, se impune o cercetare mai profundă a fondului raportului juridic

dedus judecății.

Dar, instanțele verificând contractul

și constatând că acesta nu este semnat și de pârâtă au concluzionat că în

realitate nu s-a încheiat.

Procedând în acest mod, fără

a înceta în mod real și efectiv fondul cauzei, soluția ce se impune este aceea prevăzută

de art. 312 alin. (5) C. proc. civ., de admitere a recursului și trimiterea

cauzei spre rejudecare Tribunalului București, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Pentru aceasta s-au avut în

vedere atât dispozițiile art. 528/2004 cât și ale art. 554/2004, raportat la art.

313 C. proc. civ., conform cărora contractul de concesiune este un  contract

administrativ, iar litigiile derivate din derularea acestora revin în

competența instanței de contencios administrativ.

Cu prilejul rejudecării

instanța, având în vedere recunoașterile indirecte și parțiale ale pârâtei, va

dispune administrarea tuturor probelor necesare pentru clarificarea raporturilor

juridice dintre părți, în scopul justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta A.D.S.B. împotriva deciziei nr. 521 din 15 iunie 2005 a Curții de

Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în sensul că admite

apelul reclamantei.

Desființează sentința civilă

nr. 12451 din 12 noiembrie 2004 a Tribunalului București și trimite cauza spre

rejudecare în fond la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 iunie 2006.