ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2688/2011

Ședința publică de la 15 septembrie 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: SC P.T.

SRL a formulat contestație la executare în contradictoriu cu Agenția Domeniilor Statului solicitând anularea tuturor actelor și măsurilor de executare efectuate către Agenția Domeniilor Statului arătând că prin notificarea nr. 62120 din 15 noiembrie 2010 i s-a solicitat să achite debitul în valoare de 34.788,89 lei din care redevențe 28.890,79 lei și penalități de redevență în sumă de 5.898,10 lei conform contractului de concesiune nr. 55 din 14 decembrie 2006. A arătat în contestația sa că între părți a fost încheiat un contract de concesiune (nr. 55 din 14 decembrie 2006) având ca obiect exploatarea unei suprafețe de 201,20 ha precum și a terenului neagricol în suprafață de 14,16 ha, suprafață care a fost diminuată prin actul adițional nr.3 din 9 septembrie 2008 ajungând în final la 73,36 ha teren agricol și 7,90 ha teren neagricol, în total 81,26 ha, care în temeiul art. 4 alin. (1) 7 din Legea nr. 41/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere, a Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 169/1997, a intrat în proprietatea contestatoarei așa cum rezultă din Acordul autentificat sub nr. 180 din 8 februarie 2008, astfel că executarea începută este nefondată.

A arătat în continuare că a comunicat intimatei acest acord cu adresele nr. 229 din 29 ianuarie 2009 și nr. 50 din 22 aprilie 2009, dar și adresa nr. R 2121 din 3 februarie 2008 prin care Comisia Județeană Prahova de Fond Funciar a confirmat înregistrarea acordului, precum și adresa nr. 240 din 19 februarie 2008 prin care Comisia Locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar LAPOS a confirmat îndeplinirea tuturor obligațiilor prevăzute în Acord, refuzând pentru aceste motive plata tuturor facturilor. Și-a întemeiat contestația la executare pe dispozițiile art. 399 C. proc. civ., art. 3 din O.U.G. nr. 64/2005 și cap. VIII, IX și X din O.U.G. nr. 51/1998.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis contestația la executare, a dispus anularea formelor de executare efectuate de intimați împotriva contestatoarei în temeiul titlului executoriu – contractul de concesiune nr. 55 din 14 decembrie 2006, așa cum rezultă din sentința comercială nr. 22 din 8 februarie 2011. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că din probele existente la dosarul cauzei rezultă că între contestatoare și numiții G.D., G.C.C. și G.E. s-a încheiat Acordul autentificat cu nr. 180 din 8 februarie 2008 pentru terenul în suprafață de 82 ha, prin care s-a și achitat valoarea acestuia.

De asemenea, a mai reținut că potrivit adresei nr.240 din 19 februarie 2008 Comisia de Aplicare a Legilor Fondului Funciar a luat act de îndeplinirea obligațiilor din acel acord, pe care l-a înregistrat în registrul special nr.1 din 19 februarie 2008 la Primăria LAPOS și că a fost înscris dreptul de proprietate asupra terenului în cartea funciară pe numele contestatoarei, terenul înscris fiind același cu cel din contractul de concesiune, așa încât s-a probat faptul că SC P.T. SRL a cumpărat terenurile ce au făcut obiectul contractului de concesiune, iar faptul că nu a fost încheiat de Comisia Locală protocolul reglementat de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 268/2001 nu este imputabil contestatoarei, la fel cum nici efectuarea reglementării predării –primirii terenului respectiv abia în anul 2001 nu-i poate fi imputată contestatoarei.

În considerarea acestor motive precum și a faptului că intimata a confirmat și probat că suprafața de 82 ha cu destinație agricolă nu mai face obiectul contractului de concesiune, instanța a admis contestația la executare, anulând formele de executare. Împotriva sentinței instanței de fond intimata Agenția Domeniilor Statului a formulat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., art. 299 și urm. C. proc. civ., Legea nr. 190/2004, O.U.G. nr. 64/2005, O.U.G. nr. 51/1998, Legea nr. 268/2005, H.G. nr. 626/2001, Legea nr. 1/2000 și H.G. nr. 890/2005, contractul de concesiune nr. 55/2006, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii contestației la executare ca neîntemeiată.

În susținerea motivelor de recurs pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 304 alin. (9) C. proc. civ. a arătat că în conformitate cu clauzele contractuale, concesionarul avea obligația prevăzută de art. 7.1.6. ca în schimbul exploatării terenului agricol, care face obiectul contractului, să plătească redevența la termenul scadent și să realizeze investițiile angajate, invocând și dispozițiile art. 7.1.15, art. 4.1, art. 5.11, pct. 4.1, pct. 4.2, pct. 5.4, pct. 5.9 din contractul de concesiune, astfel că în conformitate cu art. 969 C. civ. potrivit căruia ,,convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” instanța nu se poate substitui voinței părților.

A susținut în continuare că indubitabil creanța este certă, lichidă și exigibilă față de prevederile capitolului nr. 4 și 5 și art. 5.11 și art. 5.4 din contract, iar contestatoarea nu deține o hotărâre judecătorească care să înlăture caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, titlul executoriu dobândit în temeiul Legii nr. 190/2004 fiind contractul de concesiune, iar în ceea ce privește titlul de proprietate invocat de contestatoare, instanțele au greșit necomparând cele două titluri de proprietate, respectiv Acordul autentificat sub nr. 180 din 8 februarie 2008 și cel invocat de recurentă, privind dreptul de proprietate pentru suprafața de 82 ha, încălcând astfel dispozițiile O.U.G. nr. 64/2005, Legea nr. 268/2005, art. 3 alin. (3) și art. 4 alin. (1), art. 9 din H.G.

nr. 626/2001, Legea nr. 1/2000 și H.G. nr. 890/2005, singura modalitate prevăzută de lege de predare a terenurilor aparținând domeniului public sau privat al statului, ca și cale legală prin care un teren poate fi scăzut din domeniul public al statului fiind încheierea unui protocol de predare-primire cu Comisia Locală de fond funciar pe baza cererii și a documentației cuprinzând validarea pe amplasamentul respectiv, înaintate de Comisia Județeană (art. 47 din H.G. nr. 890/2005). De aici concluzia că predarea fizică a terenurilor către SC P.T. SRL în baza Acordului nr. 180 din 8 februarie 2008, nu a avut loc, aceasta deținând și exploatându-l conform contractului de concesiune nr. 55/2006, conform căruia contestatoarea avea obligația de a-l respecta.

A susținut recurenta că Acordul nr. 180 din 8 februarie 2008 este o veritabilă promisiune de vânzare, numiții G.D., G.C.C. și G.E. nefiind puși în posesie, nedeținând fizic terenul, deoarece nu a fost predat terenul către Comisia Locală, astfel contestatoarea nefiind proprietara terenului de 82 ha. Recursul este nefondat. Conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. hotărârea atacată poate fi modificată dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fiind vizate situațiile în care instanța evocă normele dreptului substanțial incidente situației de fapt în cauză, dar le încalcă în litera și spiritul lor, ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. În recursul declarat recurenta contestă decizia atacată pe considerentul că SC P.T.

SRL în calitate de contestatoare la fond, nu deține calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra suprafeței de 82 ha, în realitate titlul folosinței acestei suprafețe fiind contractul de concesiune încheiat cu recurenta și că Acordul nr. 180 din 8 februarie 2008 nu constituie titlu de proprietate, ci doar o promisiune de a contracta întrucât nu a fost încheiat protocolul de predare-primire cu Comisia Locală de Fond Funciar, ca singură cale legală prin care acest teren putea fi scăzut din domeniul public.

Art. 7 alin. (7) din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce deține în administrare terenuri – proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului prevede ca ,,Agenția Domeniilor Statului, împreună cu Oficiul Național de Cadastru, Geodezie și Cartografie, va inventaria terenurile care fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, potrivit Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legii nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare și le va preda pe bază de protocol comisiilor locale, în vederea eliberării titlurilor de proprietate și punerii în posesie a celor îndreptățiți”.

Așa cum rezultă din art. 7 alin. (7) din Legea nr. 268/2001, obligația de a încheia protocolul de scădere din domeniul public a terenului în suprafață de 82 ha, îi revenea, recurentei Agenția Domeniilor Statului și Comisiei Locale, iar nerespectarea art. 7 alin. (7) din Legea nr. 268/2001 nu poate fi imputată contestatoarei, care a făcut proba titlului său de proprietate, depunând toate diligențele prevăzute de lege pentru înscrierea dreptului său și opozabilității acestuia față de cei vizați, imobilul fiind înscris în Cartea Funciară, astfel că în mod corect instanța de fond a apreciat asupra existenței și valabilității titlului de proprietate al contestatoarei asupra terenului în litigiu. Recurenta a ignorat calitatea de proprietar a contestatoarei, facturând nelegal contravaloarea redevenței și a penalităților de întârziere, în condițiile în care nu deținea un titlu legal care să-i permită acest drept.

De remarcat este faptul că însăși recurenta a învederat că terenul în litigiu a ieșit din proprietatea sa pe bază de protocol încheiat cu Comisia Locală Lapoș, la data de 21 octombrie 2010, anexând acest protocol (fila 60 dosar fond), nejustificând culpa contestatoarei în ceea ce privește neîncheierea acestui protocol înainte de 21 octombrie 2010, în final recunoscând titlul de proprietate al acesteia. În aceste împrejurări, Curtea constată că hotărârea atacată este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 268/2001, a H.G. nr. 626/2001 și a Legii nr. 1/2000 și că în contextul în care a fost dovedit dreptul de proprietate al SC P.T.

SRL asupra terenului în litigiu, acesta nemaifăcând obiectul contractului de concesiune, nu vor mai fi analizate dispozițiile contractului de concesiune invocat în recurs referitoare la greșita interpretare a obligațiilor de plată prevăzute de Capitolele 4 și 5, art. 7.1.15, art. 4.1, art. 5.11, pct. 4.1, pct. 4.2, pct. 5.4, pct. 5.9. Pentru aceste motive recursul urmează a se respinge ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de Agenția Domeniilor Statului București împotriva sentinței comerciale nr. 22 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 septembrie 2011.