ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1255/2019

HOTĂRÂRE

07.06.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1255/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 7 iunie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față:

I. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Bistrița la data de 20.08.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., să constate nulitatea absolută a art. V alin. (5) din contractul de vânzare-cumpărare mărfuri nr. x încheiat cu pârâta.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, ulterior semnării contractului de vânzare-cumpărare mărfuri nr. x, a achiziționat de la pârâtă marfă în valoare de 1797,60 RON, în baza facturii fiscale nr. x/31.10.2016 scadentă la data de 29.01.2017, însă reclamanta a omis efectuarea plății, fiind acționată în instanță de către pârâtă, în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Bistrița cu termen de judecată în 23.08.2018, având ca obiect cerere cu valoare redusă.

A menționat că, deși a achitat debitul după primirea cererii de chemare în judecată, pârâta solicită și obligarea sa la plata de dobânzi de 0,5%/zi de întârziere, potrivit dispozițiilor art. V alin. (5) din contractul de vânzare-cumpărare mărfuri nr. x

Arătând că dobânda contractuală penalizatoare este în cuantum de 8,98 RON/zi, a subliniat că dobânda legală ar fi fost în cuantum de 0,35 RON/zi, conform dispozițiilor art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, considerând abuzivă clauza prevăzută la capitolul V alin. (4) din contract, potrivit art. 13 din Legea nr. 72/2013.

A învederat că pârâta a folosit un contract de vânzare - cumpărare tipizat, fiind nevoită să semneze în forma impusă, iar poziția de putere dominantă trebuie sancționată de către instanță cu anularea clauzei abuzive prevăzute la art. art. V alin. (5) din contract, unde se prevăd dobânzi de 0,5%/zi de întârziere, întrucât devine mult mai avantajos pentru vânzător ca clientul să nu-și achite marfa, decât dacă și-ar achita-o la scadență.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 194, art. 13 lit. a), b), e), art. 15 din Legea nr. 72/2013 coroborat cu art. 14 și art. 1272 alin. (1) C. civ., precum și prevederile legale menționate în cuprinsul acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 278/2019 din 12 februarie 2019, Judecătoria Bistrița, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Timișoara.

În motivarea acestei sentințe, Judecătoria Bistriția a constatat că obiectul cererii constă în constatarea nulității absolute a art. V alin. (5) din Contractul de vânzare-cumpărare mărfuri nr. x, încheiat de reclamantă cu pârâta S.C. B. S.R.L..

A reținut că, potrivit contractului "Litigiile care se vor naște din prezentul contract sau în legătură cu prezentul contract, inclusiv cele referitoare la validitatea, interpretarea, executarea sau desființarea lui vor fi soluționate pe cale amiabilă. Dacă părțile nu vor ajunge la o înțelegere amiabilă, atunci litigiile vor fi soluționate de instanțele competente din Timișoara."

De asemenea, a făcut referire la dispozițiile art. 107 alin. (1) din C. proc. civ. ("Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."), dar și la derogarea prevăzută de art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., care stabilește:

"Părțile pot conveni în scris, sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de către alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

A precizat că, pentru ca alegerea de competență să producă efectul extinderii competenței instanței, trebuie îndeplinite cumulativ 4 condiții: părțile să aibă capacitatea procesuală de exercițiu, iar consimțământul lor să fie liber și neviciat; convenția părților să fie expresă, adică din cuprinsul ei să rezulte explicit opțiunea pentru o anumită instanță; în convenție să se determine exact instanța aleasă; instanța aleasă de părți să nu fie necompetentă absolut.

În speță, Judecătoria Bistrița a constatat îndeplinite aceste condiții, cât timp nu s-a făcut dovada contrară referitoare la lipsa capacității procesuale de exercițiu sau la lipsa ori vicierea consimțământului, iar din convenția părților reiese cu ușurință că instanța aleasă este cea competentă material din municipiul Timișoara, mai exact (raportat la obiectul cererii de față), Judecătoria Timișoara.

Instanța a apreciat îndeplinită și condiția ca instanța aleasă să nu fie necompetentă absolut, întrucât, în speță, competența teritorială este alternativă -cea de la sediul pârâtului din localitatea Liebling, județul Timiș (art. 107 alin. (1) C. proc. civ.) - Judecătoria Deta sau instanța locului prevăzut în contract pentru executarea obligației de livrare a bunurilor vândute - sediul reclamantei din Bistrița, județul Bistrița-Năsăud (art. 113 pct. 3 C. proc. civ.) - Judecătoria Bistrița.

Totodată, a considerat că în speță nu este incident art. 116 C. proc. civ., care lasă reclamantei posibilitatea de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente, deoarece reclamanta nu poate renunța, în mod valabil, la beneficiul clauzei atributive de competență, câtă vreme aceasta nu a fost instituită exclusiv în favoarea sa.

În consecință, Judecătoria Bistrița a considerat că, potrivit dispozițiilor legale precitate, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Timișoara.

II. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția I civilă la data de 5 martie 2019, sub numărul x/2018.

Prin sentința civilă nr. 4695 din data de 3 aprilie 2019, Judecătoria Timișoara, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat, în favoarea Judecătoriei Bistrița, competența de soluționare a cauzei.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului.

În motivarea acestei sentințe, s-a reținut, în esență, că deși părțile au inserat în contractul de vânzare - cumpărare mărfuri nr. x o clauză atributivă de competență în favoarea instanțelor competente din Timișoara, pârâta nu a formulat întâmpinare în cauză și nu a invocat excepția de necompetență teritorială, astfel că, fiind vorba despre o necompetență de ordine privată, Judecătoria Bistrița nu avea posibilitatea să invoce din oficiu excepția de necompetență teritorială, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei.

Instanța a făcut referire, în acest sens, la opinia exprimată în literatura de specialitate (G. Boroi, M. Stancu - Drept procesual civil, ed. Hamangiu, 2017, pag. 289), care precizează că, în situația în care părțile au stabilit competența în favoarea altei instanțe decât cea care, în mod normal, este competentă, potrivit legii, să soluționeze pricina și, totuși, reclamantul sesizează această din urmă instanță, pârâtul va putea cere declinarea competenței, însă numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, deoarece competența are caracter relativ.

De asemenea, a făcut trimitere la jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că instanța nu poate să invoce din oficiu excepția necompetenței teritoriale, astfel că, atât timp cât în speță pârâtul nu a formulat întâmpinare prin care să invoce necompetența instanței, în condițiile art. 131 alin. (1) coroborat cu art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., instanța învestită de reclamant rămâne competentă să soluționeze cauza.

III. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 2 mai 2019, sub nr. x/2018.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Bistrița competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Judecătoria Bistrița și Judecătoria Timișoara - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență, prin emiterea regulatorului de competență.

În prezenta cauză, reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța cu o acțiune în constatarea nulității absolute a clauzei menționate la art. V alin. (5) din contractul de vânzare-cumpărare mărfuri nr. x, încheiat cu pârâta S.C. B. S.R.L.

În conformitate cu dispozițiile art. 130 din C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de forma necompetenței, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, competența materială și competența teritorială exclusivă, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Necompetența teritorială de drept comun, prevăzută de art. 107 din C. proc. civ., este de ordine privată, astfel că, potrivit art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., poate fi invocată doar de către pârât, prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

În speță, excepția de necompetența teritorială a fost invocată din oficiu chiar de către Judecătoria Bistrița (instanța inițial învestită), cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) C. proc. civ., fără ca pârâta să fi formulat în cauză întâmpinare (deși era obligatorie, potrivit legii) și, ca atare, fără ca pârâta să fi invocat o asemenea excepție.

Înalta Curte constată, așadar, că prin înregistrarea acțiunii pe rolul Judecătoriei Bistrița, coroborată cu neinvocarea excepției de necompetență teritorială de către pârâtă, în conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., instanța menționată a devenit competentă să soluționeze cauza, fără a mai avea posibilitatea legală de a statua din oficiu asupra competenței teritoriale.

În consecință, în raport de considerentele anterior expuse, se constată că în cauză, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Bistrița, așa încât, în aplicarea prevederilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.