ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2109/2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, la 19 iulie 2017, sub dosarul nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:obligarea pârâtei la plata sumei de 120.037,04 Euro, la cursul B.N.R. din ziua plății; obligarea pârâtei la plata sumei de 17.794,72 euro cu titlu de dobândă legală calculată de la data scadenței și până la data formulării cereri de chemare în judecată, respectiv 18.07.2017, precum și la plata dobânzii legale de la data de 18.07.2017 până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 617 din 27 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,s-a admis în parte acțiunea reclamantului A. și s-a dispus obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantului suma de 120.037,04 Euro sau echivalentul în RON la cursul de schimb oficial publicat de Banca Națională a României la data plății, cu dobânda legală calculată conform art. 1-3 din O.G. nr. 13/2011 de la data înregistrării acțiunii, 19.07.2017, până la data plății efective a datoriei. S-a respins ca neîntemeiat petitul privind obligarea pârâtei la plata sumei de 17.794,72 Euro cu titlul de dobândă legală calculată până la data înregistrării acțiunii.

Prin decizia nr. 207/2018 din 12 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă s-a respins apelul declarat de pârâta S.C. B. SRLîmpotriva sentinței civile nr. 617 din 27 noiembrie 2017, pronunțată de TribunalulBistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

A fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 617 din 27 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantului suma de 17.794,72 Euro cu titlu de dobândă legală de 6% pe an, calculată de la data scadenței până la data introducerii acțiunii (18.07.2017), în baza art. 4 din O.G. nr. 13/2011, precum și la plata dobânzii legale de 6% pe an calculată în baza art. 4 din O.G. nr. 13/2011 de la 18.07.2017 până la data plății efective. Au fost menținute restul dispozițiilor.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut că la data de 14.10.2015, între reclamant,în calitate de cesionar pe de o parte și C., în calitate de cedentă, a intervenit contractul de cesiune de creanță, având ca obiect transmiterea dreptului de creanță pe care cedenta o deținea față de două societăți comerciale, printre care și S.C. B. S.R.L.

Prețul acestui contract de cesiune(15ooo Euro) a fost achitat în totalitate de către reclamant la data de 07.12.2015, astfel cum rezultă din ordinul de plată. De asemenea, contractul de cesiune ca negotium iuris a fost aprobat de către adunarea creditorilor la data de 12.11.2015 (la acea dată C. se afla în procedura insolvenței).

Temeiul creanței rezidă în acordurile de asociere pentru susținere tehnică din data de 03.10.2012 și din data de 11.01.2013, încheiate între cedenta C. în calitate de susținător și S.C. B. S.R.L. în calitate de susținut, având ca obiect asigurarea de către susținător a eligibilității tehnice cu lucrări similare pentru proiectele de achiziții publice: CL1 - Reabilitare rețele de apă și canalizare în municipiul Bistrița, CL4-rețele de distribuție apă și aducțiuni în localitatea Beclean, procedură inițiată de către autoritatea contractantă.

Din modalitatea de derulare a raporturilor dintre cedentă și pârâtă, rezultă recunoașterea obligațiilor asumate prin cele două acorduri de asociere, însă pe parcursul desfășurării acestor raporturi, pârâta a înțeles să nu își mai execute îndatoririle, invocând motive de natură extracontractuală care nu pot justifica neîndeplinirea acestora.

În contractul de cesiune încheiat de apelant cu cedenta C. nu a fost stipulată o clauză prin care cedenta să își rezerve dobânzile legale aferente creanței, motiv pentru care aceste fructe civile se cuvin cesionarului, acesta având dreptul să le pretindă din momentul încheierii contractului de cesiune, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1576 C. civ.

În cauză, obligația pârâtei de a achita suma pretinsă de către apelant rezultă dintr-un contract de asociere încheiat între doi profesioniști, situație în care, pârâta era de drept în întârziere cu privire la plata sumelor de bani aferente facturilor emise în baza contractelor de asociere, de la data scadenței acestora, prevăzută în contract, în acord cu prevederile art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ.

Instanța de apel reține și că raporturile juridice constituite între cedentă și pârâta S.C. B. S.R.L. au un element de extraneitate, cedenta fiind de naționalitate străină. Prin urmare, dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 13/2011 erau incidente în cauză,întrucât plata sumelor de bani a fost stipulată în contractele de asociere în monedă străină. Perfectarea contractului de cesiune nu aduce modificări în structura creanței, din perspectiva modului de cuantificare a accesoriilor, prin raportare la dispozițiile art. 1568 C. civ.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În dezvoltarea criticilor, recurenta a susținut că instanța de apel nu a făcut o analiză corectă a contractului de cesiune de creanță din 14 octombrie 2015, nefiind luate în considerare aspecte relevante, în legătură cu cele două Acorduri încheiate de pârâta S.C. B. S.R.L. cu firma C..

În opinia pârâtei, reclamantul A. nu poate solicita alte sume de bani, în afara celor pe care le-a plătit ca preț de vânzare aferent creanțelor vândute, conform pct. 2.2, respectiv 15.000 Euro.

S-a mai arătat că instanța de apel a analizat cele două înscrisuriredactate în limba germană și limba română doar sub aspectul termenilor și condițiilor prevăzute la art. 2 și art. 3, astfel că soluția pronunțată nu are în vedere, în fapt, voința reală a părților contractante, înscrise în celelalte prevederi, și nici cele nescrise dar care, fiind trecute sub tăcere, înseamnă că sunt acceptate a priori de către părți.

Totodată, deși cele două înscrisuri au fost redactate concomitent în limba germană și în limba română, varianta valabilă în instanță, în caz de litigiu, este varianta în limba română, iar legea competentă este legea română. Aceasta fiind voința părților, înseamnă că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1266-1269 și ale alin. (1) ale art. 1270 din C. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut că schimbul de comunicări purtatîntre părți trebuie apreciat în sensul și potrivit voinței părților la încheierea acordurilor de către firma C. S.C. B. S.R.L..

În principal, s-a arătat că între părți s-au purtat discuții telefonice privitoare la reducerea procentului de 4% la 1% din valoarea fiecărui certificat de plată încasat de la autoritatea contractantă, însă intrarea în faliment a firmei C. a determinat nerealizarea în formă scrisă a unei înțelegeri între părți privind reducerea procentajului menționat, deși telefonic a fost acceptată solicitarea.

Recurenta-pârâtă consideră că reducerea procentajului solicitată și acceptată telefonic a fost concretizată și s-a realizat prin prețul cesiunii creanței care a fost la valoarea de 15.000 euro, așa după cum rezultă și din art. 3.1 din contractul de cesiune.

Recurenta-pârâtă a luat la cunoștință textul real și complet al contractului de cesiune de creanță și prețul cesiunii de-abia cu ocazia comunicării cererii de chemare în judecată formulată de reclamant la Tribunalul Bistrița-Năsăud, fără a fi parcurse anterior etapele reglementate de art. 1578 C. civ.

În continuare, s-a mai susținut că motivarea instanței de apel nu are acoperire faptică, întrucât prin cele două acorduri, contractul de cesiune și facturile emise nu sunt stabilite accesorii, dobânzi sau penalități pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor asumate contractual, cu atât mai mult acestea nefiind stabilite, nu are ce să fie transferat, scadent, cum în mod nefondat a motivat instanța de apel.

De altfel, motivarea instanței de apel privind aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 4 din O.G. nr. 13/2011 nu are în vedere aspectele argumentate de recurenta-pârâtă.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, susținând că decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale nu produce efecte în cauză față de data pornirii litigiului.

Pe fondul recursului, intimatul a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului și a admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 19 noiembrie 2019, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Prioritar, în legătură cu alegația recurentei-pârâte că motivele sale de recurs se completează cu toate motivele de fapt și de drept precum și cu considerentele din întâmpinarea și răspunsul la note depuse la instanța de fond, cu cererea de apel și notele de concluzii la apelul reclamantei, Înalta Curte subliniază că recursul este o cale de atac în care nu se produce o rejudecare a fondului pricinii și nu poate fi exercitat decât pentru motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 din C. proc. civ.

Prin urmare, soluționarea acestei căi de atac extraordinare și nedevolutive se va limita la motivele expuse de recurenta-pârâtă în conținutul cererii de recurs, potrivit dispozițiilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ.

Dintre motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă indică prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă invocă și necompetența internațională a instanței române, motiv care, prin derogare de la regula instituită prin dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., poate fi invocat direct în recurs, deoarece poate fi ridicat în orice stare a pricinii, chiar direct în căile de atac, potrivit art. 130 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 1071 alin. (2) C. proc. civ., fiind circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, nu se poate reține că hotărârea recurată ar fi fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.

Recurenta-pârâtă motivează că ar reveni competența de soluționare a cauzei instanțelor din Berlin, întrucât contractul de cesiune de creanță încheiat între intimatul-reclamant (cesionar) și societatea cedentă este supus, prin voința concordantă a părților, legii germane, cu excluderea Convenției O.N.U. asupra contractelor de vânzare internaționale.

Acțiunea care formează obiectul litigiului este o acțiune în plată a unei creanțe cesionate, rezultată din executarea unor convenții de asociere încheiate între societatea cedentă și recurenta-pârâtă (debitoarea cedată), fiind întemeiată pe aceste acorduri.

Litigiul nu se desfășoară între părțile contractului de cesiune, această convenție conferind legitimare procesuală intimatului-reclamant (cesionar), în virtutea dispozițiilor art. 1568 alin. (1) din C. civ.. Art. 1568 alin. (1) lit. a) din C. civ. prevede că cesiunea de creanță transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată, inclusiv acțiunile al căror titular era cedentul, până la momentul cesiunii.

Prin urmare, clauza atributivă de competență ce are o funcție procesuală, stipulată de părțile contractului de cesiune numai pentru litigiile dintre acestea, nu poate atrage necompetența instanțelor române în litigiul desfășurat cu debitorul cedat, care nu este parte în această convenție, nefiind aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 sau 8 din C. proc. civ., privind casarea hotărârii recurate.

Deși recurenta-pârâtă invocă incidența legii germane în ce privește raporturile juridice stabilite între părțile contractului de cesiune, nu susține, de altfel, existența unor diferențe de reglementare, de natură a atrage alte efecte juridice ale cesiunii decât cele reținute de instanța de apel.

Oricum, un motiv de nelegalitate legat de incidența art. 442 din C. civ. german și a altor dispoziții din legislația germană raporturilor juridice rezultate din convenția de cesiune (lex causae), ce ar fi presupus și dovada legii străine, potrivit art. 2562 C. civ., nu a fost invocat pe calea apelului pârâtei împotriva sentinței prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantului și, în virtutea interdicției instituite prin art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi valorificat omisso medio, direct în recurs.

Prin urmare, nu vor fi analizate argumentele recurentei-pârâte legate de ignorarea elementului de extraneitate a raporturilor juridice de drept substanțial derivate din convenția de cesiune.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Motivul de casare este o consecință de sancționare a nerespectării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătorești, prevăd că aceasta trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, menționându-se argumentele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea clară, convingătoare și completă a hotărârii judecătorești, datorită importanței sale în explicarea soluției pronunțate, este ridicată la rang de principiu în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 par. 1), din perspectiva drepturilor părților la un proces echitabil.

Pentru a se pretinde aplicarea unei sancțiuni de ordin juridic pentru situația nemotivării hotărârii, sub oricare dintre formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este important ca în cadrul căii de atac asupra căreia s-a pronunțat instanța să fi existat un motiv neexaminat.

În apelul pârâtei, toate criticile sentinței cu privire la sensul și voința părților la încheierea acordurilor contractuale încheiate între pârâtă și cedenta C., presupusul acord de voință prin negocierile purtate în vederea unei modificări a obligațiilor de plată asumate de pârâtă inițial și prin cesiunea de creanță au fost înlăturate, cu motivarea că pârâta a recunoscut datoria în cuantum de 120.037,04 euro (debitul principal) pe care îl avea, în executarea raporturilor obligaționale față de cedentă, contractul de cesiune de creanță justifica îndreptățirea reclamantului, în calitate de cesionar, de a pretinde plata acestei creanțe de către pârâtă și nu se poate reține o limitare a obligației la plata sumei de 15.000 euro, reprezentând prețul cesiunii, întrucât propunerile de renegociere a contractului nu au fost acceptate în mod valabil și nu au produs efecte juridice.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă sunt doar formal încadrate în motivul de casare menționat anterior, întrucât nu vizează, în realitate, inexistența ori deficiențele motivării.

Considerentele din hotărârea atacată, care sunt indicate în cuprinsul cererii de recurs, sunt contestate nu din punctul de vedere al insuficienței, al caracterului străin de natura cauzei ori al existenței unei contradicții logice, ipoteze descrise în motivul de nelegalitate, ci exclusiv cu privire la soluția pe care o sprijină și raționamentele juridice ale instanței de apel, greșite în opinia recurentei, nefiind circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

De altfel, cea mai mare parte a criticilor formulate de recurenta-pârâtă vizează evaluarea situației de fapt de către instanța de apel, raportat la probele administrate.

Astfel, recurenta-pârâtă susține, contrar instanței de apel, că dovada rezonabilă a reducerii procentului de 4% din valoarea certificatelor de plată încasate de Autoritatea Contractantă la un procent de 1% ar fi concretizarea acesteia prin prețul cesiunii creanței la valoarea de 15.000 euro, că și constatările privind comunicarea cesiunii de creanță pârâtei debitoare ar fi în contradicție cu probatoriul administrat și situația de fapt relevată în dosar, iar motivațiile privind stabilirea unor accesorii și dobânzi pentru îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor asumate contractual nu ar avea acoperire faptică.

Toate aceste susțineri tind la reeavaluarea situației de fapt stabilite de instanțele devolutive și sunt incompatibile cu structura recursului care, față de reglementarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu permite verificarea hotărârii atacate decât din perspectiva unor motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie. Prin urmare, aceste critici nu pot fi examinate de Înalta Curte în recurs.

Recurenta-pârâtă își întemeiază recursul și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri dacă este dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă susține nesocotirea de către instanța de apel a voinței reale a părților contractante cu privire la contractul de cesiune de creanță încheiat în data de 14 octombrie 2015 și a Acordurilor încheiate între pârâtă și cedenta C., care constituiau temeiul creanței principale cesionate, în sensul că scopul părților fiind dat de acordarea sprijinului și susținerii pârâtei în desfășurarea activității economice, obligația de plată se rezuma la prețul cesiunii de 15.000 euro, fără dobânzi și penalități, lipsite de suport contractual.

Se încadrează în sfera de aplicare a acestui motiv de casare ipoteza în care instanța de apel nu a aplicat regulile de drept substanțial incidente, privind interpretarea contractului, prin raportare la situația de fapt stabilită în cauză, cu atât mai mult cu cât partea s-a referit în mod explicit la acestea în cuprinsul căii de atac devolutive.

Temeiul creanței solicitate de intimata-reclamantă, în calitate de cedent, îl constituie două acorduri de asociere pentru susținere tehnică, din data de 3 octombrie 2012 și 11 ianuarie 2013, încheiate de recurenta-pârâtă cu cedenta C., având ca obiect asigurarea eligibilității tehnice pentru proiectele de achiziții publice CL 1 - Reabilitare rețele de apă și canalizare în Municipiul Bistrița, CL4 - rețele de distribuție apă și aducțiuni în localitatea Beclean.

Potrivit art. 2 din aceste acorduri de asociere încheiate în calitate de susținător și susținut, recurenta-pârâtă se obliga să achite susținătoarei (cedenta C.) un procent de 4% din valoarea fiecărui certificat intermediar de plată încasat de la autoritatea contractantă, plata urmând a se efectua în euro, la cursul B.N.R. din ziua facturării, în temeiul facturilor emise de către susținătoare. Deși au fost câștigate cele două proceduri de atribuire, facturile fiscale emise de cedentă pentru proiectele CL 1 și CL 2 nu au fost achitate.

În ce privește obligațiile pârâtei la plata către reclamantă a creanței principale în sumă de 120.037,04 euro, la cursul de schimb oficial publicat de B.N.R. la data plății, hotărârea primei instanțe a fost menținută prin decizia atacată cu recurs, fiind respins apelul pârâtei ca nefondat.

Îndreptățirea cesionarului (intimatul-reclamant), urmare a cesiunii de creanță încheiate cu susținătoarea cedentă intrată în procedura insolvenței, este recunoscută de către recurenta-pârâtă (debitoarea cedată) doar în limita unei sume de 15.000 euro, cât a reprezentat prețul cesiunii, poziție procesuală menținută în recurs, în sensul unei admiteri în parte a acțiunii cu privire la suma menționată anterior.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel ar fi nesocotit manifestarea de voință a părților concretizată prin Acordurile de asociere și contractul de cesiune de creanță și ar fi fost aplicate greșit normele de interpretare a contractelor.

Invocând acordurile de asociere, recurenta-pârâtă pretinde că nu s-ar fi observat de către instanțele de fond scopul real al acestora, de sprijinire a recurentei-pârâte, obligație asumată de societatea cedentă și care trebuie avută în vedere și în ce privește executarea obligațiilor financiare care îi revin recurentei în temeiul acestor convenții.

Astfel, potrivit recurentei, instanța de apel nu ar fi valorificat în soluția pronunțată, scopul avut în vedere de părți și voința concordantă a acestora la încheierea convenției.

Înalta Curte reține că stabilirea conținutului convenției este o operațiune care este determinată de gradul de precizie și claritate cu care părțile și-au exprimat voința. Dacă voința părților este cu claritate exprimată, problema interpretării nici nu se pune în mod real.

Prin urmare, cu prioritate se stabilește conținutul clauzelor contractuale interpretate logic, gramatical și semantic. Numai în măsura în care se constată că ar fi confuze, echivoce, incomplete sau contradictorii clauzele analizate, se procedează mai departe la interpretarea contractului, potrivit regulilor de la art. 1266 - 1269 C. civ., în vederea stabilirii drepturilor și obligațiilor născute în sarcina părților contractante aflate în litigiu.

Criticile recurentei urmează a fi înlăturate, întrucât se observă că instanța de apel, confirmând raționamentele instanței fondului, a inventariat și analizat clauzele contractuale, în care se releva conținutul obligațiilor financiare asumate de recurentă, într-o formă clară și determinabilă sub forma unui procent de 4% din valoarea fiecărui certificat intermediar de plată încasat de la Autoritatea contractantă.

Instanța de apel reține corect că natura susținerii acordate de societatea cedentă recurentei-pârâte, în calitate de susținut, în temeiul Acordurilor de asociere și pentru care se solicită plata prestațiilor, nu avea în vedere o asistență financiară, ci asistența în vederea câștigării procedurii de atribuire a proiectelor de lucrări publice, în sensul asigurării unei eligibilități tehnice pentru lucrări similare în proiecte de achiziții publice, obiectiv îndeplinit.

Sensul acordului de voință, astfel cum se desprinde din terminologia contractelor se prezumă, până la proba contrară, că exprimă voința reală a părților.

Incidența unor contradicții între voința internă a părților și sensul literal al termenilor folosiți trebuie dovedită de partea care o reclamă. Această dovadă se face, potrivit dispozițiilor art. 1266 alin. (2) din C. civ., în sensul existenței unor practici stabilite între părți, negocieri purtate între acestea ori a comportamentului ulterior încheierii contractului, dovadă care nu a fost efectuată de recurentă.

Recurenta a solicitat în mod repetat societății cedente amânarea plății datoriei, invocând diferite motive: lipsa absorbției de fonduri europene, creșterea prețului materialelor, contractarea de credite bancare și alte dificultăți financiare inerente.

Instanța de apel a constatat corect că voința concordantă a părților nu se desprindea de sensul termenilor folosiți, convenția părților fiind cu titlu oneros.

Pentru prestațiile contractuale ale susținătorului, susținutul avea de plătit o sumă procentuală susținătorului din încasările efectuate.

Nu s-a demonstrat în cauză, în sensul art. 1266 alin. (2) C. civ., existența unor practici statornicite între părți, de revizuire a acestor obligații asumate de către recurentă, în funcție de dificultățile sale financiare, iar negocierile desfășurate în acest scop, din inițiativa acesteia, nu au fost finalizate prin modificările înțelegerii inițiale, tocmai din cauza lipsei acordului de voință al societății cedente (susținătorul contractual).

Prin urmare, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe în mod corect, în raport de conținutul lipsit de echivoc al clauzelor contractuale.

Asocierea părților contractante, astfel cum era determinat expres scopul prin voința acestora, urmărea obiectivul atribuirii unor proiecte de lucrări publice.

Înțelesul noțiunii de sprijin/ajutor era atașat obligației de susținere a recurentei în forma asistenței tehnice și a asigurării garanțiilor de competitivitate și calitate și nu obligațiilor corelative ale recurentei, de plată a acestor prestații ale susținătoarei, în procentul din încasări determinat prin contract.

În același timp, motivele recurentei-pârâte că cesionarul creanței, având ca temei cele două acorduri de asociere, ar putea pretinde, în temeiul art. 22 din convenția de cesiune de creanță doar prețul de vânzare aferent creanței vândute de 15.000 euro, nu și creanța în cuantum de 120.037,04 euro cesionată, urmează a fi înlăturate.

Recurenta însăși, după ce inventariază clauzele din contractul de cesiune de creanță prin cererea de recurs, formulează concluzia că vânzarea se referea strict la datoria pe care B. S.R.L. (recurenta-pârâtă) o avea față de cedenta C., în valoare de 120.037,04 euro și se stabilea că prețul de vânzare aferent creanțelor vândute era de 15.000 euro.

Prin urmare, nu se ridică problema interpretării convenției de cesiune sub aspectul obiectului acesteia, în sensul că privește creanța dedusă judecății, potrivit art. 1566 C. civ. și nu o cesiune parțială a acesteia.

În același timp, stabilirea unui preț al cesiunii este urmarea naturii operațiunii juridice prin care părțile au convenit să execute prestația constând în transmiterea creanței, realizată în speță ca vânzare, act cu titlu oneros în temeiul dispozițiilor art. 1567 alin. (1) și (3) din C. civ.

Prețul cesiunii nu se poate confunda cu ipoteza unei cesiuni parțiale a creanței, potrivit art. 1571 alin. (1) din C. civ. și nu poate constitui un temei pentru reducerea pretențiilor intimatului-reclamant la nivelul acesteia, cum pretinde recurenta-pârâtă.

Prin urmare, instanța de apel nu a interpretat greșit clauzele contractuale și nici nu a aplicat eronat normele de drept material în soluționarea apelului pârâtei.

Prin decizia atacată cu recurs s-a admis apelul reclamantei și a fost schimbată în parte sentința tribunalului, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 17.794,72 euro cu titlu de dobândă legală de 6% pe an, calculată de la data scadenței până la data introducerii acțiunii (18 iulie 2017), în baza art. 4 din O.G. nr. 13/2011, precum și dobânda legală de 6% pe an calculată în baza art. 4 din O.G. nr. 13/2011, de la 18 iulie 2017 până la data plății efective.

Potrivit recurentei, obligațiile de susținere din cuprinsul acordurilor de asociere și de continuare a raporturilor contractuale ar exclude întârzierea în executarea plăților și curgerea unor dobânzi sau penalități, astfel încât aplicarea dispozițiilor O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală ignoră voința reală a părților contractante.

Îndreptățirea la plata acestor sume a fost recunoscută de către instanța de apel în virtutea dispozițiilor art. 1576 C. civ. și nu urmare a unei înțelegeri a părților, care să pună problema stabilirii conținutului acesteia.

Dobânda datorată de debitoarea obligației bănești, pentru neîndeplinirea obligațiilor respective la scadență, avea natura unei dobânzi penalizatoare, aceasta fiind stabilită în temeiul art. 4 din O.G. nr. 13/2011.

Cu alte cuvinte, problema decelării voinței părților care au încheiat acordurile de asociere sub aspectul lipsei unor dobânzi ori penalități, potrivit regulilor de interpretare a contractului, nu se ridică din moment ce intimatul-reclamant (cesionar) a solicitat ca accesorii ale debitului principal dobânda legală, deci nu s-a prevalat de clauzele convenției de asociere.

Nici alegațiile recurentei-pârâte în legătură cu semnificația clauzei ce stipula obligațiile partenerilor contractuali (susținătorul și susținutul) de a menține raporturile juridice convenționale până la executarea integrală a acordurilor de asociere nu ar putea constitui un argument valid pentru înlăturarea obligațiilor de plată a accesoriilor debitului principal.

Instanța de apel nu a valorificat o stipulație a părților, pentru a se reține întârzierea de drept în temei contractual, ci întârzierea de drept prin efectul legii, întrucât nu au fost executate obligații de plată a unor sume de bani în exercițiul activității unei întreprinderi, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. d) din C. civ.

Mai departe, îndreptățirea la plata accesoriilor era determinată de efectul principal al cesiunii de creanță, care presupune transmiterea dreptului de creanță și împreună cu acesta a tuturor accesoriilor sale, potrivit art. 1568 alin. (1) lit. a) din C. civ.. Poziția pe care se află cesionarul este aceea a unui succesor cu titlu particular care preia toate drepturile prevăzute de lege pe care cedentul le avea în legătură cu creanța.

Prin urmare, nu există motive de nelegalitate, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a nesocotit regulile de interpretare a contractului și nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile legale care prevăd consecințele neexecutării obligației.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Solicitarea intimatului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 451 și 453 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a fi respinsă, întrucât nu s-a făcut dovada, în condițiile art. 452 din C. proc. civ., a existenței și întinderii acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 207/2018 din 12 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimatul-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2019.