ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3995/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul M.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, în cazul reprezentantului legal al autorității publice, președintele ANRP, conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004; obligarea pârâtei la plata unor daune cominatorii de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației menționate anterior; cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 1766 din 31 mai 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul M.S., în contradictoriu cu pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și G.B.

- Președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum a fost completată și îndreptată, ca nefondată. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul M.S. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că la momentul judecării recursului, O.U.G. nr. 4/2012 era în vigoare. În aceasta situație, recurentul consideră că, în cauză, se aplică art. 24 din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia: executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia . Prin urmare, se apreciază că au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează noțiunea de proces echitabil și respectarea unui termen rezonabil de soluționare a unei cauze.

Termenul rezonabil la care se referă art. 6 parag. I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde și durata procedurilor administrative, deoarece aceasta constituie o premisă indispensabilă prevăzută în dreptul intern pentru sesizarea instanței. Recurentul mai susține că dispozițiile legale în vigoare, respectiv O.U.G. nr. 4/2012 și Legea nr. 117/2012, sunt ulterioare hotărârii judecătorești a cărei executare se cere, iar aplicarea principiului neretroactivității este o garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.

Este inacceptabil și contrar oricărui principiu, legal sau moral, ca statul să aibă posibilitatea suspendării propriilor obligații, unilateral, intervenind în atribuțiile puterii judecătorești, care a dispus într-un anumit sens . Recurentul consideră că reprezentanții statului au prelungit nejustificat îndeplinirea unor îndatoriri legale, pentru ca ulterior să nu se respecte principiul egalități de arme în fața instanței, întrucât partea care are o poziție privilegiată și are obligația de a se conforma unei hotărâri judecătorești invocă o ordonanță în scopul de a-i paraliza dreptul de a cere respectarea unei hotărâri judecătorești, deși nu are nici o culpă pentru pasivitatea statului. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004 alin. (1): "Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii". Alin. (2): "În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere." Analiza legislației aplicabile în materie relevă că se poate aplica conducătorului autorității publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în cazul în care hotărârea nu s-a executat în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Textul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilește cu rigoare și sfera de aplicare a acestuia, respectiv hotărârile a căror neexecutare atrage acordarea despăgubirilor și aplicarea sancțiunii amenzii. Sancțiunile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul hotărârilor care au ca obiect obligarea unei autorități să încheie, să înlocuiască, să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative. Din redactarea textului art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar și prin prisma principiilor generale de drept, rezultă ca aplicarea unei sancțiuni pecuniare are rolul de a constrânge și sancționa pe debitorul obligației, în vederea executării acesteia în termenul prevăzut de lege.

Înalta Curte precizează că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este consecința neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătorești irevocabile, situație reținută și în considerentele Deciziei nr. 1566/2009 a Curții Constituționale. În cazul titlurilor de despăgubire, prin O.U.G. nr. 4/2012, s-au suspendat până la 15 mai 3013 emiterea titlurilor de despăgubire și procedurile de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. În raport de prevederile acestui act normativ nu se mai poate pune în discuție neexecutarea culpabilă a hotărârilor judecătorești, motiv pentru care în mod legal prima instanță a respins acțiunea reclamanților.

În ceea ce privește susținerea privind nesocotirea Protocolului adițional nr. 1 și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie precizat că instanța europeană a arătat în cauza Broniowski c/Pologne, că situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri. În raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007 și O.U.G. nr. 4/2012, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor. O asemenea măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.

La aprecierea asupra compatibilității legislației naționale cu normele Convenției, Înalta Curte are în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale (cauza Saggio c/Italie). Lipsa de resurse financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual și interesele generale. De asemenea, trebuie avut în vedere că O.U.G. nr. 4/20112 a fost adoptată tocmai pentru a se identifica de către stat soluții financiare pentru acordarea despăgubirilor, ținând seama și de posibilitatea iminentă a epuizării Fondului Proprietatea.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că, în cauză, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a emis Decizia de compensare nr. 70 din 3 octombrie 2013 prin care s-a validat Dispoziția Primarului Municipiului București și s-a emis decizia de compensare prin 215.359 puncte în favoarea domnului M.S.. Numărul de puncte menționat a rezultat prin aplicarea prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, valorii imobilului situat în municipiul București, str. Austrului nr. 48, sector 2, stabilită în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, iar susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.S. împotriva Sentinței civile nr. 1766 din 31 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2014. Procesat de GGC - GV