ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3995/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul M.S. a

solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor (CCSD), plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe

economie pe zi de întârziere, în cazul reprezentantului legal al autorității

publice, președintele ANRP, conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004;

obligarea pârâtei la plata unor daune cominatorii de 200 lei pentru fiecare zi

de întârziere în executarea obligației menționate anterior; cu cheltuieli de

judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1766 din 31 mai 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul M.S., în

contradictoriu cu pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și

G.B. - Președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel

cum a fost completată și îndreptată, ca nefondată.

Împotriva acestei

hotărâri, reclamantul M.S. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că la momentul judecării recursului, O.U.G. nr. 4/2012 era

în vigoare.

În aceasta situație,

recurentul consideră că, în cauză, se aplică art. 24 din Legea nr. 554/2004

potrivit căruia: executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în

termenul prevăzut în cuprinsul acesteia .

Prin urmare, se

apreciază că au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care reglementează noțiunea de proces echitabil și

respectarea unui termen rezonabil de soluționare a unei cauze. Termenul

rezonabil la care se referă art. 6 parag. I din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului cuprinde și durata procedurilor administrative, deoarece

aceasta constituie o premisă indispensabilă prevăzută în dreptul intern pentru

sesizarea instanței.

Recurentul mai

susține că dispozițiile legale în vigoare, respectiv O.U.G. nr. 4/2012 și Legea

nr. 117/2012, sunt ulterioare hotărârii judecătorești a cărei executare se

cere, iar aplicarea principiului neretroactivității este o garanție

fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea

juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a

respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la

consolidarea statului de drept.

Este inacceptabil și

contrar oricărui principiu, legal sau moral, ca statul să aibă posibilitatea

suspendării propriilor obligații, unilateral, intervenind în atribuțiile

puterii judecătorești, care a dispus într-un anumit sens .

Recurentul consideră

că reprezentanții statului au prelungit nejustificat îndeplinirea unor

îndatoriri legale, pentru ca ulterior să nu se respecte principiul egalități de

arme în fața instanței, întrucât partea care are o poziție privilegiată și are

obligația de a se conforma unei hotărâri judecătorești invocă o ordonanță în

scopul de a-i paraliza dreptul de a cere respectarea unei hotărâri

judecătorești, deși nu are nici o culpă pentru pasivitatea statului.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Potrivit art. 24 din

Legea nr. 554/2004 alin. (1): "Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea

publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul

administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni

administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în

termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în

cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii".

Alin. (2): "În

cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității

publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim

brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la

despăgubiri pentru întârziere."

Analiza legislației

aplicabile în materie relevă că se poate aplica conducătorului autorității

publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de

întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în

cazul în care hotărârea nu s-a executat în termenul prevăzut în cuprinsul

acesteia sau în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Textul art. 24 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 stabilește cu rigoare și sfera de aplicare a

acestuia, respectiv hotărârile a căror neexecutare atrage acordarea

despăgubirilor și aplicarea sancțiunii amenzii.

Sancțiunile prevăzute

de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul

hotărârilor care au ca obiect obligarea unei autorități să încheie, să

înlocuiască, să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să

efectueze anumite operațiuni administrative.

Din redactarea

textului art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar și prin prisma

principiilor generale de drept, rezultă ca aplicarea unei sancțiuni pecuniare

are rolul de a constrânge și sancționa pe debitorul obligației, în vederea

executării acesteia în termenul prevăzut de lege.

Înalta Curte

precizează că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr.

554/2004 este consecința neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătorești

irevocabile, situație reținută și în considerentele Deciziei nr. 1566/2009 a

Curții Constituționale.

În cazul titlurilor

de despăgubire, prin O.U.G. nr. 4/2012, s-au suspendat până la 15 mai 3013

emiterea titlurilor de despăgubire și procedurile de evaluare a imobilelor

pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII din Legea nr.

247/2005.

În raport de

prevederile acestui act normativ nu se mai poate pune în discuție neexecutarea

culpabilă a hotărârilor judecătorești, motiv pentru care în mod legal prima

instanță a respins acțiunea reclamanților.

În ceea ce privește

susținerea privind nesocotirea Protocolului adițional nr. 1 și a art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie precizat că instanța

europeană a arătat în cauza Broniowski c/Pologne, că situațiile ce presupun

indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot

avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile

naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a

alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa

raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru

aplicarea unor asemenea măsuri.

În raport de faptul

că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de

proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului

statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată

prin O.U.G. nr. 81/2007 și O.U.G. nr. 4/2012, se circumscriu limitelor ample

ale puterii discreționare a statului atât în ceea ce privește alegerea

modalității de garantare a drepturilor patrimoniale cât și asupra termenului

necesar pentru aplicarea măsurilor.

O asemenea măsură nu

contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1

adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu tuturor

celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale

impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât

măsura legislativă este temeinic justificată.

La aprecierea asupra

compatibilității legislației naționale cu normele Convenției, Înalta Curte are

în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului

care trebuie să existe în materie de protecția dreptului individual de

proprietate și exigențele apărării unor interese generale (cauza Saggio

c/Italie).

Lipsa de resurse

financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de solicitări

este de natură a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul

individual și interesele generale.

De asemenea, trebuie

avut în vedere că O.U.G. nr. 4/20112 a fost adoptată tocmai pentru a se

identifica de către stat soluții financiare pentru acordarea despăgubirilor,

ținând seama și de posibilitatea iminentă a epuizării Fondului Proprietatea.

În altă ordine de

idei, Înalta Curte constată că, în cauză, Comisia Națională pentru Compensarea

Imobilelor a emis Decizia de compensare nr. 70 din 3 octombrie 2013 prin care

s-a validat Dispoziția Primarului Municipiului București și s-a emis decizia de

compensare prin 215.359 puncte în favoarea domnului M.S..

Numărul de puncte

menționat a rezultat prin aplicarea prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea

nr. 165/2013, valorii imobilului situat în municipiul București, str. Austrului

nr. 48, sector 2, stabilită în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (6)

din Legea nr. 165/2013

Prin urmare, Înalta

Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală,

iar susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul M.S. împotriva Sentinței civile nr. 1766 din 31 mai

2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 24 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - GV