ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1427/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 451 din 6 iunie 2014

a Tribunalului Constanța a fost respins, pe temeiul art. 480 alin. (1) C. proc.

civ., apelul declarat de reclamantul M.G. împotriva sentinței nr. 1878 din 01

octombrie 2013 a Judecătoriei Mangalia.

Instanța de apel a

reținut, în esență, că Legea nr. 18/1991 și Regulamentul său de aplicare prevăd

că le revin organelor abilitate obligația punerii în posesie asupra unui teren

și emiterii titlului de proprietate, numai dacă se dovedește îndeplinită

situația premisă, anume existența unei dispoziții sau hotărâri, administrative

sau judecătorești, de reconstituire a dreptului de proprietate în natură, și nu

prin echivalent.

Or, în condițiile în

care reclamantul nu a uzat de procedura plângerii împotriva hotărârii Comisiei

județene de fond funciar prin care s-au stabilit despăgubiri și nu a obținut o

hotărâre favorabilă, fără să epuizeze căile de atac împotriva acestei hotărâri

în măsura în care era nemulțumit de soluție, nu își poate valorifica

pretențiile de restituire în natură printr-o acțiune de drept comun.

Împotriva acestei

hotărâri definitive a formulat recurs reclamantul M.G., dosarul fiind înaintat

Curții de Apel Constanța.

La termenul din 8

decembrie 2014 Curtea a invocat din oficiu excepția inadmisibilității căii

extraordinare de atac, însă la termenul din 16 februarie 2015 s-a ridicat

chestiunea prealabilă a competenței materiale în soluționarea recursului.

Prin decizia civilă

nr. 68C din 30 martie 2015 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, cu opinie

majoritară, a dispus declinarea competenței de soluționare a recursului în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În pronunțarea acestei

hotărâri, instanța a reținut următoarele considerente:

Potrivit art. 483

alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și

Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile

de drept aplicabile.

Alin. (4) dispune în sensul

că în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța

ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Prin urmare, în noua reglementare

legiuitorul a stabilit că, pentru asigurarea rolului instanței supreme, de for abilitat

să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii, aceasta are plenitudinea

de competență în ce privește judecata recursului - și doar în cazurile expres reglementate

(renunțarea la judecată conform art. 406 alin. (6), suspendarea judecății potrivit

art. 414 alin. (1) C. proc. civ.) competența revine instanței ierarhic superioare

celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Astfel fiind, întrucât

chestiunea competenței materiale primează în relaționarea cu excepția inadmisibilității

căii de atac, instanța a stabilit - în opinie majoritară - că se impune declinarea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 6 mai

2015.

În ședința publică din

28 mai 2015, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale

a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

Excepția este întemeiată

și va fi admisă în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispozițiilor

art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă: „recursurile

declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în

cazurile prevăzute de lege (…)”.

Art. 21 din Legea nr.

304/2004 privind organizarea judiciară stabilește competența secțiilor I civilă,

II civilă și de contencios administrativ și fiscal, ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție de a judeca recursul împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de

apel.

Din aceste dispoziții

legale, dar și din ansamblul prevederilor noului C. proc. civ. rezultă că judecata

căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor

de judecată, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în

treaptă, fără a se trece peste o instanță de la un nivel intermediar.

Contrar celor reținute

de Curtea de apel în motivarea soluției sale de declinare a cauzei, prevederea din

art. 483 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că „în cazurile anume prevăzute de lege”

recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat

hotărârea atacată, nu trebuie analizată exclusiv din sensul literal al termenilor,

ci raportat la intenția legiuitorului, ce reiese din interpretarea sistematică și

logică a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și ale organizării

judiciare.

Astfel, organizarea ierarhică

a instanțelor într-un sistem piramidal rezultă în mod evident atât din dispozițiile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, dar și din cele ale art. 94-97 C. proc.

civ. și presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de

atac pot infirma soluțiile pronunțate, realizând astfel controlul judiciar.

În speță, față de considerentele

menționate, este evident că recursul declarat împotriva unei hotărâri pronunțate

de tribunal într-o materie unde hotărârea primei instanțe este supusă „numai apelului”,

conform art. 7 din Legea nr. 76/2012, nu poate fi analizat decât de instanța ierarhic

superioară celei care a judecat apelul, respectiv curtea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de

soluționare a recursului declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 451

din 6 iunie 2014 a Tribunalului Constanța, în favoarea Curții de Apel Constanța,

secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2015.