ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1427/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 451 din 6 iunie 2014 a Tribunalului Constanța a fost respins, pe temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ., apelul declarat de reclamantul M.G. împotriva sentinței nr. 1878 din 01 octombrie 2013 a Judecătoriei Mangalia. Instanța de apel a reținut, în esență, că Legea nr. 18/1991 și Regulamentul său de aplicare prevăd că le revin organelor abilitate obligația punerii în posesie asupra unui teren și emiterii titlului de proprietate, numai dacă se dovedește îndeplinită situația premisă, anume existența unei dispoziții sau hotărâri, administrative sau judecătorești, de reconstituire a dreptului de proprietate în natură, și nu prin echivalent.

Or, în condițiile în care reclamantul nu a uzat de procedura plângerii împotriva hotărârii Comisiei județene de fond funciar prin care s-au stabilit despăgubiri și nu a obținut o hotărâre favorabilă, fără să epuizeze căile de atac împotriva acestei hotărâri în măsura în care era nemulțumit de soluție, nu își poate valorifica pretențiile de restituire în natură printr-o acțiune de drept comun. Împotriva acestei hotărâri definitive a formulat recurs reclamantul M.G., dosarul fiind înaintat Curții de Apel Constanța. La termenul din 8 decembrie 2014 Curtea a invocat din oficiu excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac, însă la termenul din 16 februarie 2015 s-a ridicat chestiunea prealabilă a competenței materiale în soluționarea recursului.

Prin decizia civilă nr. 68C din 30 martie 2015 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, cu opinie majoritară, a dispus declinarea competenței de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. În pronunțarea acestei hotărâri, instanța a reținut următoarele considerente: Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Alin. (4) dispune în sensul că în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Prin urmare, în noua reglementare legiuitorul a stabilit că, pentru asigurarea rolului instanței supreme, de for abilitat să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii, aceasta are plenitudinea de competență în ce privește judecata recursului - și doar în cazurile expres reglementate (renunțarea la judecată conform art. 406 alin. (6), suspendarea judecății potrivit art. 414 alin. (1) C. proc. civ.) competența revine instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată. Astfel fiind, întrucât chestiunea competenței materiale primează în relaționarea cu excepția inadmisibilității căii de atac, instanța a stabilit - în opinie majoritară - că se impune declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 6 mai 2015. În ședința publică din 28 mai 2015, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului. Excepția este întemeiată și va fi admisă în considerarea următoarelor argumente: Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege (…)”. Art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară stabilește competența secțiilor I civilă, II civilă și de contencios administrativ și fiscal, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca recursul împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel.

Din aceste dispoziții legale, dar și din ansamblul prevederilor noului C. proc. civ. rezultă că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă, fără a se trece peste o instanță de la un nivel intermediar. Contrar celor reținute de Curtea de apel în motivarea soluției sale de declinare a cauzei, prevederea din art. 483 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că „în cazurile anume prevăzute de lege” recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, nu trebuie analizată exclusiv din sensul literal al termenilor, ci raportat la intenția legiuitorului, ce reiese din interpretarea sistematică și logică a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și ale organizării judiciare.

Astfel, organizarea ierarhică a instanțelor într-un sistem piramidal rezultă în mod evident atât din dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, dar și din cele ale art. 94-97 C. proc. civ. și presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate, realizând astfel controlul judiciar. În speță, față de considerentele menționate, este evident că recursul declarat împotriva unei hotărâri pronunțate de tribunal într-o materie unde hotărârea primei instanțe este supusă „numai apelului”, conform art. 7 din Legea nr. 76/2012, nu poate fi analizat decât de instanța ierarhic superioară celei care a judecat apelul, respectiv curtea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 451 din 6 iunie 2014 a Tribunalului Constanța, în favoarea Curții de Apel Constanța, secția civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2015.