ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 755/2014

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 27 septembrie 2007, sub nr. 9747/118/2007, reclamantul T.I. a chemat în judecată pe pârâții Comuna Cumpăna, prin Primar, M.A.I. și M.A.N., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să îi oblige pe aceștia să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în comuna Cumpăna, parcela A, județul Constanța, în suprafață de 5 ha, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin precizările depuse la termenul din 02 noiembrie 2007, reclamantul a completat cadrul procesual pasiv prin chemarea în judecată, în calitate de pârât, și a Statului Român, reprezentat prin M.E.F.

Prin sentința civilă nr. 138 din 18 februarie 2008, Tribunalul Constanța a admis excepția de inadmisibilitate, invocată de pârâții M.I.R.A. și UM X Constanța, și a respins acțiunea, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că procedura opțională prevăzută de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vizează doar acțiunile de drept comun înregistrate la instanțe anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, astfel că acțiunea în revendicare dedusă judecății de reclamant - întemeiată pe prevederile Codului civil și formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - nu este admisibilă. S-a avut în vedere și împrejurarea că reclamantul a parcurs procedura instituită de Legea nr. 18/1991, iar prin hotărâre judecătorească irevocabilă Comisia locală de fond funciar Cumpăna și Comisia județeană de fond funciar Constanța au fost obligate la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acestuia pentru suprafața de 5 ha.

Apelul declarat de apelantul-reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel Constanța prin Decizia civilă nr. 203/C din 22 septembrie 2008, cu consecința desființării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanță. Recursul declarat împotriva acestei decizii de recurenta-pârâtă UM X Constanța a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 7817 din 30 septembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

În fond, după desființare, prin sentința civilă nr. 2122 din 06 aprilie 2011, Tribunalul Constanța a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții Comuna Cumpăna, prin Primar, M.A.I., UM X Constanța și Statul Român, reprezentat prin M.E.F., pe care i-a obligat să îi lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în suprafață de 50.000 mp amplasat pe sola A, comuna Cumpăna, jud. Constanța, având următoarele vecinătăți: la nord - strada Cumpăna-Constanța, pe distanța de 119,73 m; la sud - sola A, pe distanța de 190, 04 m; la est - teren extravilan, pe distanța de 347, 23 m; la vest - sola A, pe distanța de 316,88 m, conform identificării din raportul de expertiză imobiliară și din planul de amplasament, întocmite de expert Z.F.

Cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul M.A.N. a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; în temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 1.000 lei. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, în speță, problema admisibilității acțiunii în revendicare, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost dezlegată prin Decizia civilă nr. 203/C din 22 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 7817 din 30 septembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 9747/118/2007.

Pornind de la premisa că se află în ipoteza clasică a revendicării prin compararea de titluri, Tribunalul Constanța a constatat că prin actul de vânzare cumpărare autentificat din 30 ianuarie 1942 I.T., tatăl reclamantului, a cumpărat de la C.I.T. terenul situat în comuna Cumpăna, jud. Constanța, în suprafață de 5 ha, care făcea parte din lotul nr. 7, pentru fiul său minor, T.I. Referitor la situația juridică a imobilului s-a reținut că terenul s-a aflat în proprietatea statului, fiind administrat în cadrul I.A.S. Cumpăna, care a predat ulterior către UM X suprafața de 7 ha teren din cadrul fermei; în anul 2000 aceasta a fost preluată de Comandamentul Trupelor de Jandarmi Constanța, iar în baza Protocolului nr. 72635 din 19 aprilie 2000 încheiat între I.G.P.F.

și C.N.J.R. s-a procedat la predarea - primirea imobilului din localitatea Cumpăna (teren sola și imobile) între UM X 971 și UM Y Constanța. A mai reținut instanța de fond că prin Decizia civilă nr. 354 din 07 mai 2010 a Tribunalului Constanța, C.J.S.D.P.T. Constanța a fost obligată să emită în favoarea reclamantului titlul de proprietate pentru terenul în suprafața de 5 ha situat pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, județul Constanța, sola A; prin această decizie s-a reținut caracterul nelegal al Hotărârii din 08 aprilie 2008 a C.J.S.D.P.T.

Constanța, de menținere a reclamantului în anexa 23, pentru că prin hotărâre de guvern s-a aprobat transmiterea cu titlu gratuit a solelor A, situate pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, jud. Constanța, din domeniul public al statului și din administrarea M.A.N., în domeniul privat al comunei și în administrarea Consiliului Local Cumpăna, ceea ce demonstrează că la dispoziția Primăriei Cumpăna există rezervă de teren; de altfel, prin Hotărârea Comisiei Locale de Fond Funciar a Comunei Cumpăna din 26 februarie 2008 s-a hotărât trecerea din anexa nr. 23 în anexa nr. 22 a reclamantului. Pe baza raportului de expertiză care a identificat terenul aflat în litigiu în speță, instanța de fond a constatat că acesta face parte din categoria teren arabil necultivat și că vechiul amplasament al proprietății corespunde cu actuala poziționare a parcelei A, care nu este nici în prezent cultivată, fiind acoperită de vegetație sălbatică.

Excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta UM X Constanța din perspectiva sentinței civile nr. 6711/2004 pronunțată de Judecătoria Constanța a fost respinsă prin încheierea pronunțată la 12 mai 2010. La admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a M.A.N. s-a reținut că nu s-a făcut dovada existenței unei identități între acest pârât și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății. Pe fondul litigiului s-a avut în vedere că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, reglementată de dispozițiile art. 480 C. civ., presupune compararea titlurilor deținute de părțile din raportul litigios dedus judecății și că cel care pretinde că este titular asupra lucrului revendicat, aflat în detenția posesorului neproprietar, este ținut să facă dovada proprietății.

Raportat la ansamblul probator administrat s-a apreciat că nu se poate stabili modalitatea în care imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului și nici nu se poate identifica titlul în baza căruia s-a realizat transferul dreptului de proprietate de la reclamant sau de la autorul acestuia, către stat, astfel că preluarea bunului a avut un caracter abuziv; totodată, lipsa unei despăgubiri juste și prealabile a avut drept consecință lipsirea proprietarului de posesia asupra bunului său, ceea ce a adus atingere prevederilor constituționale, precum și dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Prin Decizia civilă nr. 363/C din 19 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanța a admis apelurile declarate de apelanții-pârâți I.J.J.

Constanța și Statul Român, prin M.F.P. - prin D.G.F.P. Constanța și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții Statul Român și UM X Constanța; au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că sunt nefondate criticile prin care apelantul-pârât Statul Român a susținut că sentința este nelegală din perspectiva neefectuării de către tribunal a controlului referitor la legea aplicabilă și la prevalența legii speciale față de dreptul comun, deoarece admisibilitatea acțiunii a fost tranșată irevocabil prin Decizia civilă nr. 203/C din 22 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, menținută prin Decizia nr. 7817 din 30 septembrie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, iar în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., tribunalul nu mai putea repune în discuție acest aspect, fiind îndrumat să analizeze pe fond, în procedura comparării titlurilor, raportul litigios. Neîntemeiată a fost apreciată și critica ce a vizat calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român; s-a reținut că în cadrul acțiunii în revendicare clasice, statul - care a preluat imobilul în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - nu se poate apăra în sensul că nu-l mai deține în prezent ori că nu mai administrează bunul, care se află în proprietatea unui terț; cum în aceste spețe se pornește de la premisa modalității de preluare a imobilului de la adevăratul proprietar, statul nu poate invoca faptul că în prezent bunul se află - printr-o succesiune de acte juridice intrate în circuitul civil sau prin acte administrative cu caracter de autoritate emise de legiuitor în patrimoniul unei terțe persoane și că, prin urmare, ar fi exonerat de orice răspundere juridică.

Raportat la datele speței s-a constatat că atestarea de către autoritatea publică locală a faptului că terenul se află pe raza sa administrativ-teritorială și aparține, în baza Hotărârii Consiliului Local Cumpăna din 27 martie 2008, domeniului public al comunei nu este de natură să înlăture răspunderea de principiu a statului în procedura juridică a comparării de titluri. Apelurile pârâților au fost apreciate, însă, ca întemeiate din perspectiva raționamentului juridic la care s-a raportat prima instanță în procedura comparării titlurilor, reținându-se că soluția este nefondată, în raport cu pârâții-apelanți, atât în ceea ce privește modalitatea de preluare a imobilului de către stat (apreciată ca fiind abuzivă), cât și din pricina ignorării principiului electa una via.

A reținut instanța de apel că documentația depusă în cauză atestă demersurile efectuate de intimatul-reclamant în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru recunoașterea dreptului de proprietate și reconstituirea acestui drept conform legii fondului funciar, pentru suprafața de 5 ha aflată în litigiu; de altfel, supunerea acestui imobil regimului juridic reglementat prin Legea nr. 18/991 este demonstrată atât de considerentele Deciziei civile nr. 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Constanța, în care se arată că partea a indicat modalitatea în care statul a intrat în posesia bunului (înscrierea tatălui său cu această suprafață în C.A.P.), cât și de litigiile purtate după finalizarea procedurilor administrative prealabile efectuate de intimatul-reclamant pentru obținerea terenului în natură.

În raport de prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, s-a constatat că statul a creat, după 22 decembrie 1989, cadrul legal pentru acordarea măsurilor reparatorii aferente terenurilor aflate în patrimoniul fostelor C.A.P.-uri și I.A.S.-uri, precum și că reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate în temeiul legii speciale.

A fost reținută în acest sens sentința civilă nr. 9612 din 18 octombrie 2006 a Judecătoriei Constanța, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Constanța, prin care pârâtele Comisia locală de fond funciar Cumpăna și Comisia Județeană de fond funciar Constanța au fost obligate să reconstituie în favoarea reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafața de 5 ha, precum și infirmarea măsurii de încadrare a acestuia în tabelul privitor la plata de despăgubiri prin Decizia civilă nr. 354 din 7 mai 2010 a Tribunalului Constanța, prin care Comisia Județeană Constanța a fost obligată să emită reclamantului titlu de proprietate pentru terenul de 5 ha situat pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, sola A. Față de aceste constatări au fost înlăturate, ca fiind lipsite de relevanță, criticile referitoare la incorecta determinare a amplasamentului terenului revendicat prin planul anexat expertizei tehnice, formulate de I.J.J.

Constanța, cu atât mai mult cu cât, potrivit propriei documentații a apelantului, terenul se află în administrarea unității militare din anul 1987. S-a apreciat că este relevantă valorificarea dreptului reclamantului în procedura specială astfel că, ulterior, acesta nu mai poate pretinde în temeiul dreptului comun o confirmare a aceluiași drept pentru că intervine principiul unicității căii procesuale, care se opune atât recunoașterii - prin două căi procesuale distincte - a aceluiași drept litigios, cât și obținerii unei duble reparații.

A mai reținut instanța de apel că prin decizii de speță precum Decizia civilă nr. 7732 din 4 decembrie 2008 și Decizia civilă nr. 3563 din 15 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că principiul electa una via acționează în sensul obstaculării altor demersuri ale părții de natură să repună în discuție existența, conținutul și întinderea dreptului, câtă vreme aceste elemente au fost analizate într-o primă cale aleasă de titular. Prin Decizia civilă nr. 5213 din 12 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant și de recurentul-pârât M.A.I.

împotriva acestei decizii, cu consecința casării hotărârii recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, reținându-se că judecata în apel s-a făcut cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare întrucât pentru termenul de judecată din 12 septembrie 2011 recurentul-pârât a fost citat prin fax la 08 septembrie 2011, cu nerespectarea termenului de înmânare a citației prevăzut de art. 89 alin. (1) C. proc. civ. S-a constatat, totodată, că în tot cursul procedurii (fond, apel) recurentul - pârât a indicat în mod constant drept sediu adresa din București, sector 1 și că acest aspect a fost omis de instanțe, context în care comunicarea hotărârii judecătorești, inclusiv a citației pentru primul termen de judecată s-a făcut la o altă adresă și cu încălcarea termenului stipulat de lege, cu consecința imposibilității părții de a-și exercita dreptul de a ataca hotărârea ce i-a fost defavorabilă.

În raport de dispozițiile art. 107 C. proc. civ. s-a apreciat că vătămarea părții neregulat citate și care, fiind judecată în lipsă, a pierdut procesul, este presupusă și nu poate fi înlăturată decât prin anularea procedurii de citare și, pe cale de consecință, a hotărârii. În fond, după casare, prin Decizia civilă nr. 47/C din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Statul Român - prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Constanța și de apelantul - pârât I.J.J. Constanța, împotriva sentinței civile nr. 2122 din 06 aprilie 2011 pronunțate de Tribunalul Constanța în Dosarul civil nr. 2522/118/2010, în contradictoriu cu intimatul-reclamant T.I.

și cu intimații-pârâți Comuna Cumpăna prin Primar, M.A.I. și M.A.N. și a schimbat sentința apelată în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut, în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare și stabilirea raportului dintre reglementarea specială și dreptul comun în materia revendicării, că sunt incidente dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

(conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului), că tribunalul a dat eficiență acestor prevederilor, și că, în raport de limitele rejudecării, reexaminarea criticii referitoare la modalitatea de soluționare a conflictului dintre legea specială (Legea nr. 18/1991) și dreptul comun în materia revendicării (C. civ.) ar echivala cu nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârii din recurs, care a statuat în mod irevocabil asupra acestei probleme de drept.

Au fost apreciate nefondate și criticile prin care apelantul-pârât Statul Român a susținut că nu are legitimare procesuală, reținându-se că acest apelant ignoră împrejurarea că reclamantul a susținut caracterul abuziv al preluării bunului de către stat și împrejurarea că, într-o asemenea speță, nu se ridică doar problema determinării titlului care este cel mai bine caracterizat, ci și aceea a atenuării consecințelor juridice ale actului nelegal al statului.

În aceste condiții, cum reclamantul invocă faptul că autorul său a pierdut în mod nelegal și fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra terenului care constituie obiect al acțiunii în revendicare, se ridică problema prevalenței dreptului subiectiv afirmat, dar și a existenței speranței legitime a acestuia de redobândire a bunului în materialitatea lui sau a unei despăgubiri echitabile, ori Statul Român nu se poate prevala, pentru a-și nega lipsa calității procesuale pasive într-un astfel de litigiu, de împrejurarea că printr-o succesiune de acte juridice intrate în circuitul civil sau prin acte administrative cu caracter de autoritate emise de legiuitor a trecut din patrimoniul său în patrimoniul altei persoane juridice bunurile preluate fără titlu valabil de la adevărații proprietari în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. A arătat curtea de apel că sunt întemeiate criticile apelanților-pârâți sub aspectul modalității de preluare a terenului revendicat în proprietatea statului și a modalității de valorificare a dreptului real invocat în cauză.

Astfel, înscrisurile depuse la dosar probează în mod neechivoc faptul că, pentru recunoașterea dreptului de proprietate asupra celor 5 ha de teren revendicate în prezentul litigiu, reclamantul a declanșat procedurile administrative reglementate de dispozițiile Legii nr. 18/1991, iar împotriva hotărârilor emise în cursul acestor proceduri de comisiile de fond funciar implicate, a promovat căile de atac stabilite de legea specială de reparație, în scopul restituirii în natură a imobilului.

Ca urmare a acestor demersuri, în cadrul cărora reclamantul a indicat modalitatea în care statul a intrat în posesia bunului, și anume înscrierea tatălui său cu această suprafață în CAP, a fost pronunțată sentința civilă nr. 9612 din 18 octombrie 2006 a Judecătoriei Constanța, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Constanța, prin care Comisia locală de fond funciar Cumpăna și Comisia Județeană de fond funciar Constanța au fost obligate să-i reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafața de 5 ha; totodată, prin Decizia civilă nr. 354 din 7 mai 2010 a Tribunalului Constanța a fost infirmată măsura de încadrare a reclamantului în tabelul privitor la plata de despăgubiri, iar Comisia Județeană de fond funciar Constanța a fost obligată să emită în favoarea acestuia titlu de proprietate pentru terenul de 5 ha situat pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, sola A. A apreciat instanța de apel că argumentele expuse impun concluzia că dreptul a cărui încălcare s-a dedus judecății a fost deja realizat în litigiile anterioare, conform opțiunii titularului lui, și că instanța investită cu soluționarea acțiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun nu mai putea dispune asupra restituirii bunului pentru că o astfel de măsură aduce atingere principiului electa una via, conform căruia, aleasă fiind o cale,

nu se mai admite utilizarea alteia. Principiul enunțat are la bază necesitatea preîntâmpinării obținerii unei duble reparații prin folosirea căilor definite de lege, deci ipoteza regăsită ca atare în speță, întrucât legiuitorul a creat cadrul legal pentru acordarea măsurilor reparatorii aferente terenurilor aflate în patrimoniul fostelor C.A.P.-uri și I.A.S.-uri, iar în calitate de titular al dreptului de proprietate, reclamantul a ales calea de realizare a dreptului său, în cadrul căreia i-a fost recunoscut și s-a dispus restituirea bunului în natură.

A arătat instanța de apel că urmare a valorificării beneficiului legii speciale de reparație, reclamantul nu poate reveni asupra deciziei anterioare și nu poate recurge la calea dreptului comun pentru că în litigiile anterioare instanțele au dispus în mod irevocabil asupra modalității în care statul a intrat în posesia bunului revendicat, ca și asupra naturii reparației cuvenite titularului său, iar aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat și nu pot fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească ulterioară, chiar întemeiată pe dispozițiile dreptului comun; o astfel de revenire nu ar putea fi justificată nici măcar în ipoteza în care procedurile speciale reglementate de Legea nr. 18/1991 nu au avut ca rezultat intrarea efectivă în posesia terenului pentru care s-a recunoscut dreptul la restituirea în natură.

A concluzionat instanța de apel că întrucât însuși intimatul-reclamant a confirmat identitatea dintre terenul vizat de demersurile efectuate în temeiul Legii nr. 18/1991 și cel solicitat prin acțiunea de față, este inutilă examinarea criticii referitoare la greșita identificare a terenului revendicat prin expertiza tehnică efectuată în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.I., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, respingerea apelului și menținerea hotărârii primei instanțe. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., recurentul-reclamant a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că dreptul dedus judecații a fost deja realizat într-un litigiu anterior, conform opțiunii titularului și că instanța învestită cu soluționarea acțiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, nu mai putea dispune asupra restituirii bunului pentru că o astfel de decizie ar aduce atingere principiului electa una via, conform căruia, fiind aleasă o cale, nu se mai admite utilizarea alteia. Cu referire la incidența în speță a principiului electa una via, recurentul a arătat că hotărârea la care se raportează instanța de apel este Decizia civilă nr. 227 din 27 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Constanța, prin care Comisia locală și Comisia județeană de reconstituire a dreptului de proprietate, au fost obligate la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren.

Or, conform hotărârii pilot pronunțate de C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea judecătorească reținută de către instanța de apel, prin care reclamantului i-a fost recunoscută calitatea de proprietar, dispunându-se în mod expres restituirea bunului în dispozitiv consfințește existența unui "bun" în patrimoniul acestuia, în înțelesul Convenției Europene a Drepturilor Omului. A susținut recurentul-reclamant că, pe de altă parte, trebuie avută în vedere și efectivitatea reconstituirii dreptului de proprietate, indiferent în ce modalitate, prin raportare atât la dispozițiile art. 480 C. civ. cât și la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Acesta și-a justificat promovarea acțiunii în revendicare pe împrejurarea că, în calitate de proprietar neposesor nu poate dobândi posesia terenului aflat în posesia Statului Român, care este un posesor neproprietar. Astfel, deși prin decizia reținută de către instanța de apel, cele două comisii au fost obligate la reconstituirea dreptului de proprietate, aceasta nu a putut fi pusă în executare deoarece terenul se afla în administrarea M.A.I. În opinia recurentului-reclamant, admiterea acțiunii în revendicare nu conduce la o dublă reparație, deoarece se tinde la recuperarea, în materialitatea lui, a bunului naționalizat în mod abuziv. A mai arătat recurentul-reclamant că existența legii speciale nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Prin urmare, numai proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. În hotărârea - pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții dată împotriva României, C.E.D.O. a statuat că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricăror dubii dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În speță, prin Decizia civilă nr. 227 din 27 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Constanța, Comisia locală și Comisia județeană de reconstituire a dreptului de proprietate, au fost obligate la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren în litigiu.

A concluzionat recurentul-reclamant că, la momentul sesizării instanței de judecată cu acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, avea un bun actual, conform deciziei judecătorești definitive care îi recunoaște dreptul de proprietate. Cu referire la modalitatea de preluare a imobilului, recurentul-reclamant a arătat că raționamentul și motivația instanței de fond care au condus la admiterea acțiunii în revendicare și la stabilirea caracterului abuziv al preluării sunt corecte, întrucât Statul Român nu deține un titlu în ceea ce privește imobilul în litigiu, colectivizarea terenului înscriindu-se în categoria preluărilor abuzive.

Recurentul-reclamant a arătat că, din perspectiva comparării de titluri este deținătorul actului de vânzare autentificat din 30 ianuarie 1942, transcris la 30 ianuarie 1942 la Tribunalul Constanța, în vreme ce Statul Român nu deține un asemenea titlu. S-a mai arătat că preluarea terenului prin colectivizarea forțată nu respecta Constituția în vigoare la acel moment (care prevedea că proprietatea particulară și moștenirea erau garantate), și nici dispozițiile art. 480 și 481 C. civ. de la 1864. Or, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al Statului și bunurile dobândite în perioada 1945-1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției și a legilor în vigoare; în caz contrar, în situația imobilelor preluate fără respectarea Constituției și legilor în vigoare, dreptul persoanei fizice nu a fost legal desființat, Statul nedevenind proprietar.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii precizatoare cu privire la evacuare. S-a arătat că potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În lipsa expunerii motivelor și a probelor, instanța pronunță o hotărâre nelegală, care, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar. Contrar acestor dispozițiuni, instanța de apel, deși în acțiune sunt detaliate motivele de fapt și de drept, pe care se sprijină, a omis să le analizeze și să arate motivele pentru care înlătură susținerile reclamantului cu privire la evacuarea pârâților din imobilul în litigiu.

Conform dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru. În cauză, a formulat întâmpinare intimatul-pârât I.J.J. Constanța, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Acesta a susținut că în mod corect Curtea de Apel Constanța a reținut că valorificarea dreptului reclamantului s-a realizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 9612 din 18 octombrie 2006 a Judecătoriei Constanța, irevocabilă conform Deciziei 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Constanța, prin care pârâtele Comisia Locală de Fond Funciar Cumpăna și Comisia Județeană Constanța privind aplicarea Legii nr. 18/1991 au fost obligate să procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acestuia cu privire la terenul în suprafață de 5 ha.

S-a arătat că potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, “fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea sfatului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.” Conform alin. (2), “bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.” În speță, recurentului-reclamant i s-a reconstituit, după anul 1990, dreptul de proprietate în temeiul legii speciale, imobilul neintrând în categoria celor preluate fără titlu și abuziv în patrimoniul statului, astfel cum a susținut pe parcursul acțiunii în revendicare inițiate în 2007. A mai arătat acest intimat că statul a creat după 22 decembrie 1989, cadrul legal prin care au putut fi solicitate, pentru terenurile aflate în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producție și întreprinderi agricole de stat, măsuri reparatorii constând în restituirea pe vechiul amplasament sau acordarea de despăgubiri,

iar reclamantul a valorificat o cale jurisdicțională pentru recunoașterea dreptului. Astfel, prin sentința civilă nr. 9612 din 18 octombrie 2006, pronunțată de Judecătoria Constanța, devenită irevocabilă prin Decizia 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Constanța, pârâtele Comisia locală de F.F. Cumpăna și Comisia Județeană Constanța, privind aplicarea Legii nr. 18/1991, au fost obligate să procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului cu privire la terenul în suprafață de 5 ha.

Ulterior, măsura de încadrare a reclamantului în tabelul privitor la plata de despăgubiri a fost infirmată de instanțe, prin Decizia civilă nr. 354 din 7 mai 2010 a Tribunalului Constanța, fiind obligă Comisia Județeană Constanța să emită, în favoarea reclamantului, titlul de proprietate pentru terenul de 5 ha situat pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, sola A. În procedura specială a Legii nr. 18/1991, s-a stabilit irevocabil reconstituirea dreptului în favoarea intimatului reclamant asupra solei menționate, pe care unitatea militară o deține în administrare încă din anul 1987, iar ulterior acesta nu mai poate pretinde, conform dreptului comun, o confirmare a dreptului, deoarece principiul unicității căii procesuale se opune atât recunoașterii - prin două căi procesuale distincte - aceluiași drept litigios, cât și obținerii unei duble reparații.

A mai arătat acest intimat-pârât că, în litigiile anterioare, instanțele au dispus în mod irevocabil asupra modalității în care statul a intrat în posesia bunului revendicat și asupra naturii reparației cuvenite titularului său, iar aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat și nu pot fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească ulterioară, chiar întemeiată pe dispozițiile dreptului comun; mai mult, o astfel de revenire nu ar putea fi justificată nici în ipoteza în care procedurile speciale reglementate de Legea nr. 18/1991 nu au avut ca rezultat intrarea efectivă în posesia terenului pentru care s-a recunoscut dreptul la restituirea în natură.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în speță, Înalta Curte reține că recursul este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce succed: În cauză, admisibilitatea acțiunii în revendicare a fost dezlegată cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 7817 din 30 septembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă și de proprietate intelectuală, care a statuat, în esență, că în măsura existenței unor neconcordanțe între legea specială de reparație și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun poate fi promovată, în măsura în care nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Deși legea specială de reparație în raport de care a fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, în primul ciclu procesual, este Legea nr. 10/2001, Înalta Curte apreciază că, pentru identitate de rațiune, dezlegarea este în egală măsură valabilă și în ipoteza în care imobilul în litigiu a intrat în sfera de aplicare a Legii nr. 18/1991, cu atât mai mult cu cât, la admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare Tribunalul Constanța a reținut și parcurgerea de către reclamant a procedurilor Legii nr. 18/1991. Conform art. 20 alin. (2) și art. 11 alin. (2) din Constituția României, conflictul dintre dreptul intern și dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se rezolvă prin aplicarea cu prioritate a normei convenționale.

Înalta Curte reține că prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții din dreptul intern, se dă eficiență principiului subsidiarității, care rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform cărora instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenției”.

Se reține, de asemenea, că potrivit principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea dispozițiilor legilor speciale de reparație și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare nu este exclusă, în toate situațiile, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun”, ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul Legii nr. 33/2008 a adus-o în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe art. 6 din Convenție, care impun verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, inclusiv din perspectiva incidenței dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În Cauza Păduraru contra României, C.E.D.O.

a reținut, reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, următoarele: „Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția” (…), dar „deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții”.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). C.E.D.O. consacră o deosebită importanță momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparație devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.

Astfel, în cauza Maria Atanasiu contra României, curtea europeană a statuat, ținând cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența sa, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În speță, se constată că prin Decizia civilă nr. 354 din 07 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 10103/212/2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis recursul declarat de recurentul-reclamant T.I.

împotriva sentinței civile nr. 5891 din 27 martie 2008, pronunțată de Judecătoria Constanța, a admis plângerea formulată de reclamant, a anulat, în parte Hotărârea nr. 88 din 08 aprilie 2008, emisă de C.J.S.D.P.T. Constanța, cu privire la menținerea reclamantului T.I. în Anexa nr. 23; a fost obligată pârâta C.J.S.D.P.T. Constanța, să emită, în favoarea reclamantului titlul de proprietate cu privire la terenul în suprafață de 5 ha, situat pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, județul Constanța, sola A. Această hotărâre, irevocabilă și executorie, care se bucură de prezumția de validitate, recunoaște dreptul reclamantului asupra terenului de 5 ha și conține în dispozitiv obligația de emitere a titlului de proprietate asupra acestuia, astfel că recurentul-reclamant deține un “bun”actual în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă, este irelevant faptul că Decizia civilă nr. 354 din 07 mai 2010 a Tribunalului Constanța nu a fost pronunțată în contradictoriu și cu instituția care exercită în concret un drept real de folosință asupra terenului revendicat (care conform dreptului procesual intern este subiect distinct de drept și care a invocat inopozabilitatea acestei hotărâri). De asemenea, nu este relevant că premisele de la care a pornit Tribunalul Constanța la pronunțarea Deciziei civile nr. 354 din 07 mai 2010 (privitoare la existența unei hotărâri de guvern prin care s-a dispus schimbarea regimului juridic al terenului în litigiu) nu sunt reale. Astfel, din înscrisul depus la fila 39 din Dosarul nr. 2522/118/2010 al Tribunalului Constanța, rezultă că nu Guvernul României ci Consiliul Local Cumpăna a emis Hotărârea nr. 35 din 27 martie 2008 prin care a aprobat transmiterea din domeniul public al statului și din administrarea M.I.R.A.

și M.A.N. în domeniul public al comunei Cumpăna a unei suprafețe de 17 ha, în care este inclusă și sola A. Cu referire la susținerile prin care recurentul-reclamant a arătat că, sub aspectul modalității de preluare a imobilului și a titlului statului, este corect raționamentul tribunalului (care a reținut caracterul abuziv al preluării), nu cel al curții de apel, Înalta Curte reține că nu sunt fondate întrucât instanța de apel nu a apreciat că preluarea bunului s-ar fi făcut în mod legal. Aceasta a arătat că nu sunt corecte susținerile tribunalului care reținuse că nu se poate stabili modalitatea în care imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului și nici nu se poate identifica titlul în baza căruia s-a realizat transferul dreptului de proprietate de la reclamant sau de la autorul acestuia, către stat.

Or, având în vedere parcurgerea de către reclamant a procedurilor prevăzute de legea fondului funciar, faptul că acest act normativ prevede constituirea/reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea membrilor cooperatori care au adus pământ în cooperativa agricolă de producție și a persoanelor cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta și chiar poziția recurentului, consemnată în hotărâri judecătorești, care a arătat că terenul în litigiu a fost colectivizat, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a reținut care a fost modalitatea de preluare a terenului. Din perspectiva posibilității de obținere a unei duble reparații de către recurentul-reclamant, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, Înalta Curte reține că bunul solicitat a fost individualizat, astfel că este exclus ca reclamantul să beneficieze în fapt de două suprafețe de 5 ha situate în aceeași solă.

Pe de altă parte, se constată că recurentul-reclamant nu dispune de un alt remediu pentru a redobândi bunul în materialitatea lui iar autoritățile statale au adoptat o atitudine contradictorie care nu-i poate fi imputată reclamantului ci însuși statului care avea obligația să acționeze cu coerență în materia bunurilor preluate abuziv. În speță nu se pune problema ca, prin admiterea acțiunii în revendicare, să se aducă atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Astfel, Înalta Curte reține că, potrivit mențiunilor cuprinse în C.F. a comunei Cumpăna, imobilul în litigiu se află în proprietatea Statului Român (care l-a preluat fără un titlu valabil de la recurentul-reclamant); în ceea ce îi privește pe intimații M.A.I.

și I.J.J. Constanța, aceștia nu sunt titularii dreptului de proprietate ci ai unui drept real de folosință. Criticile prin care recurentul-reclamant a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu sunt fondate, întrucât instanța de apel a examinat cererile de apel în limita criticilor formulate; față de motivele care au fundamentat soluția de admitere a apelurilor, nu se impunea o examinare separată a motivelor pentru care, respingându-se acțiunea în revendicare, nu se justifică nici predarea folosinței. Pentru toate acesta considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3), coroborate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul-reclamant va fi admis, va fi modificată decizia recurată în sensul că vor fi respinse, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Statul Român - prin M.F.P., prin D.G.F.P.

Constanța, și I.J.J. Constanța, împotriva sentinței civile nr. 2122 din 06 aprilie 2011 a Tribunalului Constanța, secția civilă și vor fi menținute dispozițiile sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurentul-reclamant T.I. împotriva Deciziei nr. 47/C din 30 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a I-a civilă. Modifică decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Statul Român - prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanța, și I.J.J. Constanța, împotriva sentinței civile nr. 2122 din 06 aprilie 2011 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 martie 2014.