ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 755/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 755/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului
civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată
înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 27 septembrie 2007, sub nr. 9747/118/2007,
reclamantul T.I. a chemat în judecată pe pârâții Comuna Cumpăna, prin Primar, M.A.I.
și M.A.N., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să îi oblige
pe aceștia să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în
comuna Cumpăna, parcela A, județul Constanța, în suprafață de 5 ha, precum și
la plata cheltuielilor de judecată.
Prin precizările
depuse la termenul din 02 noiembrie 2007, reclamantul a completat cadrul
procesual pasiv prin chemarea în judecată, în calitate de pârât, și a Statului
Român, reprezentat prin M.E.F.
Prin sentința civilă nr.
138 din 18 februarie 2008, Tribunalul Constanța a admis excepția de
inadmisibilitate, invocată de pârâții M.I.R.A. și UM X Constanța, și a respins
acțiunea, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța
această sentință, tribunalul a reținut că procedura opțională prevăzută de art.
51 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vizează doar acțiunile de drept comun
înregistrate la instanțe anterior intrării în vigoare a acestui act normativ,
astfel că acțiunea în revendicare dedusă judecății de reclamant - întemeiată pe
prevederile Codului civil și formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001
- nu este admisibilă.
S-a avut în vedere și
împrejurarea că reclamantul a parcurs procedura instituită de Legea nr. 18/1991,
iar prin hotărâre judecătorească irevocabilă Comisia locală de fond funciar
Cumpăna și Comisia județeană de fond funciar Constanța au fost obligate la
reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acestuia pentru suprafața
de 5 ha.
Apelul declarat de
apelantul-reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel
Constanța prin Decizia civilă nr. 203/C din 22 septembrie 2008, cu consecința
desființării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei, spre rejudecare, la
prima instanță.
Recursul declarat
împotriva acestei decizii de recurenta-pârâtă UM X Constanța a fost respins, ca
nefondat, prin Decizia nr. 7817 din 30 septembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.
În fond, după
desființare, prin sentința civilă nr. 2122 din 06 aprilie 2011, Tribunalul
Constanța a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în
contradictoriu cu pârâții Comuna Cumpăna, prin Primar, M.A.I., UM X Constanța
și Statul Român, reprezentat prin M.E.F., pe care i-a obligat să îi lase
reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în
suprafață de 50.000 mp amplasat pe sola A, comuna Cumpăna, jud. Constanța,
având următoarele vecinătăți: la nord - strada Cumpăna-Constanța, pe distanța
de 119,73 m; la sud - sola A, pe distanța de 190, 04 m; la est - teren
extravilan, pe distanța de 347, 23 m; la vest - sola A, pe distanța de 316,88 m,
conform identificării din raportul de expertiză imobiliară și din planul de
amplasament, întocmite de expert Z.F.
Cererea de chemare în
judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul M.A.N. a fost respinsă ca fiind
formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; în temeiul art.
274 C. proc. civ. pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată
către reclamant, în cuantum de 1.000 lei.
Pentru a pronunța
această soluție, tribunalul a reținut că, în speță, problema admisibilității acțiunii
în revendicare, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost
dezlegată prin Decizia civilă nr. 203/C din 22 septembrie 2008, pronunțată de
Curtea de Apel Constanța, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 7817 din 30
septembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția
civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 9747/118/2007.
Pornind de la premisa
că se află în ipoteza clasică a revendicării prin compararea de titluri,
Tribunalul Constanța a constatat că prin actul de vânzare cumpărare
autentificat din 30 ianuarie 1942 I.T., tatăl reclamantului, a cumpărat de la C.I.T.
terenul situat în comuna Cumpăna, jud. Constanța, în suprafață de 5 ha, care
făcea parte din lotul nr. 7, pentru fiul său minor, T.I.
Referitor la situația
juridică a imobilului s-a reținut că terenul s-a aflat în proprietatea
statului, fiind administrat în cadrul I.A.S. Cumpăna, care a predat ulterior
către UM X suprafața de 7 ha teren din cadrul fermei; în anul 2000 aceasta a
fost preluată de Comandamentul Trupelor de Jandarmi Constanța, iar în baza
Protocolului nr. 72635 din 19 aprilie 2000 încheiat între I.G.P.F. și C.N.J.R.
s-a procedat la predarea - primirea imobilului din localitatea Cumpăna (teren
sola și imobile) între UM X 971 și UM Y Constanța.
A mai reținut
instanța de fond că prin Decizia civilă nr. 354 din 07 mai 2010 a Tribunalului
Constanța, C.J.S.D.P.T. Constanța a fost obligată să emită în favoarea
reclamantului titlul de proprietate pentru terenul în suprafața de 5 ha situat
pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, județul Constanța, sola A; prin
această decizie s-a reținut caracterul nelegal al Hotărârii din 08 aprilie 2008
a C.J.S.D.P.T. Constanța, de menținere a reclamantului în anexa 23, pentru că
prin hotărâre de guvern s-a aprobat transmiterea cu titlu gratuit a solelor A,
situate pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, jud. Constanța, din
domeniul public al statului și din administrarea M.A.N., în domeniul privat al
comunei și în administrarea Consiliului Local Cumpăna, ceea ce demonstrează că
la dispoziția Primăriei Cumpăna există rezervă de teren; de altfel, prin Hotărârea
Comisiei Locale de Fond Funciar a Comunei Cumpăna din 26 februarie 2008 s-a
hotărât trecerea din anexa nr. 23 în anexa nr. 22 a reclamantului.
Pe baza raportului de
expertiză care a identificat terenul aflat în litigiu în speță, instanța de
fond a constatat că acesta face parte din categoria teren arabil necultivat și
că vechiul amplasament al proprietății corespunde cu actuala poziționare a
parcelei A, care nu este nici în prezent cultivată, fiind acoperită de
vegetație sălbatică.
Excepția autorității
de lucru judecat invocată de pârâta UM X Constanța din perspectiva sentinței
civile nr. 6711/2004 pronunțată de Judecătoria Constanța a fost respinsă prin
încheierea pronunțată la 12 mai 2010.
La admiterea
excepției lipsei calității procesuale pasive a M.A.N. s-a reținut că nu s-a
făcut dovada existenței unei identități între acest pârât și persoana obligată
în raportul juridic dedus judecății.
Pe fondul litigiului
s-a avut în vedere că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun,
reglementată de dispozițiile art. 480 C. civ., presupune compararea titlurilor deținute
de părțile din raportul litigios dedus judecății și că cel care pretinde că
este titular asupra lucrului revendicat, aflat în detenția posesorului
neproprietar, este ținut să facă dovada proprietății.
Raportat la ansamblul
probator administrat s-a apreciat că nu se poate stabili modalitatea în care
imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului și nici nu se poate
identifica titlul în baza căruia s-a realizat transferul dreptului de
proprietate de la reclamant sau de la autorul acestuia, către stat, astfel că
preluarea bunului a avut un caracter abuziv; totodată, lipsa unei despăgubiri
juste și prealabile a avut drept consecință lipsirea proprietarului de posesia
asupra bunului său, ceea ce a adus atingere prevederilor constituționale,
precum și dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a
Drepturilor Omului.
Prin Decizia civilă nr.
363/C din 19 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanța a admis apelurile declarate
de apelanții-pârâți I.J.J. Constanța și Statul Român, prin M.F.P. - prin D.G.F.P.
Constanța și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins, ca
nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în
contradictoriu cu pârâții Statul Român și UM X Constanța; au fost menținute
celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a reținut că sunt nefondate criticile prin care
apelantul-pârât Statul Român a susținut că sentința este nelegală din
perspectiva neefectuării de către tribunal a controlului referitor la legea
aplicabilă și la prevalența legii speciale față de dreptul comun, deoarece admisibilitatea
acțiunii a fost tranșată irevocabil prin Decizia civilă nr. 203/C din 22
septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, menținută prin Decizia
nr. 7817 din 30 septembrie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,
secția civilă și de proprietate intelectuală, iar în raport de dispozițiile art.
315 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul nu mai putea repune în discuție acest
aspect, fiind îndrumat să analizeze pe fond, în procedura comparării
titlurilor, raportul litigios.
Neîntemeiată a fost
apreciată și critica ce a vizat calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul
Român; s-a reținut că în cadrul acțiunii în revendicare clasice, statul - care
a preluat imobilul în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 -
nu se poate apăra în sensul că nu-l mai deține în prezent ori că nu mai
administrează bunul, care se află în proprietatea unui terț; cum în aceste
spețe se pornește de la premisa modalității de preluare a imobilului de la
adevăratul proprietar, statul nu poate invoca faptul că în prezent bunul se
află - printr-o succesiune de acte juridice intrate în circuitul civil sau prin
acte administrative cu caracter de autoritate emise de legiuitor în patrimoniul
unei terțe persoane și că, prin urmare, ar fi exonerat de orice răspundere
juridică.
Raportat la datele
speței s-a constatat că atestarea de către autoritatea publică locală a
faptului că terenul se află pe raza sa administrativ-teritorială și aparține,
în baza Hotărârii Consiliului Local Cumpăna din 27 martie 2008, domeniului
public al comunei nu este de natură să înlăture răspunderea de principiu a
statului în procedura juridică a comparării de titluri.
Apelurile pârâților
au fost apreciate, însă, ca întemeiate din perspectiva raționamentului juridic
la care s-a raportat prima instanță în procedura comparării titlurilor,
reținându-se că soluția este nefondată, în raport cu pârâții-apelanți, atât în
ceea ce privește modalitatea de preluare a imobilului de către stat (apreciată
ca fiind abuzivă), cât și din pricina ignorării principiului electa una via.
A reținut instanța de
apel că documentația depusă în cauză atestă demersurile efectuate de intimatul-reclamant
în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru recunoașterea dreptului de proprietate și
reconstituirea acestui drept conform legii fondului funciar, pentru suprafața
de 5 ha aflată în litigiu; de altfel, supunerea acestui imobil regimului juridic
reglementat prin Legea nr. 18/991 este demonstrată atât de considerentele Deciziei
civile nr. 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Constanța, în care se arată
că partea a indicat modalitatea în care statul a intrat în posesia bunului
(înscrierea tatălui său cu această suprafață în C.A.P.), cât și de litigiile
purtate după finalizarea procedurilor administrative prealabile efectuate de
intimatul-reclamant pentru obținerea terenului în natură.
În raport de
prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, s-a constatat că
statul a creat, după 22 decembrie 1989, cadrul legal pentru acordarea măsurilor
reparatorii aferente terenurilor aflate în patrimoniul fostelor C.A.P.-uri și I.A.S.-uri,
precum și că reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate în temeiul
legii speciale.
A fost reținută în
acest sens sentința civilă nr. 9612 din 18 octombrie 2006 a Judecătoriei
Constanța, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 227 din 27 februarie 2007 a
Tribunalului Constanța, prin care pârâtele Comisia locală de fond funciar
Cumpăna și Comisia Județeană de fond funciar Constanța au fost obligate să
reconstituie în favoarea reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafața
de 5 ha, precum și infirmarea măsurii de încadrare a acestuia în tabelul
privitor la plata de despăgubiri prin Decizia civilă nr. 354 din 7 mai 2010 a
Tribunalului Constanța, prin care Comisia Județeană Constanța a fost obligată
să emită reclamantului titlu de proprietate pentru terenul de 5 ha situat pe
teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, sola A.
Față de aceste
constatări au fost înlăturate, ca fiind lipsite de relevanță, criticile referitoare
la incorecta determinare a amplasamentului terenului revendicat prin planul
anexat expertizei tehnice, formulate de I.J.J. Constanța, cu atât mai mult cu
cât, potrivit propriei documentații a apelantului, terenul se află în
administrarea unității militare din anul 1987.
S-a apreciat că este relevantă
valorificarea dreptului reclamantului în procedura specială astfel că,
ulterior, acesta nu mai poate pretinde în temeiul dreptului comun o confirmare
a aceluiași drept pentru că intervine principiul unicității căii procesuale,
care se opune atât recunoașterii - prin două căi procesuale distincte - a aceluiași
drept litigios, cât și obținerii unei duble reparații.
A mai reținut
instanța de apel că prin decizii de speță precum Decizia civilă nr. 7732 din 4
decembrie 2008 și Decizia civilă nr. 3563 din 15 aprilie 2011, Înalta Curte de
Casație și Justiție a statuat că principiul electa una via acționează în sensul
obstaculării altor demersuri ale părții de natură să repună în discuție
existența, conținutul și întinderea dreptului, câtă vreme aceste elemente au
fost analizate într-o primă cale aleasă de titular.
Prin Decizia civilă nr.
5213 din 12 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,
a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant și de recurentul-pârât M.A.I.
împotriva acestei decizii, cu consecința casării hotărârii recurate și a
trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, reținându-se că judecata
în apel s-a făcut cu încălcarea principiului contradictorialității și a
dreptului la apărare întrucât pentru termenul de judecată din 12 septembrie 2011
recurentul-pârât a fost citat prin fax la 08 septembrie 2011, cu nerespectarea
termenului de înmânare a citației prevăzut de art. 89 alin. (1) C. proc. civ.
S-a constatat,
totodată, că în tot cursul procedurii (fond, apel) recurentul - pârât a indicat
în mod constant drept sediu adresa din București, sector 1 și că acest aspect a
fost omis de instanțe, context în care comunicarea hotărârii judecătorești,
inclusiv a citației pentru primul termen de judecată s-a făcut la o altă adresă
și cu încălcarea termenului stipulat de lege, cu consecința imposibilității
părții de a-și exercita dreptul de a ataca hotărârea ce i-a fost defavorabilă.
În raport de
dispozițiile art. 107 C. proc. civ. s-a apreciat că vătămarea părții neregulat
citate și care, fiind judecată în lipsă, a pierdut procesul, este presupusă și
nu poate fi înlăturată decât prin anularea procedurii de citare și, pe cale de
consecință, a hotărârii.
În fond, după casare,
prin Decizia civilă nr. 47/C din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția
I civilă, a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Statul Român - prin M.F.P.,
reprezentat prin D.G.F.P. Constanța și de apelantul - pârât I.J.J. Constanța, împotriva
sentinței civile nr. 2122 din 06 aprilie 2011 pronunțate de Tribunalul
Constanța în Dosarul civil nr. 2522/118/2010, în contradictoriu cu
intimatul-reclamant T.I. și cu intimații-pârâți Comuna Cumpăna prin Primar, M.A.I.
și M.A.N. și a schimbat sentința apelată în sensul că a respins acțiunea, ca
neîntemeiată.
Pentru a pronunța
această decizie, curtea de apel a reținut, în ceea ce privește admisibilitatea
acțiunii în revendicare și stabilirea raportului dintre reglementarea specială
și dreptul comun în materia revendicării, că sunt incidente dispozițiile art.
315 alin. (1) C. proc. civ. (conform cărora, în caz de
casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate
sunt obligatorii pentru judecătorii fondului), că tribunalul a dat eficiență
acestor prevederilor, și că, în raport de limitele rejudecării, reexaminarea
criticii referitoare la
modalitatea de soluționare a conflictului dintre
legea specială (Legea nr. 18/1991) și dreptul comun în materia revendicării (C.
civ.)
ar echivala cu nesocotirea autorității de lucru
judecat a hotărârii din recurs, care a statuat în mod irevocabil asupra acestei
probleme de drept.
Au fost apreciate
nefondate și criticile prin care apelantul-pârât Statul Român a susținut că nu
are legitimare procesuală, reținându-se că acest apelant ignoră împrejurarea că
reclamantul a susținut caracterul abuziv al preluării bunului de către stat și
împrejurarea că, într-o asemenea speță, nu se ridică doar problema determinării
titlului care este cel mai bine caracterizat, ci și aceea a atenuării
consecințelor juridice ale actului nelegal al statului.
În aceste condiții,
cum reclamantul invocă faptul că autorul său a pierdut în mod nelegal și fără o
justă despăgubire dreptul de proprietate asupra terenului care constituie
obiect al acțiunii în revendicare, se ridică problema prevalenței dreptului
subiectiv afirmat, dar și a existenței speranței legitime a acestuia de
redobândire a bunului în materialitatea lui sau a unei despăgubiri echitabile,
ori Statul Român nu se poate prevala, pentru a-și nega lipsa calității
procesuale pasive într-un astfel de litigiu, de împrejurarea că printr-o
succesiune de acte juridice intrate în circuitul civil sau prin acte
administrative cu caracter de autoritate emise de legiuitor a trecut din
patrimoniul său în patrimoniul altei persoane juridice bunurile preluate fără
titlu valabil de la adevărații proprietari în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989.
A arătat curtea de
apel că sunt întemeiate criticile apelanților-pârâți sub aspectul modalității
de preluare a terenului revendicat în proprietatea statului și a modalității de
valorificare a dreptului real invocat în cauză.
Astfel, înscrisurile
depuse la dosar probează în mod neechivoc faptul că, pentru recunoașterea
dreptului de proprietate asupra celor 5 ha de teren revendicate în prezentul
litigiu, reclamantul a declanșat procedurile administrative reglementate de
dispozițiile Legii nr. 18/1991, iar împotriva hotărârilor emise în cursul
acestor proceduri de comisiile de fond funciar implicate, a promovat căile de
atac stabilite de legea specială de reparație, în scopul restituirii în natură
a imobilului.
Ca urmare a acestor
demersuri, în cadrul cărora reclamantul a indicat modalitatea în care statul a
intrat în posesia bunului, și anume înscrierea tatălui său cu această suprafață
în CAP, a fost pronunțată sentința civilă nr. 9612 din 18 octombrie 2006 a
Judecătoriei Constanța, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 227 din 27
februarie 2007 a Tribunalului Constanța, prin care Comisia locală de fond
funciar Cumpăna și Comisia Județeană de fond funciar Constanța au fost obligate
să-i reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafața de 5 ha; totodată, prin Decizia civilă nr. 354 din 7 mai 2010 a Tribunalului Constanța a fost infirmată
măsura de încadrare a reclamantului în tabelul privitor la plata de
despăgubiri, iar Comisia Județeană de fond funciar Constanța a fost obligată să
emită în favoarea acestuia titlu de proprietate pentru terenul de 5 ha situat
pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, sola A.
A apreciat instanța
de apel că argumentele expuse impun concluzia că dreptul a cărui încălcare s-a
dedus judecății a fost deja realizat în litigiile anterioare, conform opțiunii
titularului lui, și că instanța investită cu soluționarea acțiunii în
revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun nu mai putea dispune
asupra restituirii bunului pentru că o astfel de măsură aduce atingere
principiului electa una via, conform căruia, aleasă fiind o cale, nu se mai
admite utilizarea alteia.
Principiul enunțat
are la bază necesitatea preîntâmpinării obținerii unei duble reparații prin
folosirea căilor definite de lege, deci ipoteza regăsită ca atare în speță,
întrucât legiuitorul a creat cadrul legal pentru acordarea măsurilor reparatorii
aferente terenurilor aflate în patrimoniul fostelor C.A.P.-uri și I.A.S.-uri,
iar în calitate de titular al dreptului de proprietate, reclamantul a ales
calea de realizare a dreptului său, în cadrul căreia i-a fost recunoscut și s-a
dispus restituirea bunului în natură.
A arătat instanța de
apel că urmare a valorificării beneficiului legii speciale de reparație,
reclamantul nu poate reveni asupra deciziei anterioare și nu poate recurge la
calea dreptului comun pentru că în litigiile anterioare instanțele au dispus în
mod irevocabil asupra modalității în care statul a intrat în posesia bunului
revendicat, ca și asupra naturii reparației cuvenite titularului său, iar
aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat și nu pot fi contrazise
printr-o hotărâre judecătorească ulterioară, chiar întemeiată pe dispozițiile
dreptului comun; o astfel de revenire nu ar putea fi justificată nici măcar în
ipoteza în care procedurile speciale reglementate de Legea nr. 18/1991 nu au
avut ca rezultat intrarea efectivă în posesia terenului pentru care s-a
recunoscut dreptul la restituirea în natură.
A concluzionat
instanța de apel că întrucât însuși intimatul-reclamant a confirmat identitatea
dintre terenul vizat de demersurile efectuate în temeiul Legii nr. 18/1991 și
cel solicitat prin acțiunea de față, este inutilă examinarea criticii
referitoare la greșita identificare a terenului revendicat prin expertiza
tehnică efectuată în cauză.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamantul T.I., solicitând admiterea recursului, casarea
hotărârii atacate, respingerea apelului și menținerea hotărârii primei
instanțe.
În dezvoltarea
motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.
proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că în mod greșit instanța de apel a
reținut că dreptul dedus judecații a fost deja realizat într-un litigiu
anterior, conform opțiunii titularului și că instanța învestită cu soluționarea
acțiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, nu mai putea
dispune asupra restituirii bunului pentru că o astfel de decizie ar aduce
atingere principiului electa una via, conform căruia, fiind aleasă o cale, nu
se mai admite utilizarea alteia.
Cu referire la
incidența în speță a principiului electa una via, recurentul a arătat că hotărârea
la care se raportează instanța de apel este Decizia civilă nr. 227 din 27
februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Constanța, prin care Comisia locală și
Comisia județeană de reconstituire a dreptului de proprietate, au fost obligate
la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren.
Or, conform hotărârii
pilot pronunțate de C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva
României, hotărârea judecătorească reținută de către instanța de apel, prin
care reclamantului i-a fost recunoscută calitatea de proprietar, dispunându-se
în mod expres restituirea bunului în dispozitiv consfințește existența unui
"bun" în patrimoniul acestuia, în înțelesul Convenției Europene a Drepturilor
Omului.
A susținut recurentul-reclamant
că, pe de altă parte, trebuie avută în vedere și efectivitatea reconstituirii
dreptului de proprietate, indiferent în ce modalitate, prin raportare atât la
dispozițiile art. 480 C. civ. cât și la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1
adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale
Omului.
Acesta și-a
justificat promovarea acțiunii în revendicare pe împrejurarea că, în calitate
de proprietar neposesor nu poate dobândi posesia terenului aflat în posesia Statului
Român, care este un posesor neproprietar.
Astfel, deși prin
decizia reținută de către instanța de apel, cele două comisii au fost obligate
la reconstituirea dreptului de proprietate, aceasta nu a putut fi pusă în
executare deoarece terenul se afla în administrarea M.A.I.
În opinia
recurentului-reclamant, admiterea acțiunii în revendicare nu conduce la o dublă
reparație, deoarece se tinde la recuperarea, în materialitatea lui, a bunului
naționalizat în mod abuziv.
A mai arătat
recurentul-reclamant că existența legii speciale nu exclude, în toate
situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura
în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul
normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Prin urmare, numai
proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât
despăgubirile prevăzute de legea specială.
În hotărârea - pilot
pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții dată împotriva României, C.E.D.O. a
statuat că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara
oricăror dubii dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele
i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul
hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În speță, prin Decizia
civilă nr. 227 din 27 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Constanța, Comisia
locală și Comisia județeană de reconstituire a dreptului de proprietate, au
fost obligate la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de
teren în litigiu.
A concluzionat
recurentul-reclamant că, la momentul sesizării instanței de judecată cu acțiunea
în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 1 din
Primul Protocol adițional la Convenție, avea un bun actual, conform deciziei
judecătorești definitive care îi recunoaște dreptul de proprietate.
Cu referire la
modalitatea de preluare a imobilului, recurentul-reclamant a arătat că raționamentul
și motivația instanței de fond care au condus la admiterea acțiunii în
revendicare și la stabilirea caracterului abuziv al preluării sunt corecte,
întrucât Statul Român nu deține un titlu în ceea ce privește imobilul în
litigiu, colectivizarea terenului înscriindu-se în categoria preluărilor
abuzive.
Recurentul-reclamant
a arătat că, din perspectiva comparării de titluri este deținătorul actului de
vânzare autentificat din 30 ianuarie 1942, transcris la 30 ianuarie 1942 la
Tribunalul Constanța, în vreme ce Statul Român nu deține un asemenea titlu.
S-a mai arătat că
preluarea terenului prin colectivizarea forțată nu respecta Constituția în
vigoare la acel moment (care prevedea că proprietatea particulară și moștenirea
erau garantate), și nici dispozițiile art. 480 și 481 C. civ. de la 1864.
Or, potrivit art. 6
alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al
Statului și bunurile dobândite în perioada 1945-1989, dacă au intrat în
proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției
și a legilor în vigoare; în caz contrar, în situația imobilelor preluate fără
respectarea Constituției și legilor în vigoare, dreptul persoanei fizice nu a
fost legal desființat, Statul nedevenind proprietar.
Printr-o altă critică,
recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra
cererii precizatoare cu privire la evacuare.
S-a arătat că potrivit
art. 261 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul
hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea,
cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În lipsa expunerii
motivelor și a probelor, instanța pronunță o hotărâre nelegală, care, potrivit art.
304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se
poate realiza controlul judiciar.
Contrar acestor
dispozițiuni, instanța de apel, deși în acțiune sunt detaliate motivele de fapt
și de drept, pe care se sprijină, a omis să le analizeze și să arate motivele
pentru care înlătură susținerile reclamantului cu privire la evacuarea pârâților
din imobilul în litigiu.
Conform dispozițiilor
art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererea de recurs este scutită de plata
taxei judiciare de timbru.
În cauză, a formulat
întâmpinare intimatul-pârât I.J.J. Constanța, prin care a solicitat respingerea
recursului, ca nefondat.
Acesta a susținut că
în mod corect Curtea de Apel Constanța a reținut că valorificarea dreptului
reclamantului s-a realizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 9612 din 18
octombrie 2006 a Judecătoriei Constanța, irevocabilă conform Deciziei 227 din 27
februarie 2007 a Tribunalului Constanța, prin care pârâtele Comisia Locală de
Fond Funciar Cumpăna și Comisia Județeană Constanța privind aplicarea Legii nr.
18/1991 au fost obligate să procedeze la reconstituirea dreptului de
proprietate în favoarea acestuia cu privire la terenul în suprafață de 5 ha.
S-a arătat că potrivit
art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, “fac parte din domeniul public sau
privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile
dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat
în proprietatea sfatului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea
Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a
legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.” Conform alin. (2), “bunurile
preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea
consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii
acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.”
În speță, recurentului-reclamant
i s-a reconstituit, după anul 1990, dreptul de proprietate în temeiul legii
speciale, imobilul neintrând în categoria celor preluate fără titlu și abuziv
în patrimoniul statului, astfel cum a susținut pe parcursul acțiunii în
revendicare inițiate în 2007.
A mai arătat acest
intimat că statul a creat după 22 decembrie 1989, cadrul legal prin care au
putut fi solicitate, pentru terenurile aflate în patrimoniul fostelor
cooperative agricole de producție și întreprinderi agricole de stat, măsuri
reparatorii constând în restituirea pe vechiul amplasament sau acordarea de
despăgubiri, iar reclamantul a valorificat o cale jurisdicțională pentru
recunoașterea dreptului.
Astfel, prin sentința
civilă nr. 9612 din 18 octombrie 2006, pronunțată de Judecătoria Constanța,
devenită irevocabilă prin Decizia 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului
Constanța, pârâtele Comisia locală de F.F. Cumpăna și Comisia Județeană
Constanța, privind aplicarea Legii nr. 18/1991, au fost obligate să procedeze
la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului cu privire
la terenul în suprafață de 5 ha. Ulterior, măsura de încadrare a reclamantului
în tabelul privitor la plata de despăgubiri a fost infirmată de instanțe, prin Decizia
civilă nr. 354 din 7 mai 2010 a Tribunalului Constanța, fiind obligă Comisia
Județeană Constanța să emită, în favoarea reclamantului, titlul de proprietate
pentru terenul de 5 ha situat pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna,
sola A.
În procedura specială
a Legii nr. 18/1991, s-a stabilit irevocabil reconstituirea dreptului în
favoarea intimatului reclamant asupra solei menționate, pe care unitatea
militară o deține în administrare încă din anul 1987, iar ulterior acesta nu
mai poate pretinde, conform dreptului comun, o confirmare a dreptului, deoarece
principiul unicității căii procesuale se opune atât recunoașterii - prin două
căi procesuale distincte - aceluiași drept litigios, cât și obținerii unei
duble reparații.
A mai arătat acest intimat-pârât
că, în litigiile anterioare, instanțele au dispus în mod irevocabil asupra
modalității în care statul a intrat în posesia bunului revendicat și asupra
naturii reparației cuvenite titularului său, iar aceste aspecte au intrat în
puterea lucrului judecat și nu pot fi contrazise printr-o hotărâre
judecătorească ulterioară, chiar întemeiată pe dispozițiile dreptului comun; mai
mult, o astfel de revenire nu ar putea fi justificată nici în ipoteza în care
procedurile speciale reglementate de Legea nr. 18/1991 nu au avut ca rezultat
intrarea efectivă în posesia terenului pentru care s-a recunoscut dreptul la
restituirea în natură.
Analizând decizia
recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente
în speță, Înalta Curte reține că recursul este fondat și urmează a fi admis
pentru considerentele ce succed:
În cauză,
admisibilitatea acțiunii în revendicare a fost dezlegată cu autoritate de lucru
judecat prin Decizia nr. 7817 din 30 septembrie 2009, pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția I civilă și de proprietate intelectuală,
care a statuat, în esență, că în măsura existenței unor neconcordanțe între
legea specială de reparație și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun poate fi promovată, în
măsura în care nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate ori
securității raporturilor juridice.
Deși legea specială
de reparație în raport de care a fost invocată excepția inadmisibilității
acțiunii în revendicare, în primul ciclu procesual, este Legea nr. 10/2001,
Înalta Curte apreciază că, pentru identitate de rațiune, dezlegarea este în
egală măsură valabilă și în ipoteza în care imobilul în litigiu a intrat în
sfera de aplicare a Legii nr. 18/1991, cu atât mai mult cu cât, la admiterea
excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare Tribunalul Constanța a
reținut și parcurgerea de către reclamant a procedurilor Legii nr. 18/1991.
Conform art. 20 alin.
(2) și art. 11 alin. (2) din Constituția României, conflictul dintre dreptul
intern și dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la
Convenția
Europeană a Drepturilor Omului
se rezolvă prin aplicarea cu prioritate a normei
convenționale.
Înalta Curte reține
că prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în
revendicare întemeiate pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o
astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată
înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții din dreptul intern, se dă
eficiență principiului subsidiarității, care rezultă din coroborarea
dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform cărora instanțele
naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile
convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate pentru a aplica și interpreta
dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind „primul
judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenției”.
Se reține, de
asemenea, că potrivit principiului stabilit în considerentele și dispozitivul
Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a
se opta între aplicarea dispozițiilor legilor speciale de reparație și aplicarea
dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar
încălca principiul „specialia generalibus derogant”, posibilitatea de a se
recurge la acțiunea în revendicare nu este exclusă, în toate situațiile, căci
este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un
„bun”, ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional,
astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete
ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană
a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce
atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității
raporturilor juridice.
În acest context,
principala modificare pe care decizia de recurs în interesul Legii nr. 33/2008
a adus-o în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun
este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din
perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de
părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul
mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile
convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe art. 6 din
Convenție, care impun verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe
legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței
în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această
ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege
accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și
cu respectarea principiului proporționalității.
Tot astfel, este important
de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității
analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei
acțiuni, inclusiv din perspectiva incidenței dispozițiile art. 6 alin. (2) din
Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe
independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și
obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui
proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la
un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil,
reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În Cauza Păduraru
contra României, C.E.D.O. a reținut, reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată
în Cauza Kopecky contra Slovaciei, următoarele: „Convenția nu impune statelor
contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau
prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând
libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să
restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice
Convenția” (…), dar „deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui
bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform
atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluție de
către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile
pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept
la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții”.
Pe de altă parte,
conform jurisprudenței C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a
art. 1
din
Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se
referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate
cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,
în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță
legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de
proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe).
C.E.D.O. consacră o
deosebită importanță momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile
de reparație devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la
despăgubire.
Astfel, în cauza
Maria Atanasiu contra României, curtea europeană a statuat, ținând cont de
sensul autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența
sa, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara
oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele
i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul
hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context,
refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință
în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat
al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În speță, se constată
că prin Decizia civilă nr. 354 din 07 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 10103/212/2008,
Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis recursul declarat de recurentul-reclamant
T.I. împotriva sentinței civile nr. 5891 din 27 martie 2008, pronunțată de
Judecătoria Constanța, a admis plângerea formulată de reclamant, a anulat, în
parte Hotărârea nr. 88 din 08 aprilie 2008, emisă de C.J.S.D.P.T. Constanța, cu
privire la menținerea reclamantului T.I. în Anexa nr. 23; a fost obligată pârâta
C.J.S.D.P.T. Constanța, să emită, în favoarea reclamantului titlul de
proprietate cu privire la terenul în suprafață de 5 ha, situat pe teritoriul
administrativ al comunei Cumpăna, județul Constanța, sola A.
Această hotărâre,
irevocabilă și executorie, care se bucură de prezumția de validitate, recunoaște
dreptul reclamantului asupra terenului de 5 ha și conține în dispozitiv obligația
de emitere a titlului de proprietate asupra acestuia, astfel că recurentul-reclamant
deține un “bun”actual în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Din această
perspectivă, este irelevant faptul că Decizia civilă nr. 354 din 07 mai 2010 a Tribunalului Constanța nu a fost pronunțată în contradictoriu și cu instituția care exercită
în concret un drept real de folosință asupra terenului revendicat (care conform
dreptului procesual intern este subiect distinct de drept și care a invocat
inopozabilitatea acestei hotărâri).
De asemenea, nu este
relevant că premisele de la care a pornit Tribunalul Constanța la pronunțarea
Deciziei civile nr. 354 din 07 mai 2010 (privitoare la existența unei hotărâri
de guvern prin care s-a dispus schimbarea regimului juridic al terenului în
litigiu) nu sunt reale. Astfel, din înscrisul depus la fila 39 din Dosarul nr. 2522/118/2010
al Tribunalului Constanța, rezultă că nu Guvernul României ci Consiliul Local
Cumpăna a emis Hotărârea nr. 35 din 27 martie 2008 prin care a aprobat transmiterea
din domeniul public al statului și din administrarea M.I.R.A. și M.A.N. în
domeniul public al comunei Cumpăna a unei suprafețe de 17 ha, în care este
inclusă și sola A.
Cu referire la susținerile
prin care recurentul-reclamant a arătat că, sub aspectul modalității de
preluare a imobilului și a titlului statului, este corect raționamentul
tribunalului (care a reținut caracterul abuziv al preluării), nu cel al curții
de apel, Înalta Curte reține că nu sunt fondate întrucât instanța de apel nu a
apreciat că preluarea bunului s-ar fi făcut în mod legal.
Aceasta a arătat că
nu sunt corecte susținerile tribunalului care reținuse că nu se poate stabili
modalitatea în care imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului și
nici nu se poate identifica titlul în baza căruia s-a realizat transferul
dreptului de proprietate de la reclamant sau de la autorul acestuia, către stat.
Or, având în vedere parcurgerea
de către reclamant a procedurilor prevăzute de legea fondului funciar, faptul că
acest act normativ prevede constituirea/reconstituirea dreptului de proprietate
în favoarea membrilor cooperatori care au adus pământ în cooperativa agricolă
de producție și a persoanelor cărora li s-a preluat în orice mod teren de către
aceasta și chiar poziția recurentului, consemnată în hotărâri judecătorești,
care a arătat că terenul în litigiu a fost colectivizat, Înalta Curte apreciază
că în mod corect instanța de apel a reținut care a fost modalitatea de preluare
a terenului.
Din perspectiva
posibilității de obținere a unei duble reparații de către recurentul-reclamant,
ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, Înalta Curte reține că bunul
solicitat a fost individualizat, astfel că este exclus ca reclamantul să
beneficieze în fapt de două suprafețe de 5 ha situate în aceeași solă.
Pe de altă parte, se
constată că recurentul-reclamant nu dispune de un alt remediu pentru a
redobândi bunul în materialitatea lui iar autoritățile statale au adoptat o
atitudine contradictorie care nu-i poate fi imputată reclamantului ci însuși
statului care avea obligația să acționeze cu coerență în materia bunurilor
preluate abuziv.
În speță nu se pune
problema ca, prin admiterea acțiunii în revendicare, să se aducă atingere unui
alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Astfel, Înalta Curte
reține că, potrivit mențiunilor cuprinse în C.F. a comunei Cumpăna, imobilul în
litigiu se află în proprietatea Statului Român (care l-a preluat fără un titlu
valabil de la recurentul-reclamant); în ceea ce îi privește pe intimații M.A.I.
și I.J.J. Constanța, aceștia nu sunt titularii dreptului de proprietate ci ai
unui drept real de folosință.
Criticile prin care recurentul-reclamant
a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.
civ., nu sunt fondate, întrucât instanța de apel a examinat cererile de apel în
limita criticilor formulate; față de motivele care au fundamentat soluția de
admitere a apelurilor, nu se impunea o examinare separată a motivelor pentru
care, respingându-se acțiunea în revendicare, nu se justifică nici predarea folosinței.
Pentru toate acesta
considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3), coroborate cu
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul-reclamant va fi
admis, va fi modificată decizia recurată în sensul că vor fi respinse, ca
nefondate, apelurile declarate de pârâții Statul Român - prin M.F.P., prin D.G.F.P.
Constanța, și I.J.J. Constanța, împotriva sentinței civile nr. 2122 din 06
aprilie 2011 a Tribunalului Constanța, secția civilă și vor fi menținute
dispozițiile sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de recurentul-reclamant T.I. împotriva Deciziei nr. 47/C din 30
aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a I-a civilă.
Modifică decizia
recurată în sensul că respinge, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții
Statul Român - prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanța, și I.J.J. Constanța,
împotriva sentinței civile nr. 2122 din 06 aprilie 2011 a Tribunalului
Constanța, secția civilă, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 05 martie 2014.