ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5213/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5213/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 2122 din 6 aprilie 2011 Tribunalul Constanța a admis acțiunea în

revendicare formulată de reclamantul T.I., în contradictoriu cu comuna Cumpăna,

prin primar, Ministerul Administrației și Internelor, U.M. ...... Constanța și

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pârâții fiind obligați

să-i lase acestuia, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în

suprafață de 50.000 mp amplasat pe sola A 433/1/1, comuna Cumpăna, județul

Constanța, având următoarele vecinătăți: la nord - strada C. - Constanța, pe distanța

de 119,73 m; la sud - sola A433/1/2, pe distanța de 190,04 m; la est - teren

extravilan, pe distanța de 347,23 m; la vest - sola A 433/1/2, pe distanța de

316,88 m, conform identificării din raportul de expertiză imobiliară și din

planul de amplasament anexat, întocmite în cauză de expert Z.F.

A fost respinsă

acțiunea față de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că, într-un prim ciclu procesual,

prezenta acțiune a fost declarată ca fiind admisibilă cu toate că fusese

promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, soluția dată în

acest sens prin Decizia civilă nr. 203/C din 22 septembrie 2008 a Curții de

Apel Constanța rămânând irevocabilă prin Decizia nr. 7817 din 30 septembrie

2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală - Dosar nr. 9747/118/2007.

Fiind în ipoteza

clasică a comparării de titluri, judecătorul fondului a stabilit că prin Actul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 146 din 30 ianuarie 1942, autorul

reclamantului, T.I., a cumpărat de la C.I.T. imobilul-teren situat în comuna

Cumpăna, județul Constanta, în suprafață de 5 ha, care făcea parte din lotul

nr. 7; translația dreptului a operat pentru fiul minor al cumpărătorului, T.I.

- reclamant în cauză.

Asupra situației

juridice, instanța a reținut că terenul s-a aflat în proprietatea statului,

fiind administrat în cadrul I.A.S. Cumpăna, care, ulterior, a predat U.M. .....

7 ha teren din cadrul fermei nr. 4, acesta fiind preluat în anul 2000 de

Comandamentul Trupelor de Jandarmi Constanța. În baza Protocolului nr. 72635

din 19 aprilie 2000 încheiat între I.G.P.F. și Comandamentul Național al Jandarmeriei

Române, s-a procedat la predarea-primirea imobilului din localitatea Cumpăna

(teren sola 443 și imobile) între UM ...... și UM ...... Constanța.

Prin Decizia civilă

nr. 354 din 7 mai 2010 a Tribunalului Constanța, Comisia Județeană pentru

stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanța a fost

obligată să emită, în favoarea reclamantului, titlul de proprietate cu privire

la terenul în suprafață de 5 ha situat pe teritoriul administrativ al comunei

Cumpăna, județul Constanța, sola A433/1. În considerentele acestei hotărâri s-a

reținut că prin hotărâre de guvern s-a aprobat transmiterea, cu titlu gratuit,

a solei A433/1 și a solei A445/1, situate pe teritoriul administrativ al

comunei Cumpăna, județul Constanța din domeniul public al statului și din

administrarea Ministerului Apărării Naționale, în domeniul privat al comunei

Cumpăna și în administrarea Consiliului Local Cumpăna. Prin Hotărârea Comisiei

Locale de Fond Funciar a Comunei Cumpăna nr. 1688 din 26 februarie 2008 s-a

hotărât trecerea din anexa nr. 23 în anexa nr. 22 a domnului T.I. În aceste

condiții, instanța de recurs a constatat că există rezervă de teren la

dispoziția Primăriei Cumpăna, motiv pentru care hotărârea menționată a Comisiei

Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

Constanța, nr. 88 din 8 aprilie 2008, de menținere a reclamantului în anexa 23,

a fost apreciată ca fiind nelegală.

Pe baza raportului de

expertiză care a identificat suprafața în litigiu în prezenta cauză, instanța

de fond a arătat că aceasta face parte din categoria teren arabil necultivat,

că vechiul amplasament al proprietății corespunde cu actuala poziționare a

parcelei A 433/1; că acesta nu este nici în prezent cultivat, fiind acoperit de

vegetație sălbatică.

Judecătorul fondului

a arătat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, reglementată

de dispozițiile art. 480 C. civ., presupune compararea titlurilor deținute de

părțile din raportul litigios dedus judecății, iar cel care pretinde că este

titular asupra lucrului revendicat și aflat în detenția posesorului

neproprietar este ținut a face dovada proprietății.

Că, față de ansamblul

probelor administrate, nu se poate stabili modalitatea în care imobilul din

litigiu a trecut în proprietatea statului și nu se poate identifica nici titlul

în baza căruia s-a realizat transferul dreptului de proprietate de la

reclamant, ori autorul acestuia, către stat; prin urmare, preluarea imobilului

a avut un caracter abuziv.

Fiind vorba despre o

preluare abuzivă a imobilului în proprietatea statului fără o justă și

prealabilă despăgubire, aceasta a avut drept consecință lipsirea proprietarului

de posesia asupra bunului său, ceea ce a adus atingere prevederilor

constituționale, precum și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 363C

din 19 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelurile declarate de

Inspectoratul de Jandarmi Județean Constanța (U.M. ..... Constanța) și Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Constanța.

A schimbat în parte

sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea

reclamantului în contradictoriu cu Statul Român și U.M. ...... Constanța.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

S-a reținut că

apelurile pârâților sunt fondate din perspectiva raționamentului juridic la

care s-a raportat judecătorul în procedura comparării titlurilor, pronunțând o

soluție greșită - în raport cu pârâții-apelanți - atât cât privește modalitatea

de preluare a imobilului de către stat (pe care a apreciat-o ca fiind abuzivă),

cât și datorită ignorării principiului electa una via.

Documentația depusă

în cauză atestă demersurile efectuate de intimatul-reclamant T.I. în raport de

dispozițiile Legii nr. 18/1991 în vederea recunoașterii dreptului de

proprietate și reconstituirii, conform legii fondului funciar, a acestui drept

pentru suprafața în litigiu, de 5 ha.

Supunerea imobilului

în cauză regimului juridic reglementat de Legea nr. 18/1991 este atestată atât

de considerentele Deciziei civile nr. 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului

Constanța, în care se arată că partea a indicat modalitatea în care statul a

intrat în posesia bunului (înscrierea tatălui său cu această suprafață în CAP),

cât și de litigiile purtate după finalizarea procedurilor administrative

prealabile efectuate de intimatul-reclamant pentru obținerea terenului în

natură.

Potrivit art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al

statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de

stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Conform alin. (2),

bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În speță,

intimatului-reclamant i s-a reconstituit, după anul 1990, dreptul de

proprietate în temeiul legii speciale, imobilul neintrând în categoria celor

preluate fără titlu și abuziv în patrimoniul statului - astfel cum s-a susținut

pe parcursul acțiunii în revendicare inițiate în 2007.

Statul a creat cadrul

legal după 22 Decembrie 1989 de a fi solicitate, pentru terenurile aflate în

patrimoniul fostelor C.A.P.-uri și I.A.S.-uri, măsuri reparatorii - restituirea

pe vechiul amplasament sau acordarea de despăgubiri, iar intimatul-reclamant

și-a văzut deschisă calea jurisdicțională pentru recunoașterea dreptului.

Acest fapt s-a

realizat prin pronunțarea Sentinței civile nr. 9612 din 18 octombrie 2006 a

Judecătoriei Constanța, irevocabilă conform Deciziei 227 din 27 februarie 2007

a Tribunalului Constanța, prin care pârâtele Comisia locală de fond funciar

Cumpăna și Comisia Județeană privind aplicarea Legii nr. 18/1991 Constanța au

fost obligate să procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate în

favoarea reclamantului cu privire la suprafața de 5 ha. Ulterior, măsura de

încadrare a intimatului-reclamant în tabelul privitor la plata de despăgubiri a

fost infirmată de instanțe, prin Decizia civilă nr. 354 din 7 mai 2010 a

Tribunalului Constanța fiind obligată Comisia Județeană Constanța să emită, în

favoarea reclamantului, titlul de proprietate pentru terenul de 5 ha situat pe

teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, sola A 433/1.

Astfel fiind,

criticile dezvoltate de apelantul-pârât Inspectoratul de Jandarmi Județean

Constanța, pe aspectul incorectei determinări în plan de către expertul tehnic

judiciar a amplasamentului terenului revendicat, nu își mai găsesc relevanța

câtă vreme în procedura specială a Legii nr. 18/1991 s-a stabilit irevocabil

reconstituirea dreptului în favoarea intimatului-reclamant asupra solei

menționate și pe care, potrivit propriei documentații a apelantului, unitatea

militară o deține în administrare încă din anul 1987.

Ceea ce însă este

relevant este faptul că intimatul-reclamant și-a valorificat dreptul în

procedura specială, fără ca ulterior acestui moment să mai poată pretinde în

dreptul comun o confirmare a dreptului, pentru că intervine principiul

unicității căii procesuale, care se opune atât recunoașterii - prin două căi

procesuale distincte - aceluiași drept litigios, cât și obținerii unei duble

reparații.

Această soluție a

fost, de altfel, constant afirmată în jurisprudența ICCJ (Deciziile civile nr.

7732 din 4 decembrie 2008, nr. 3563 din 15 aprilie 2011), principiul electa una

via acționând în sensul obstaculării altor demersuri ale părții de natură să

repună în discuție existența dreptului, conținutul și întinderea acestuia, câtă

vreme aceste elemente au fost analizate într-o primă cale aleasă de reclamant.

În raport de toate

aceste considerente, constatând - în raport de limitele devoluțiunii impuse

prin căile de atac promovate - că apelurile formulate sunt fondate, în temeiul

art. 296 C. proc. civ. au fost admise, cu consecința schimbării în parte a

hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului față de Statul

Român și de U.M. ...... Constanța, ca nefondată.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri au declarat recurs reclamantul T.I. și pârâtul

Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o pentru nelegalitate, sens

în care au susținut următoarele:

1.a. Reclamantul

T.I., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 129 C. proc.

civ. care consacra desfășurarea procesului civil cu respectarea principiilor

contradictorialității și disponibilității, pronunțând hotărârea atacată cu

nesocotirea acestor principii fundamentale ale procesului civil român.

În acest sens, a

învederat că, deși în cauză nici pârâții și nici instanța nu au invocat/pus în

dezbaterea părților încălcarea principiului electa una via, instanța și-a

întemeiat soluția pronunțată pe invocarea acestui principiu, neregularitate

procedurală de natură a atrage nulitatea absolută a actelor de procedură astfel

îndeplinite.

1.b. Hotărârea este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii. În acest sens a susținut că în mod greșit s-a reținut că prin

restituirea bunului pretins în cauza s-ar obține o dublă reparație. Or, atâta

timp cât nu este posibilă reconstituirea dreptului de proprietate asupra

bunului menționat, este perfect admisibilă acțiunea în revendicare formulată

împotriva posesorului neproprietar, neavând incidența în speță electa una via.

Admiterea acțiunii în

revendicare în prezenta cauză nu este de natură a aduce atingere unui alt drept

de proprietate, statul român nefiind proprietarul bunului solicitat (terenul a

fost naționalizat abuziv, fără titlu, în contradicție flagrantă cu dispozițiile

constituționale și legale ale epocii).

Atâta timp cât

terenul se află în posesia statului român și a Inspectorului de Jandarmi

Județean Covasna (U.M. ...... Constanța), unica cale de recuperare a posesiei

sale o constituie acțiunea dedusă judecății.

Statul Român nu

deține un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, reclamantul fiind

singura persoană care exhibă un titlu de proprietate asupra terenului solicitat

- Contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 146 din 30 ianuarie 1942,

transcris sub nr. 135 din 30 ianuarie 1942 la Tribunalul Constanța.

Or, potrivit art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al

statului și bunurile dobândite în perioada 1945 - 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției și a legilor în vigoare. În caz contrar, statul dobândește un

drept de proprietate obținut cu încălcarea normelor legale în vigoare privind

respectarea și garantarea dreptului de proprietate privată.

În acest context, în

conflictul dintre titlul reclamantului și posesia pârâților, preferabilitate

are titlul reclamantului, care emană de la o altă persoană și este anterior

temporal posesiei pârâților.

Pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor a susținut, în dezvoltarea recursului său,

următoarele:

Hotărârea primei

instanțe, Sentința civilă nr. 2122 din 6 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul

Constanța, nu i-a fost comunicată, astfel încât nu a putut să-și exercite

dreptul de a declara apel în termenul prevăzut de lege. Au învederat că,

potrivit actelor depuse la dosar, sediul său este în București, str. P.R.,

sector 1, ori, potrivit dovezii de comunicare aflată la dosar fond, hotărârea a

fost comunicată la adresa din București, str. E., fiind astfel nesocotite

formele de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității de art. 105 C.

proc. civ.

Neregularități

procedurale s-au produs și la judecata în fața instanței de apel, sens în care

au învederat că pentru termenul de judecată din 12 septembrie 2011 citația le-a

fost comunicată la data de 8 septembrie 2011, astfel încât au fost în

imposibilitate să-și pregătească apărarea.

Întrucât citarea

părților implicate în procesul civil constituie una dintre garanțiile

procesuale cele mai importante pentru respectarea dreptului fundamental la

apărare, nesocotirea ori desfășurarea procedurii cu încălcarea normelor ce o

reglementează atrage desființarea actelor de procedură întocmite în atare

condiții, hotărârea astfel pronunțată fiind nulă potrivit art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., iar prejudiciul suferit de apelanta-recurentă, care nu a participat

la judecată, nu poate fi înlăturat decât prin rejudecarea apelului.

Ca urmare, având în

vedere că rejudecarea cauzei s-a făcut cu lipsă de procedură, iar citația nu a

fost înmânată cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată fixat în cauză,

hotărârea este lovită de nulitate, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5

C. proc. civ. și în baza căruia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin.

(5) C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate

și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursurile sunt

fondate, pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 85 C.

proc. civ. „judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea

sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea dispune altfel”.

Iar art. 89 alin. (1)

C. proc. civ. dispune că „citația, sub pedeapsa nulității, va fi înmânată

părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată. În pricinile

urgente, termenul poate fi și mai scurt, după aprecierea instanței”.

Dispozițiile legale

evocate sunt de natură a asigura respectarea a două dintre cele mai importante

principii ale procedurii judiciare: contradictorialitatea și dreptul la

apărare.

În adevăr, doar în

măsura în care părțile cunosc data și locul judecății ele sunt puse într-o

situație de egalitate; își pot pregăti apărarea pentru ca apoi să prezinte în

contradictoriu și într-o ședință publică împrejurările de fapt și de drept de

care depinde soluționarea cauzei.

La rândul său, art.

107 C. proc. civ. îl obligă pe președintele instanței (judecătorul cauzei) să

verifice dacă părțile au fost legal citate și să dispună amânarea cauzei ori de

câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea

condițiilor prevăzute de lege. Această obligație este impusă judecătorului sub

sancțiunea nulității actelor de procedură întocmite în cauză.

Dispozițiile

procedurale privitoare la citarea părților au un caracter imperativ, încălcarea

lor fiind sancționată, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu anularea

actului de procedură întocmit în atare condițiuni.

De asemenea, pentru

ca citația să-și îndeplinească funcția sa procesuală - încunoștințarea părților

despre existența litigiului, data și locul judecății - legea determină și

termenul în care citația trebuie înmânată părților sau altor participanți (art.

89 alin. (1) C. proc. civ. sus-reprodus).

Termenul de înmânare

a citației este considerat de lege drept un termen util și suficient pentru ca

partea citată că-și poată pregăti apărarea. Nerespectarea acestui termen atrage

după sine, potrivit acelorași dispoziții ce reglementează materia analizată,

anularea actului de procedură întocmit în condițiile de neregularitate

procedurală menționată. Dispozițiile art. 89 alin. (2) C. proc. civ. dispun,

imperativ, că în cazul neîndeplinirii cerinței de la alin. (1), partea este în

drept să solicite amânarea judecății.

Dacă cauza s-a

soluționat în lipsa părții, necitată în conformitate cu prevederile art. 89

alin. (1) C. proc. civ., aceasta este îndreptățită să solicite

anularea/desființarea hotărârii, vătămarea fiind presupusă, fiind vorba de o

nulitate expresă.

Întrucât, în cauză,

judecata în apel s-a făcut cu încălcarea normelor legale menționate, aspect

criticat prin recursul pârâtului, care pentru termenul de judecată fixat la 12

septembrie 2011, a fost citat prin fax la data de 8 septembrie 2011, deci cu

nerespectarea termenului de înmânare a citației prevăzut de textul art. 89

alin. (1) C. proc. civ., se vădesc ca fondate criticile formulate.

Se reține, de

asemenea, că în tot cursul procedurii (fond, apel), constant pârâtul-recurent a

indicat drept sediu adresa din București, P-ța R., sector 1, aspect omis a fi

observat de instanțele fondului, context în care, comunicarea actului de

procedură hotărâre judecătorească, respectiv a citației pentru primul termen de

judecată la o altă adresă și cu încălcarea termenului stipulat de norma

evocată, cu consecința imposibilității părții de a-și exercita dreptul de a

ataca judiciar hotărârea ce i-a fost defavorabilă și, respectiv în apel,

pronunțarea hotărârii de asemenea defavorabilă cu viciile procedurale

menționate, atrag anularea actului de procedură întocmit în atare condiții.

Dispozițiile art. 107

C. proc. civ. obligă instanța ca, în cazul în care la termenul fixat pentru

judecată partea nu se prezintă, deoarece, prin ipoteză, nu a fost citată cu

respectarea dispozițiilor prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, să amâne

judecata cauzei.

Față de această

dispoziție, vătămarea părți neregulat citate și care, fiind judecată în lipsă,

a pierdut procesul, este presupusă (existând imposibilitatea de a se apăra în

cauză, ca și în pronunțarea unei hotărâri nefavorabile) și nu poate fi

înlăturată decât prin anularea procedurii de citare și, pe cale de consecință,

a hotărârii.

Constatând, prin

urmare, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și pct. 5 C. proc. civ., și, în scopul soluționării unitare a cauzei, în

temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursurile vor fi admise cu

consecința casării deciziei curții de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamantul T.I. și de pârâtul Ministerul Administrației și

Internelor împotriva Deciziei nr. 363C din 19 septembrie 2011 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 septembrie 2012.

Procesat de GGC - LM