ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 763/2014

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 70 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Buzău, a fost condamnat inculpatul R.N., în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. d) din același cod, la pedeapsa de 10 luni închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală. S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.

anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv dreptul de a fi administratorul unei societăți comerciale, pedeapsă ce se execută pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 81 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată inculpatului pe termen de încercare de 2 ani și 10 luni. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale de 10 luni închisoare, s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 83 C. pen. anterior și art. 359 C. proc. pen. anterior, s-a atras atenția inculpatului asupra revocării suspendării condiționate în cazul comiterii unei noi infracțiuni intenționate sau al neîndeplinirii obligațiilor civile, pe durata termenului de încercare. În baza art. 163 C. proc. pen. anterior, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra apartamentului situat în Buzău, format din 3 camere și dependințe, în suprafață de 107,28 mp, proprietatea inculpatului R.N. și a soției acestuia R.E., până la concurența sumei de 5.689 lei, cu majorările legale de întârziere, până la achitarea integrală a debitului. A fost obligat inculpatul R.N. la plata sumei de 5.689 lei despăgubiri civile (din care 1.776 lei impozit pe profit și T.V.A.

în sumă de 3.913 lei) către partea civilă D.G.F.P. Buzău, cu majorările legale de întârziere până la achitarea integrală a debitului. În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca inculpatul să nu fie fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale, iar dacă va fi ales va fi decăzut din drepturi. S-a dispus ca, în baza art. 7 din Legea nr. 26/1990, raportat art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri de condamnare, o copie a dispozitivului să se comunice O.N.R.C., în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău din 27 septembrie 2012, dat în Dosarul nr. 174/P/2012, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului R.N.

pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior. În fapt, s-a reținut în actul de sesizare a instanței că inculpatul, administrator la SC D.V.C. SRL Buzău, a omis să înregistreze în evidența contabilă a societății venituri realizate în perioada 2005-2006, sustrăgându-se de la plata sumei de 1.776 lei impozit pe profit și 3.913 lei T.V.A. Din analiza mijloacelor de probă administrate în cauză pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, tribunalul a reținut, în fapt, următoarele:

SC D.V.C. SRL

a fost înființată la data de 18 februarie 2005 de către martorii Ș.V. și D.Ș.. Societatea avea ca principal obiect de activitate construcții clădiri și lucrări de geniu. Fiica inculpatului, R.R., a devenit membru asociat la data de 18 mai 2005, însă societatea nu a desfășurat nicio activitate până la acea dată. Ulterior, societatea a fost reprezentată de către inculpat. Potrivit raportului de inspecție fiscală (filele 64-100), societatea a fost verificată cu privire la activitatea desfășurată în perioada 1 februarie 2005-31 decembrie 2008. a) În luna aprilie 2006, SC D.V.C. SRL s-a angajat, prin reprezentantul său, inculpatul R.N., să efectueze o lucrare de construcție în beneficiul martorei T.S., reprezentată de către Z.N.

Pentru efectuarea lucrării s-a întocmit un înscris sub semnătură privată, din care rezultă că valoarea inițială a lucrării era în sumă de 3.000 lei, fiind ulterior majorată la 6.500 lei. Beneficiarul a achitat prețul, însă nu i s-a înmânat factură fiscală și chitanță. Inculpatul nu a înregistrat în evidențele contabile această sumă, sustrăgându-se de la plata impozitului pe profit de 2.275 lei și a T.V.A. aferente. Inculpatul a susținut că această lucrare a fost efectuată în nume particular, nu în calitate de reprezentant al SC D.V.C. SRL, iar suma de bani încasată a fost mai mică decât cea reținută de către organele de urmărire penală. Apărarea inculpatului nu a putut fi reținută, fiind infirmată de susținerile martorilor T.S., Z.I.

și Z.M. Martora T.S. a susținut și în fața instanței de judecată faptul că i-a plătit inculpatului suma de 6.500 lei, că acesta i-a promis că o să-i înmâneze factură și chitanță, obligație pe care nu a îndeplinit-o la finalizarea lucrărilor. b) În perioada noiembrie - decembrie 2005, SC D.V.C. SRL a executat pentru Primăria Pogoanele lucrări la Stația de pompare a apei ce nu au fost facturate. Valoarea lucrărilor a fost de 14.096 lei, la care se adaugă T.V.A. în sumă de 2.678 lei, în total 16.774 lei. Prin neînregistrarea în contabilitate a veniturilor obținute, inculpatul s-a sustras de la plata impozitului pe profit și a T.V.A. aferentă. Inculpatul a declarat pe parcursul urmăririi penale (fila 19) că materialele folosite pentru efectuarea lucrărilor erau achiziționate de către firmă și înregistrate în evidențele contabile ale acesteia.

De asemenea, a mai precizat că nu a întocmit facturile pentru lucrările suplimentare la Stația de pompare a apei Pogoanele întrucât în anul 2005 primăria depășise plafonul pentru anul respectiv, astfel încât SC D.V.C. SRL ar fi trebuit să plătească datoriile la stat, deși banii nu erau încasați. Deși a pretins că a amânat întocmirea facturilor cu privire la lucrările suplimentare până la data plății acestora, inculpatul nu a efectuat aceste operațiuni nici până la momentul efectuării controlului de către organele fiscale (anul 2009). Martorul Ș.V., audiat de instanța de judecată (fila 76), a declarat că la Primăria Pogoanele era înființată o comisie ce se ocupa de lucrările efectuate de către SC D.V.C.

SRL, iar banii erau achitați prin trezorerie. Avandu-se în vedere că în evidența societății au fost menționate cheltuielile cu materiale aferente lucrărilor suplimentare efectuate la Stația de pompare a apei de la Primăria Pogoanele, nefiind emise facturi fiscale, iar veniturile obținute nu au fost evidențiate, inculpatul s-a sustras de la plata impozitului pe profit de 2.255 lei și T.V.A. aferent de 2.678 lei. Ca urmare a unor compensări cu sume achitate în plus anterior, s-au stabilit obligații de plată în valoare de 1.776 lei cu titlul de impozit pe profit și 3.913 lei T.V.A. S-a reținut că fapta inculpatului, în calitate de administrator la SC D.V.C.

SRL Buzău, de a omite să înregistreze în evidența contabilă a societății venituri realizate în perioada 2005-2006, sustrăgându-se de la plata sumei de 1.776 lei impozit pe profit și 3.913 lei T.V.A., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior. Această infracțiune a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă: procesul-verbal de control fiscal, raportul de inspecție fiscală și anexele acestuia, documentele privind relația comercială cu Primăria Pogoanele, declarațiile martorilor T.S., Z.I., Ș.V., D.Ș. Apărarea inculpatului în sensul că nu au fost virați banii pentru lucrările suplimentare efectuate la Stația de pompare a apei Pogoanele, a fost infirmată de dispozițiile de plată existente la dosar.

La stabilirea pedepsei aplicate inculpatului pentru infracțiunea comisă au fost avute în vedere pericolul social concret al faptei, determinat de gravitatea atingerii aduse valorilor sociale protejate prin incriminare, respectiv valori de natură patrimonială, relevante sub acest aspect fiind sumele ce nu au fost achitate la bugetul de stat, dar și elementele de ordin subiectiv, respectiv faptul că inculpatul a acționat în mod continuat, având posibilitatea să-și dea seama și să aprecieze asupra conduitei sale infracționale. De asemenea, au fost reținute și faptul că inculpatul nu are antecedente penale, precum și valoarea relativ redusă a prejudiciului cauzat bugetului de stat. Față de toate aceste considerente, inculpatul a fost condamnat, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

anterior, art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. d) din același cod, la pedeapsa de 10 luni închisoare, pentru infracțiunea de evaziune fiscală. S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv dreptul de a fi administratorul unei societăți comerciale, pedeapsă ce se execută pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată inculpatului R.N. pe termen de încercare de 2 ani și 10 luni, avându-se în vedere că nu are antecedente penale, cuantumul pedepsei aplicate, dar și faptul că instanța de fond a apreciat în sensul că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale de 10 luni închisoare, s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii. În baza art. 83 C. pen. anterior și art. 359 C. proc. pen. anterior, s-a atras atenția inculpatului asupra revocării suspendării condiționate în cazul comiterii unei noi infracțiuni intenționate sau al neîndeplinirii obligațiilor civile, pe durata termenului de încercare.

În baza art. 163 C. proc. pen. anterior și art. 11 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra apartamentului situat în Buzău, format din 3 camere și dependințe, în suprafață de 107,28 mp, proprietatea inculpatului R.N. și a soției acestuia R.E., până la concurența sumei de 5.689 lei, cu majorările legale de întârziere, până la achitarea integrală a debitului, avându-se în vedere că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală. În baza art. 998, 999 C. civ., art. 14 C. proc. pen. anterior, a fost obligat inculpatul R.N. la plata sumei de 5.689 lei despăgubiri civile (din care 1.776 lei impozit pe profit și T.V.A.

în sumă de 3.913 lei) către partea civilă D.G.F.P. Buzău, cu majorările legale de întârziere, până la achitarea integrală a debitului. În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca inculpatul să nu fie fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale, iar dacă va fi ales va fi decăzut din drepturi. În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 raportat art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri de condamnare, o copie a dispozitivului s-a dispus a fi comunicată O.N.R.C., în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare.

Împotriva sentinței anterior menționate a declarat apel inculpatul R.N., criticând-o pentru nelegalitate de netemeinicie, solicitând desființarea hotărârii și achitarea sa pentru infracțiunile imputate, deoarece nu se face vinovat de săvârșirea acestora, cu motivarea, în esență, că în primul caz nu a avut decât o înțelegere cu numita T.S., în nume personal, dar nu ca reprezentant al firmei, iar în cel de-al doilea caz, au fost întocmite documentele necesare (facturi, devize de lucrări, procese-verbale de recepție) ce au fost înregistrate în contabilitatea firmei sale. În motivele scrise de apel, inculpatul a arătat aceleași aspecte, detaliind însă doar facturile emise în cazul Primăriei com.

Pogoanele. A mai precizat inculpatul că cele două devize de lucrări, luate ca bază de calcul de către organele fiscale și poliție, sunt simple variante de lucru, neînsușite de proiectant și beneficiar, deci nefacturate și neplătite, acestea nereprezentând documente primare care să producă efecte fiscale conform legislației în domeniu. Numai devizele de lucrări ce cuprind lucrări realizate au fost acceptate, semnate, ștampilate și facturate. Prezent în fața instanței de apel cu ocazia dezbaterilor judiciare, inculpatul R.N. nu a dorit să mai dea o altă declarație în cauză ori să propună alte probe. Prin Decizia penală nr. 180 din 27 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R.N.

împotriva sentinței penale nr. 70 din 16 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Buzău. A fost obligat apelantul inculpat la 300 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care 200 lei reprezintă onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, ce se va avansa din fondurile Ministerului Justiției, către Baroul Prahova. Examinând hotărârea atacată în raport de probele administrate în cauză, de criticile invocate dar și din oficiu, conform art. 371 C. proc. pen. anterior, instanța de apel a constatat că este nefondată calea de atac promovată. Astfel, în ceea ce privește situația de fapt, s-a constatat că aceasta a fost corect reținută de prima instanță și anume că, în esență, în luna aprilie 2006, inculpatul R.N., administrator al SC D.V.C.

SRL, s-a angajat să efectueze o lucrare de construcții pentru numita T.S., în calitate de beneficiar, fiind încheiat un înscris sub semnătură privată în acest sens. Prețul lucrărilor ce trebuiau efectuate a fost în final de 6.500 lei, sumă achitată de beneficiar, dar fără a primi vreo chitanță și fără a fi înregistrată în contabilitatea firmei inculpatului. Faptul că suma reprezentând prețul solicitat a fost achitată de beneficiar, nu a fost contestat de apelantul inculpat, ci numai cuantumul acesteia este nerecunoscut, inculpatul susținând că numita T.S. i-a remis o sumă mai mică. O altă critică a apelantului cu privire la această faptă imputată de procuror a fost aceea că nu a încheiat contractul respectiv în numele firmei (ca administrator și reprezentant al acesteia), ci în nume personal, numai că, așa cum a apreciat și prima instanță, acest lucru nu rezultă din probele administrate, respectiv din declarațiile martorilor T.S., Z.N.

și Z.M. ori din contractul sub semnătură privată. S-a reținut că, dacă apelantul inculpat s-ar fi angajat personal să efectueze o lucrare de construcții pentru martora T.S., în calitate de beneficiar, acest aspect ar fi trebuit să rezulte neechivoc din probele administrate și, mai ales, să-l aducă la cunoștința beneficiarului lucrării. Având în vedere, însă, că apelantul inculpat era administrator al unei firme de construcții, beneficiarul lucrărilor a fost convins că administratorul încheie contractul în numele firmei de construcții. Atunci când beneficiarul unei lucrări de construcții tratează cu administratorul unei firme în domeniu și ajunge la un acord, are convingerea că acesta din urmă angajează firma de construcții, pe care a contactat-o pe criterii specifice (recomandări de la clienți, calitatea execuțiilor etc.) și că nu execută lucrarea personal decât dacă acest aspect este adus la cunoștință și rezultă din probe palpabile și elocvente.

În ceea ce privește cea de-a doua faptă imputată, prima instanță a reținut că, în perioada noiembrie - decembrie 2005, inculpatul s-a angajat în numele și ca reprezentant al SC D.V.C. SRL să execute o lucrare suplimentară la stația de pompare a apei aparținând de Primăria Pogoanele. Deși valoarea lucrărilor a fost în total de 16.774 lei, aceste venituri nu au fost înregistrate în contabilitatea firmei, sustrăgându-se astfel de la plata T.V.A. aferent, de 3.913 lei și impozit pe profit, de 1.776 lei. Inculpatul a criticat reținerea acestei fapte penale susținând că beneficiarul lucrării nu ar fi efectuat plățile pentru lucrările suplimentare, deoarece ar fi depășit plafonul maxim pentru anul fiscal respectiv, numai că, așa cum a reținut și prima instanță, există documente că banii au fost virați de beneficiar în contul firmei inculpatului.

La data controlului fiscal din anul 2009, veniturile încasate nu erau înregistrate în contabilitatea firmei SC D.V.C. SRL. S-a reținut că faptele susmenționate, în esență, mai sus, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. anterior. În legătură cu individualizarea pedepselor, instanța de apel a constatat că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a disp. art. 72 C. pen. anterior, privind criteriile de individualizare a pedepsei. Astfel, s-a ținut seama de limitele de pedeapsă prevăzute de lege, de gradul de pericol social al faptelor, de persoana inculpatului și de împrejurările săvârșirii faptei.

S-a observat că, deși inculpatul a comis două fapte penale, valoarea prejudiciului adus bugetului de stat este destul de redusă, iar inculpatul nu a mai avut conflicte cu legea penală. Totodată, în mod justificat s-a reținut și circumstanța atenuantă prev. de art. 74 lit. a) C. pen. anterior, întrucât inculpatul a avut o conduită bună în societate până la această vârstă (62 ani). S-a apreciat că și modalitatea de executare a pedepsei este justificată, în condițiile în care inculpatul îndeplinește criteriile prevăzute de art. 81 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. anterior, iar scopul pedepsei poate fi atins și fără privare de libertate, neexistând date la dosar că acesta ar persevera pe cale infracțională.

În legătură cu măsura sechestrului asigurător, s-a constatat că legea specială prevede în mod expres obligativitatea luării acestei măsuri în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, astfel că nu sunt temeiuri pentru desființarea sentinței sub acest aspect. Împotriva deciziei penale anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.N., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și, pe fond, achitarea sa, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, întrcât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală. În susținerea orală a recursului, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 12 C. proc.

pen. anterior. Concluziile formulate de apărătorul recurentului inculpat și de reprezentantul parchetului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Prealabil, Înalta Curte reține că, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

Astfel, examinând recursul declarat prin raportare la dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care urmează. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. anterior stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc.

pen. anterior. Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. anterior prevede în alin. (2) 1 că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. anterior, dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 27 septembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat. În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. anterior - invocat de recurentul inculpat în susținerea căii de atac promovate - se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen. anterior, în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc. pen. anterior. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că recurentul inculpat și-a motivat recursul în scris, în termenul prevăzut de lege, fără a preciza cazul de casare pe care se fundamentează calea de atac, cu prilejul concluziilor formulate în fața instanței fiind indicat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen. anterior. Ca urmare, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385 10 alin. (2) 1 C. proc.

pen. anterior, precum și de cele ale art. 385 9 alin. (3) din același cod, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementat de pct. 12 al art. 385 9 C. proc. pen. anterior, nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurentul inculpat acestui motiv de recurs, nefîind îndeplinite condițiile formale prevăzute de art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. anterior. În plus, chiar dacă s-ar trece peste aspectul arătat, se observă că recurentul inculpat a formulat critici cu referire la situația de fapt avută în vedere de instanțele anterioare, care nu ar putea fi analizate prin prisma cazului de casare invocat, instanța de recurs nemaiavând posibilitatea de a reaprecia situația de fapt reținută în cauză.

Totodată, în urma examinării căii de atac în limitele impuse de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte nu identifică vreun motiv de nelegalitate a hotărârilor pronunțate în cauză. Pe de altă parte, examinând cauza în raport cu succesiunea de legi penale intervenite de la momentul săvârșirii infracțiunii de către inculpat, în contextul intrării în vigoare a noului C. pen. la data de 1 februarie 2014, instanța de recurs constată că nu este incidență instituția aplicării legii penale mai favorabile, prev. de art. 5 din noul C. pen. întrucât, pentru infracțiunea de evaziune fiscală, nu au intervenit modificări. Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. anterior, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.N. împotriva Deciziei penale nr. 180 din 27 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 martie 2014.