ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 763/2014
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 763/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față;
În baza
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 70 din 16
aprilie 2013 a Tribunalului Buzău, a fost condamnat inculpatul R.N., în baza art.
9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.
pen. anterior, art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. d) din același cod,
la pedeapsa de 10 luni închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală.
S-a
aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de
art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior,
respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective
publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat
și dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura
o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârșirea
infracțiunii, respectiv dreptul de a fi administratorul unei societăți
comerciale, pedeapsă ce se execută pe durata executării pedepsei principale.
În baza art.
81 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei
de 10 luni închisoare aplicată inculpatului pe termen de încercare de 2 ani și
10 luni.
În baza art. 71
alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării
pedepsei principale de 10 luni închisoare, s-a suspendat și executarea pedepsei
accesorii.
În baza art. 83
C. pen. anterior și art. 359 C. proc. pen. anterior, s-a atras atenția
inculpatului asupra revocării suspendării condiționate în cazul comiterii unei
noi infracțiuni intenționate sau al neîndeplinirii obligațiilor civile, pe
durata termenului de încercare.
În baza art. 163
C. proc. pen. anterior, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra apartamentului
situat în Buzău, format din 3 camere și dependințe, în suprafață de 107,28 mp,
proprietatea inculpatului R.N. și a soției acestuia R.E., până la concurența
sumei de 5.689 lei, cu majorările legale de întârziere, până la achitarea
integrală a debitului.
A fost
obligat inculpatul R.N. la plata sumei de 5.689 lei despăgubiri civile (din
care 1.776 lei impozit pe profit și T.V.A. în sumă de 3.913 lei) către partea
civilă D.G.F.P. Buzău, cu majorările legale de întârziere până la achitarea
integrală a debitului.
În baza art.
12 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca inculpatul să nu fie fondator,
administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale,
iar dacă va fi ales va fi decăzut din drepturi.
S-a
dispus ca, în baza art. 7 din Legea nr. 26/1990, raportat art. 13 alin. (1) din
Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri de
condamnare, o copie a dispozitivului să se comunice O.N.R.C., în vederea
efectuării mențiunilor corespunzătoare.
Pentru a
pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarea situație de
fapt:
Prin
rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău din 27 septembrie 2012,
dat în Dosarul nr. 174/P/2012, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului
R.N. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin.
(1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
anterior.
În fapt, s-a
reținut în actul de sesizare a instanței că inculpatul, administrator la SC
D.V.C. SRL Buzău, a omis să înregistreze în evidența contabilă a societății
venituri realizate în perioada 2005-2006, sustrăgându-se de la plata sumei de
1.776 lei impozit pe profit și 3.913 lei T.V.A.
Din analiza
mijloacelor de probă administrate în cauză pe parcursul urmăririi penale și al
cercetării judecătorești, tribunalul a reținut, în fapt, următoarele:
SC D.V.C. SRL
a fost înființată la data de 18 februarie 2005 de către martorii Ș.V. și D.Ș..
Societatea avea ca principal obiect de activitate construcții clădiri și
lucrări de geniu. Fiica inculpatului, R.R., a devenit membru asociat la data de
18 mai 2005, însă societatea nu a desfășurat nicio activitate până la acea
dată. Ulterior, societatea a fost reprezentată de către inculpat.
Potrivit
raportului de inspecție fiscală (filele 64-100), societatea a fost verificată
cu privire la activitatea desfășurată în perioada 1 februarie 2005-31 decembrie
2008.
a) În luna
aprilie 2006, SC D.V.C. SRL s-a angajat, prin reprezentantul său, inculpatul R.N.,
să efectueze o lucrare de construcție în beneficiul martorei T.S., reprezentată
de către Z.N. Pentru efectuarea lucrării s-a întocmit un înscris sub semnătură
privată, din care rezultă că valoarea inițială a lucrării era în sumă de 3.000
lei, fiind ulterior majorată la 6.500 lei. Beneficiarul a achitat prețul, însă
nu i s-a înmânat factură fiscală și chitanță. Inculpatul nu a înregistrat în
evidențele contabile această sumă, sustrăgându-se de la plata impozitului pe
profit de 2.275 lei și a T.V.A. aferente.
Inculpatul
a susținut că această lucrare a fost efectuată în nume particular, nu în
calitate de reprezentant al SC D.V.C. SRL, iar suma de bani încasată a fost mai
mică decât cea reținută de către organele de urmărire penală. Apărarea
inculpatului nu a putut fi reținută, fiind infirmată de susținerile martorilor T.S.,
Z.I. și Z.M. Martora T.S. a susținut și în fața instanței de judecată faptul că
i-a plătit inculpatului suma de 6.500 lei, că acesta i-a promis că o să-i
înmâneze factură și chitanță, obligație pe care nu a îndeplinit-o la
finalizarea lucrărilor.
b) În perioada noiembrie - decembrie
2005, SC D.V.C. SRL a executat pentru Primăria Pogoanele lucrări la Stația de
pompare a apei ce nu au fost facturate. Valoarea lucrărilor a fost de 14.096
lei, la care se adaugă T.V.A. în sumă de 2.678 lei, în total 16.774 lei. Prin
neînregistrarea în contabilitate a veniturilor obținute, inculpatul s-a sustras
de la plata impozitului pe profit și a T.V.A. aferentă. Inculpatul a declarat
pe parcursul urmăririi penale (fila 19) că materialele folosite pentru
efectuarea lucrărilor erau achiziționate de către firmă și înregistrate în
evidențele contabile ale acesteia. De asemenea, a mai precizat că nu a întocmit
facturile pentru lucrările suplimentare la Stația de pompare a apei Pogoanele
întrucât în anul 2005 primăria depășise plafonul pentru anul respectiv, astfel
încât SC D.V.C. SRL ar fi trebuit să plătească datoriile la stat, deși banii nu
erau încasați. Deși a pretins că a amânat întocmirea facturilor cu privire la
lucrările suplimentare până la data plății acestora, inculpatul nu a efectuat
aceste operațiuni nici până la momentul efectuării controlului de către
organele fiscale (anul 2009). Martorul Ș.V., audiat de instanța de judecată
(fila 76), a declarat că la Primăria Pogoanele era înființată o comisie ce se
ocupa de
lucrările efectuate de către SC D.V.C.
SRL, iar banii erau achitați prin trezorerie.
Avandu-se în
vedere că în evidența societății au fost menționate cheltuielile cu materiale
aferente lucrărilor suplimentare efectuate la Stația de pompare a apei de la
Primăria Pogoanele, nefiind emise facturi fiscale, iar veniturile obținute nu
au fost evidențiate, inculpatul s-a sustras de la plata impozitului pe profit
de 2.255 lei și T.V.A. aferent de 2.678 lei.
Ca urmare a
unor compensări cu sume achitate în plus anterior, s-au stabilit obligații de
plată în valoare de 1.776 lei cu titlul de impozit pe profit și 3.913 lei T.V.A.
S-a reținut că
fapta inculpatului, în calitate de administrator la SC D.V.C. SRL Buzău, de a
omite să înregistreze în evidența contabilă a societății venituri realizate în
perioada 2005-2006, sustrăgându-se de la plata sumei de 1.776 lei impozit pe
profit și 3.913 lei T.V.A., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii
evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.
Această
infracțiune a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă: procesul-verbal
de control fiscal, raportul de inspecție fiscală și anexele acestuia,
documentele privind relația comercială cu Primăria Pogoanele, declarațiile
martorilor T.S., Z.I., Ș.V., D.Ș.
Apărarea
inculpatului în sensul că nu au fost virați banii pentru lucrările suplimentare
efectuate la Stația de pompare a apei Pogoanele, a fost infirmată de
dispozițiile de plată existente la dosar.
La
stabilirea pedepsei aplicate inculpatului pentru infracțiunea comisă au fost
avute în vedere pericolul social concret al faptei, determinat de gravitatea
atingerii aduse valorilor sociale protejate prin incriminare, respectiv valori
de natură patrimonială, relevante sub acest aspect fiind sumele ce nu au fost
achitate la bugetul de stat, dar și elementele de ordin subiectiv, respectiv
faptul că inculpatul a acționat în mod continuat, având posibilitatea să-și dea
seama și să aprecieze asupra conduitei sale infracționale.
De asemenea,
au fost reținute și faptul că inculpatul nu are antecedente penale, precum și
valoarea relativ redusă a prejudiciului cauzat bugetului de stat.
Față de
toate aceste considerente, inculpatul a fost condamnat, în baza art. 9 alin.
(1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu
aplicarea art. 41 alin.
(2) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. d) din
același cod, la pedeapsa de 10 luni închisoare, pentru infracțiunea de evaziune
fiscală.
S-a
aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de
art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior,
respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective
publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat
și dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura
o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârșirea
infracțiunii, respectiv dreptul de a fi administratorul unei societăți
comerciale, pedeapsă ce se execută pe durata executării pedepsei principale.
În baza art.
81 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei
de 10 luni închisoare aplicată inculpatului R.N. pe termen de încercare de 2
ani și 10 luni, avându-se în vedere că nu are antecedente penale, cuantumul
pedepsei aplicate, dar și faptul că instanța de fond a apreciat în sensul că
scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia.
În baza art. 71
alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării
pedepsei principale de 10 luni închisoare, s-a suspendat și executarea pedepsei
accesorii.
În baza art.
83 C. pen. anterior și art. 359 C. proc. pen. anterior, s-a atras atenția
inculpatului asupra revocării suspendării condiționate în cazul comiterii unei
noi infracțiuni intenționate sau al neîndeplinirii obligațiilor civile, pe
durata termenului de încercare.
În baza art.
163 C. proc. pen. anterior și art. 11 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus
instituirea sechestrului asigurător asupra apartamentului situat în Buzău,
format din 3 camere și dependințe, în suprafață de 107,28 mp, proprietatea
inculpatului R.N. și a soției acestuia R.E., până la concurența sumei de 5.689
lei, cu majorările legale de întârziere, până la achitarea integrală a
debitului, avându-se în vedere că luarea măsurilor asigurătorii este
obligatorie în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală.
În baza art. 998,
999 C. civ., art. 14 C. proc. pen. anterior, a fost obligat inculpatul R.N. la
plata sumei de 5.689 lei despăgubiri civile (din care 1.776 lei impozit pe
profit și T.V.A. în sumă de 3.913 lei) către
partea
civilă D.G.F.P. Buzău, cu majorările legale de întârziere, până la achitarea
integrală a debitului.
În baza art.
12 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca inculpatul să nu fie fondator,
administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale,
iar dacă va fi ales va fi decăzut din drepturi.
În baza art. 7
din Legea nr. 26/1990 raportat art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, la
data rămânerii definitive a prezentei hotărâri de condamnare, o copie a
dispozitivului s-a dispus a fi comunicată O.N.R.C., în vederea efectuării
mențiunilor corespunzătoare.
Împotriva sentinței
anterior menționate a declarat apel inculpatul R.N.,
criticând-o pentru nelegalitate de
netemeinicie, solicitând desființarea hotărârii și achitarea sa pentru
infracțiunile imputate, deoarece nu se face vinovat de săvârșirea acestora, cu
motivarea, în esență, că în primul caz nu a avut decât o înțelegere cu numita T.S.,
în nume personal, dar nu ca reprezentant al firmei, iar în cel de-al doilea
caz, au fost întocmite documentele necesare (facturi, devize de lucrări,
procese-verbale de recepție) ce au fost înregistrate în contabilitatea firmei
sale.
În motivele
scrise de apel, inculpatul a arătat aceleași aspecte, detaliind însă doar facturile
emise în cazul Primăriei com. Pogoanele. A mai precizat inculpatul că cele două
devize de lucrări, luate ca bază de calcul de către organele fiscale și poliție,
sunt simple variante de lucru, neînsușite de proiectant și beneficiar, deci
nefacturate și neplătite, acestea nereprezentând documente primare care să
producă efecte fiscale conform legislației în domeniu. Numai devizele de
lucrări ce cuprind lucrări realizate au fost acceptate, semnate, ștampilate și
facturate.
Prezent
în fața instanței de apel cu ocazia dezbaterilor judiciare, inculpatul R.N. nu
a dorit să mai dea o altă declarație în cauză ori să propună alte probe.
Prin Decizia penală
nr. 180 din 27 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și
pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul
declarat de inculpatul R.N. împotriva sentinței penale nr. 70 din 16 aprilie
2013, pronunțată de Tribunalul Buzău.
A fost obligat
apelantul inculpat la 300 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care 200
lei reprezintă onorariul pentru
apărătorul desemnat din
oficiu, ce se va avansa din fondurile Ministerului Justiției, către Baroul
Prahova.
Examinând
hotărârea atacată în raport de probele administrate în cauză, de criticile
invocate dar și din oficiu, conform art. 371 C. proc. pen. anterior, instanța
de apel a constatat că este nefondată calea de atac promovată.
Astfel, în
ceea ce privește situația de fapt, s-a constatat că aceasta a fost corect
reținută de prima instanță și anume că, în esență, în luna aprilie 2006,
inculpatul R.N., administrator al SC D.V.C. SRL, s-a angajat să efectueze o
lucrare de construcții pentru numita T.S., în calitate de beneficiar, fiind
încheiat un înscris sub semnătură privată în acest sens. Prețul lucrărilor ce
trebuiau efectuate a fost în final de 6.500 lei, sumă achitată de beneficiar,
dar fără a primi vreo chitanță și fără a fi înregistrată în contabilitatea
firmei inculpatului.
Faptul că suma
reprezentând prețul solicitat a fost achitată de beneficiar, nu a fost
contestat de apelantul inculpat, ci numai cuantumul acesteia este nerecunoscut,
inculpatul susținând că numita T.S. i-a remis o sumă mai mică.
O altă critică
a apelantului cu privire la această faptă imputată de procuror a fost aceea că
nu a încheiat contractul respectiv în numele firmei (ca administrator și
reprezentant al acesteia), ci în nume personal, numai că, așa cum a apreciat și
prima instanță, acest lucru nu rezultă din probele administrate, respectiv din
declarațiile martorilor T.S., Z.N. și Z.M. ori din contractul sub semnătură
privată.
S-a
reținut că, dacă apelantul inculpat s-ar fi angajat personal să efectueze o
lucrare de construcții pentru martora T.S., în calitate de beneficiar, acest
aspect ar fi trebuit să rezulte neechivoc din probele administrate și, mai
ales, să-l aducă la cunoștința beneficiarului lucrării.
Având în
vedere, însă, că apelantul inculpat era administrator al unei firme de
construcții, beneficiarul lucrărilor a fost convins că administratorul încheie
contractul în numele firmei de construcții. Atunci când beneficiarul unei
lucrări de construcții tratează cu administratorul unei firme în domeniu și
ajunge la un acord, are convingerea că acesta din urmă angajează firma de
construcții, pe care a contactat-o pe criterii specifice (recomandări de la
clienți, calitatea execuțiilor etc.) și că
nu execută lucrarea
personal decât dacă acest aspect este adus la cunoștință și rezultă din probe
palpabile și elocvente.
În ceea ce
privește cea de-a doua faptă imputată, prima instanță a reținut că, în perioada
noiembrie - decembrie 2005, inculpatul s-a angajat în numele și ca reprezentant
al SC D.V.C. SRL să execute o lucrare suplimentară la stația de pompare a apei
aparținând de Primăria Pogoanele.
Deși valoarea
lucrărilor a fost în total de 16.774 lei, aceste venituri nu au fost
înregistrate în contabilitatea firmei, sustrăgându-se astfel de la plata T.V.A.
aferent, de 3.913 lei și impozit pe profit, de 1.776 lei.
Inculpatul
a criticat reținerea acestei fapte penale susținând că beneficiarul lucrării nu
ar fi efectuat plățile pentru lucrările suplimentare, deoarece ar fi depășit
plafonul maxim pentru anul fiscal respectiv, numai că, așa cum a reținut și
prima instanță, există documente că banii au fost virați de beneficiar în
contul firmei inculpatului.
La data
controlului fiscal din anul 2009, veniturile încasate nu erau înregistrate în
contabilitatea firmei SC D.V.C. SRL.
S-a
reținut că faptele susmenționate, în esență, mai sus, întrunesc elementele
constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de
art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic, art. 41 alin. (2) C.
pen. anterior.
În legătură
cu individualizarea pedepselor, instanța de apel a constatat că prima instanță
a făcut o corectă interpretare și aplicare a disp. art. 72 C. pen. anterior,
privind criteriile de individualizare a pedepsei.
Astfel, s-a
ținut seama de limitele de pedeapsă prevăzute de lege, de gradul de pericol
social al faptelor, de persoana inculpatului și de împrejurările săvârșirii
faptei.
S-a observat
că, deși inculpatul a comis două fapte penale, valoarea prejudiciului adus
bugetului de stat este destul de redusă, iar inculpatul nu a mai avut conflicte
cu legea penală.
Totodată, în
mod justificat s-a reținut și circumstanța atenuantă prev. de art. 74 lit. a) C.
pen. anterior, întrucât inculpatul a avut o conduită bună în societate până la
această vârstă (62 ani).
S-a
apreciat că și modalitatea de executare a pedepsei este justificată, în
condițiile în care inculpatul îndeplinește criteriile prevăzute de art. 81 alin.
(1) lit. a) și b) C. pen. anterior, iar scopul pedepsei poate fi atins și fără privare
de libertate,
neexistând date la dosar că acesta ar persevera
pe cale infracțională.
În legătură cu
măsura sechestrului asigurător, s-a constatat că legea specială prevede în mod
expres obligativitatea luării acestei măsuri în cazul infracțiunilor de
evaziune fiscală, astfel că nu sunt temeiuri pentru desființarea sentinței sub
acest aspect.
Împotriva deciziei
penale anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.N.,
solicitând admiterea căii
de atac, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și, pe fond, achitarea sa, în
temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, întrcât nu sunt întrunite
elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală.
În susținerea
orală a recursului, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 12 C. proc. pen. anterior.
Concluziile
formulate de apărătorul recurentului inculpat și de reprezentantul parchetului
au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai
fi reluate.
Prealabil, Înalta
Curte reține că, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și
completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale,
recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi,
declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii
vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit
dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.
Astfel,
examinând recursul declarat prin raportare la dispozițiile art. 385
9
C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta
Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care urmează.
Consacrând
efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac
ordinară, art. 385
6
C. proc. pen. anterior stabilește în alin. (2)
că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare
prevăzute de art. 385
9
din același cod. Rezultă, așadar, că, în
cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții
și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în
cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale
toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale
legii ce se circumscriu unuia
dintre motivele de recurs
limitativ reglementate de art. 385
9
C. proc. pen. anterior.
Instituind,
totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385
10
C. proc.
pen. anterior prevede în alin. (2)
1
că instanța de recurs nu poate
examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385
9
C. proc. pen. anterior, dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul
dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea
primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași
articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se
observă că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel
Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 27
septembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a
Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor
judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor
de recurs prevăzute de art. 385
9
C. proc. pen. anterior, astfel cum
au fost modificate prin actul normativ menționat.
În ce privește
cazul de casare prevăzut de art. 385
9
alin. (1) pct. 12 C. proc.
pen. anterior - invocat de recurentul inculpat în susținerea căii de atac
promovate - se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit
nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă,
potrivit art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen. anterior, în noua
redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în
considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către
instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute
de art. 385
10
alin. (1) și (2) C. proc. pen. anterior.
Verificând
îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că recurentul inculpat și-a
motivat recursul în scris, în termenul prevăzut de lege, fără a preciza cazul
de casare pe care se fundamentează calea de atac, cu prilejul concluziilor
formulate în fața instanței fiind indicat cazul de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 12 C. proc. pen. anterior. Ca urmare, Înalta Curte, ținând seama de
prevederile art. 385
10
alin. (2)
1
C. proc. pen. anterior,
precum și de cele ale art. 385
9
alin. (3) din același cod, astfel
cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre
cazurile de casare ce
pot fi luate în considerare din oficiu
și pe cel reglementat de pct. 12 al art. 385
9
C. proc. pen.
anterior, nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurentul
inculpat acestui motiv de recurs, nefîind îndeplinite condițiile formale
prevăzute de art. 385
10
alin. (2) C. proc. pen. anterior.
În plus,
chiar dacă s-ar trece peste aspectul arătat, se observă că recurentul inculpat
a formulat critici cu referire la situația de fapt avută în vedere de
instanțele anterioare, care nu ar putea fi analizate prin prisma cazului de
casare invocat, instanța de recurs nemaiavând posibilitatea de a reaprecia
situația de fapt reținută în cauză.
Totodată,
în urma examinării căii de atac în limitele impuse de dispozițiile art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013,
Înalta Curte nu identifică vreun motiv de nelegalitate a hotărârilor pronunțate
în cauză.
Pe de
altă parte, examinând cauza în raport cu succesiunea de legi penale intervenite
de la momentul săvârșirii infracțiunii de către inculpat, în contextul intrării
în vigoare a noului C. pen. la data de 1 februarie 2014, instanța de recurs
constată că nu este incidență instituția aplicării legii penale mai favorabile,
prev. de art. 5 din noul C. pen. întrucât, pentru infracțiunea de evaziune
fiscală, nu au intervenit modificări.
Pentru
considerentele anterior expuse, în temeiul art. 385
15
pct. 1 lit. b)
C. proc. pen. anterior, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul
declarat în cauză.
În baza art.
192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, recurentul inculpat va fi obligat la
plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul
cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de inculpatul R.N. împotriva Deciziei penale nr. 180
din 27
septembrie 2013 a Curții de Apel
Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata
sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de
200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa
din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 3
martie 2014.