ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2665/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2665/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

contestației în anulare de față:

l. Prin sentința penală nr. 231

din 21 octombrie 2011 a Tribunalului Prahova, secția penală, alături de

inculpații P.G.V. și S.N., a fost condamnat inculpatul M.M. la pedepsele de 3

ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),

lit. b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege, ca pedeapsă complementară

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003

și 2 ani și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 C.

pen. rap. la art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., în cazul ambelor infracțiuni reținându-se și art. 320 alin. (7) C. proc.

pen. și art. 74 alin. (1) lit. a) și lit. c) și art. 76 C. pen.

Conform art.

33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus contopirea pedepselor

stabilite, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv de

3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de dispozițiilor

art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen. cu excepția drepturilor de a alege, ca

pedeapsă complementară.

În temeiul

art. 71 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art. 64

lit. a) și lit. b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege.

Conform art.

88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa de executat perioada reținerii și arestării

sale preventive începând cu data de 13 aprilie 2011 la zi.

În baza dispozițiilor

art. 86

1

alin. (1) C. pen. s-a dispus pentru toți inculpații suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere, pe durata termenului de încercare de câte

5 ani pentru fiecare, calculat conform art. 86

2

C. pen. și obligarea

inculpaților să respecte măsurile prev. de art. 86

3

alin. (1) C. pen.,

respectiv:

a) să se prezinte

la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova la datele care vor fi

stabilite de acest serviciu;

b) să anunțe Serviciul

de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova, în prealabil, despre orice schimbare

a domiciliului, reședință sau locuință și despre orice deplasare care depășește

8 zile, precum și întoarcerea din deplasare;

c) să comunice

Serviciului de Probațiune precizat schimbarea locului de muncă și justificarea acestei

schimbări;

d) să comunice

aceluiași serviciu de probațiune informații de natură a putea fi controlate mijloacele

lui de existență.

În baza art. 71

alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii aplicate

fiecărui inculpat pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii.

În temeiul

art. 350 alin. (2) lit. b) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate

a inculpaților de sub puterea mandatelor de arestare preventivă din 14 aprilie 2011

(P.G.V.), din 14 aprilie 2011 (M.M.) și din 5 mai 2011 (S.N.) emise de Tribunalul

Prahova.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție,

D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploiești și inculpatul M.M., criticând-o ca fiind

nelegală și netemeinică.

penală din 17 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă

înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploiești

împotriva sentinței penale nr. 351 din 21 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Prahova, care a fost desființată, în parte, în sensul că a fost înlăturată de la

încadrarea juridică a infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților P.G.V., S.N.

și M.M. circumstanțele atenuante prev. de art. 74-art. 76 C. pen. și menținute pedepsele

aplicate de instanța de fond, în cuantumul și modalitatea de executare.

Totodată, au fost

menținute restul dispozițiilor sentinței.

Prin aceeași decizie

a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.M. împotriva sentinței

susmenționate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție,

D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploiești, care a criticat-o din prisma cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., respectiv sub

aspectul greșitei individualizări judiciare a pedepselor aplicate inculpaților M.M.,

P.G.V. și S.N., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar

în rejudecare, majorarea pedepselor aplicate inculpaților și dispunerea executării

acestora în regim de detenție.

penală nr. 2845 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 4270/105/2011, s-a admis recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Serviciul

Teritorial Ploiești împotriva deciziei penale nr. 27 din 17 februarie 2012 a Curții

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a casat,

în parte, decizia atacată și sentința penală nr. 351 din 21 octombrie 2011 a Tribunalului

Prahova, sub aspectul individualizării pedepselor aplicate inculpaților M.M., P.G.V.

și S.N. pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003

și cu privire la modalitatea de executare a pedepselor rezultante.

În rejudecare,

s-au descontopit pedepsele rezultante de câte 3 ani închisoare aplicate inculpaților

care au fost repuse în individualitatea lor.

Totodată, s-a

majorat de la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. la 3 ani și 4 luni închisoare și

2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit.

b) C. pen. pedepsele aplicate celor trei inculpați pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, menținându-se celelalte pedepse

aplicate inculpaților.

Potrivit art.

33, art. 34 și art. 35 C. pen., s-au contopit pedepsele de câte 3 ani și 4 luni

închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a și lit. b) C. pen. aplicate pentru infracțiunea prevăzută de art. 7

alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu celelalte pedepse aplicate inculpaților, dispunându-se

ca inculpatul M.M., alături de coinculpații P.G.V. și S.N., să execute pedepse rezultante

de câte 3 ani și 4 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.;

Totodată, a fost

înlăturată aplicarea dispozițiilor art. 86

1

și urm. C. pen., urmând ca

inculpații să execute pedepsele rezultante în regim de detenție.

Conform art. 71

C. pen. s-au interzis inculpaților drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a și lit. b) C. pen. cu titlu de pedeapsă accesorie.

S-au menținut,

în rest, celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data

de 30 ianuarie 2013, sub nr. 656/1/2013, condamnatul M.M. a formulat contestație

în anulare împotriva deciziei penale nr. 2845 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 4270/105/2011.

Cererea, formulată

prin apărător, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen.,

în argumentare susținându-se că, la data la care s-a judecat cauza în recurs, 4

septembrie 2012, contestatorul nu s-a putut prezenta în instanță din motive obiective,

întrucât încă din luna iulie 2012 se afla în Spania, unde lucra în baza unui contract

de muncă, și nici nu a putut încunoștința instanța despre acest aspect deoarece

singurii membri ai familiei sale rămași în România erau tatăl, în vârstă de 62 de

ani și cu grave probleme de sănătate, și fiul său minor.

S-a mai arătat

că, deși contestatorul își angajase un apărător ales care să îi acorde asistență

judiciară în recurs, acesta, din motive necunoscute, nu s-a prezentat în fața instanței

supreme, astfel că, practic, a fost lipsit de apărare.

În dovedirea cererii

au fost depuse: contractul de muncă încheiat de contestator cu angajatorul spaniol

I.G.M., certificatul de înregistrare a cetățeanului Uniunii eliberat de autoritățile

spaniole, precum și comunicarea contractului de muncă, lucrare sau serviciu cu normă

întreagă contractat de contestator în Spania la data de 6 septembrie 2012, toate

înscrisurile fiind traduse în limba română.

În vederea soluționării

cererii de contestație în anulare, a fost atașat Dosarul nr. 4270/105/2011 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, în care s-a pronunțat decizia contestată.

Prin încheierea

din 14 mai 2013, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a contestației în

anulare formulată de condamnatul M.M. , reținându-se că cererea a fost formulată

în termen, în raport cu data punerii în executare a deciziei atacate, motivele invocate

se încadrează în cazul prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen. pentru care se

poate introduce contestație în anulare și că se invocă în sprijinul contestației

dovezi.

La termenul de

dezbateri din 10 septembrie 2013, apărătorul ales al contestatorului a susținut

cererea de contestație astfel cum a fost formulată, reiterând oral argumentele expuse

în scris, concluziile sale și ale reprezentantului Ministerului Public, precum și

ultimul cuvânt al contestatorului fiind redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând temeinicia

cererii de contestație în anulare formulată de contestatorul M.M., Înalta Curte

constată ca aceasta este nefondată având în vedere următoarele argumente:

Potrivit art.

386 lit. b) C. proc. pen., împotriva hotărârii penale definitive se poate face contestație

în anulare când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către

instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de încunoștința

instanța despre aceasta împiedicare.

Incidența acestui

caz de contestație în anulare implică următoarele condiții:

a) dovedirea împrejurării

că partea a fost în imposibilitate de a se prezenta la termenul la care s-a judecat

cauza și, cumulativ,

b) dovedirea împrejurării

că partea a fost în imposibilitate de a încunoștința instanța despre această împiedicare;

Din analiza actelor

depuse de contestator în argumentarea cererii de contestație în anulare (contractul

de muncă încheiat de contestator cu angajatorul spaniol I.G.M., certificatul de

înregistrare a cetățeanului Uniunii eliberat de autoritățile spaniole, precum și

comunicarea contractului de muncă, lucrare sau serviciu cu normă întreagă contractat

de contestator în Spania la data de 6 septembrie 2012) rezultă ca fiind dovedit

faptul că, la data judecării cauzei în recurs, 4 septembrie 2012, condamnatul M.M.

s-a aflat în imposibilitate obiectivă de prezentare în instanță întrucât era plecat

din țară, aflându-se pe teritoriul Spaniei încă din data de 6 august 2012.

Aceleași documente

nu fac însă și dovada imposibilității contestatorului de a anunța instanța de recurs

despre faptul împiedicării prezentării sale în instanță la același termen de judecată,

rezidența într-un stat străin neconstituind, prin ea însăși, o împiedicare certă

și absolută a posibilităților rezidentului de comunicare cu autoritățile statului

național.

Cum în speță contestatorul

nu a făcut dovada concretă că, la data de referință, aflându-se pe teritoriul Spaniei,

a fost în imposibilitate de a comunica instanței de recurs, prin una dintre modalitățile

posibile (poștă, fax, e-mail), faptul neprezentării sale la termenul de judecată

(4 septembrie 2012), în cauză nu este îndeplinită cea de a doua condiție cumulativă

prev. de art. 386 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., astfel încât nu se poate vorbi

despre incidența cazului prevăzut de textul de lege precitat.

Sub același aspect

se constată că susținerile contestatorului privind lipsa nejustificată a apărătorului

ales pe care îl angajase anterior plecării din țară nu constituie dovezi ale împiedicării

de comunicare invocate, acestea constituind elemente colaterale care nu pot avea

incidență în raport cu cazul invocat și care nici nu au fost dovedite în vreun fel.

Deopotrivă, nici

starea de minoritate a fiului contestatorului la data judecării cauzei în recurs

și nici precaritatea stării de sănătate a tatălui acestuia de la același moment

nu pot constitui dovezi ale împiedicării prev. de art. 386 lit. b) teza a II-a C.

proc. pen., întrucât, așa cum s-a arătat anterior, contestatorul nu a făcut dovada

imposibilității în care s-a aflat de a anunța instanța chiar și din Spania, iar

aspectele invocate nu au fost dovedite.

Pe cale de consecință,

față de argumentele anterior expuse, Înalta Curte constată că în speță nu sunt incidente

dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen., motiv pentru care cererea de contestație

în anulare va fi respinsă ca nefondată.

Având în vedere

și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

cererea de contestație în anulare formulată de contestatorul M.M. împotriva deciziei

penale nr. 2845 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, pronunțată în Dosarul nr. 4270/105/2011.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 10 septembrie 2013.