ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2665/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2665/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra contestației în anulare de față: l. Prin sentința penală nr. 231 din 21 octombrie 2011 a Tribunalului Prahova, secția penală, alături de inculpații P.G.V. și S.N., a fost condamnat inculpatul M.M. la pedepsele de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege, ca pedeapsă complementară pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și 2 ani și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în cazul ambelor infracțiuni reținându-se și art. 320 alin. (7) C. proc. pen. și art. 74 alin. (1) lit. a) și lit. c) și art. 76 C. pen.
Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus contopirea pedepselor stabilite, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de dispozițiilor art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen. cu excepția drepturilor de a alege, ca pedeapsă complementară. În temeiul art. 71 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege. Conform art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa de executat perioada reținerii și arestării sale preventive începând cu data de 13 aprilie 2011 la zi. În baza dispozițiilor art. 86 1 alin. (1) C. pen. s-a dispus pentru toți inculpații suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata termenului de încercare de câte 5 ani pentru fiecare, calculat conform art. 86 2 C. pen.
și obligarea inculpaților să respecte măsurile prev. de art. 86 3 alin. (1) C. pen., respectiv: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova la datele care vor fi stabilite de acest serviciu; b) să anunțe Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova, în prealabil, despre orice schimbare a domiciliului, reședință sau locuință și despre orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea din deplasare; c) să comunice Serviciului de Probațiune precizat schimbarea locului de muncă și justificarea acestei schimbări; d) să comunice aceluiași serviciu de probațiune informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență. În baza art. 71 alin. (5) C. pen.
s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii aplicate fiecărui inculpat pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii. În temeiul art. 350 alin. (2) lit. b) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpaților de sub puterea mandatelor de arestare preventivă din 14 aprilie 2011 (P.G.V.), din 14 aprilie 2011 (M.M.) și din 5 mai 2011 (S.N.) emise de Tribunalul Prahova. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploiești și inculpatul M.M., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.
2. Prin decizia penală din 17 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploiești împotriva sentinței penale nr. 351 din 21 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, care a fost desființată, în parte, în sensul că a fost înlăturată de la încadrarea juridică a infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților P.G.V., S.N. și M.M. circumstanțele atenuante prev. de art. 74-art. 76 C. pen. și menținute pedepsele aplicate de instanța de fond, în cuantumul și modalitatea de executare. Totodată, au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.
Prin aceeași decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.M. împotriva sentinței susmenționate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploiești, care a criticat-o din prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., respectiv sub aspectul greșitei individualizări judiciare a pedepselor aplicate inculpaților M.M., P.G.V. și S.N., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, majorarea pedepselor aplicate inculpaților și dispunerea executării acestora în regim de detenție.
3. Prin decizia penală nr. 2845 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 4270/105/2011, s-a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploiești împotriva deciziei penale nr. 27 din 17 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a casat, în parte, decizia atacată și sentința penală nr. 351 din 21 octombrie 2011 a Tribunalului Prahova, sub aspectul individualizării pedepselor aplicate inculpaților M.M., P.G.V. și S.N. pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și cu privire la modalitatea de executare a pedepselor rezultante.
În rejudecare, s-au descontopit pedepsele rezultante de câte 3 ani închisoare aplicate inculpaților care au fost repuse în individualitatea lor. Totodată, s-a majorat de la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. la 3 ani și 4 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pedepsele aplicate celor trei inculpați pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, menținându-se celelalte pedepse aplicate inculpaților. Potrivit art. 33, art. 34 și art. 35 C. pen., s-au contopit pedepsele de câte 3 ani și 4 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
aplicate pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu celelalte pedepse aplicate inculpaților, dispunându-se ca inculpatul M.M., alături de coinculpații P.G.V. și S.N., să execute pedepse rezultante de câte 3 ani și 4 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.; Totodată, a fost înlăturată aplicarea dispozițiilor art. 86 1 și urm. C. pen., urmând ca inculpații să execute pedepsele rezultante în regim de detenție. Conform art. 71 C. pen. s-au interzis inculpaților drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. cu titlu de pedeapsă accesorie. S-au menținut, în rest, celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.
4. Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 30 ianuarie 2013, sub nr. 656/1/2013, condamnatul M.M. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 2845 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 4270/105/2011. Cererea, formulată prin apărător, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen., în argumentare susținându-se că, la data la care s-a judecat cauza în recurs, 4 septembrie 2012, contestatorul nu s-a putut prezenta în instanță din motive obiective, întrucât încă din luna iulie 2012 se afla în Spania, unde lucra în baza unui contract de muncă, și nici nu a putut încunoștința instanța despre acest aspect deoarece singurii membri ai familiei sale rămași în România erau tatăl, în vârstă de 62 de ani și cu grave probleme de sănătate, și fiul său minor.
S-a mai arătat că, deși contestatorul își angajase un apărător ales care să îi acorde asistență judiciară în recurs, acesta, din motive necunoscute, nu s-a prezentat în fața instanței supreme, astfel că, practic, a fost lipsit de apărare. În dovedirea cererii au fost depuse: contractul de muncă încheiat de contestator cu angajatorul spaniol I.G.M., certificatul de înregistrare a cetățeanului Uniunii eliberat de autoritățile spaniole, precum și comunicarea contractului de muncă, lucrare sau serviciu cu normă întreagă contractat de contestator în Spania la data de 6 septembrie 2012, toate înscrisurile fiind traduse în limba română. În vederea soluționării cererii de contestație în anulare, a fost atașat Dosarul nr. 4270/105/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în care s-a pronunțat decizia contestată.
Prin încheierea din 14 mai 2013, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a contestației în anulare formulată de condamnatul M.M. , reținându-se că cererea a fost formulată în termen, în raport cu data punerii în executare a deciziei atacate, motivele invocate se încadrează în cazul prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen. pentru care se poate introduce contestație în anulare și că se invocă în sprijinul contestației dovezi. La termenul de dezbateri din 10 septembrie 2013, apărătorul ales al contestatorului a susținut cererea de contestație astfel cum a fost formulată, reiterând oral argumentele expuse în scris, concluziile sale și ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al contestatorului fiind redate în practicaua prezentei decizii.
Analizând temeinicia cererii de contestație în anulare formulată de contestatorul M.M., Înalta Curte constată ca aceasta este nefondată având în vedere următoarele argumente: Potrivit art. 386 lit. b) C. proc. pen., împotriva hotărârii penale definitive se poate face contestație în anulare când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de încunoștința instanța despre aceasta împiedicare.
Incidența acestui caz de contestație în anulare implică următoarele condiții: a) dovedirea împrejurării că partea a fost în imposibilitate de a se prezenta la termenul la care s-a judecat cauza și, cumulativ, b) dovedirea împrejurării că partea a fost în imposibilitate de a încunoștința instanța despre această împiedicare; Din analiza actelor depuse de contestator în argumentarea cererii de contestație în anulare (contractul de muncă încheiat de contestator cu angajatorul spaniol I.G.M., certificatul de înregistrare a cetățeanului Uniunii eliberat de autoritățile spaniole, precum și comunicarea contractului de muncă, lucrare sau serviciu cu normă întreagă contractat de contestator în Spania la data de 6 septembrie 2012) rezultă ca fiind dovedit faptul că, la data judecării cauzei în recurs, 4 septembrie 2012, condamnatul M.M.
s-a aflat în imposibilitate obiectivă de prezentare în instanță întrucât era plecat din țară, aflându-se pe teritoriul Spaniei încă din data de 6 august 2012. Aceleași documente nu fac însă și dovada imposibilității contestatorului de a anunța instanța de recurs despre faptul împiedicării prezentării sale în instanță la același termen de judecată, rezidența într-un stat străin neconstituind, prin ea însăși, o împiedicare certă și absolută a posibilităților rezidentului de comunicare cu autoritățile statului național. Cum în speță contestatorul nu a făcut dovada concretă că, la data de referință, aflându-se pe teritoriul Spaniei, a fost în imposibilitate de a comunica instanței de recurs, prin una dintre modalitățile posibile (poștă, fax, e-mail), faptul neprezentării sale la termenul de judecată (4 septembrie 2012), în cauză nu este îndeplinită cea de a doua condiție cumulativă prev. de art. 386 lit. b) teza a II-a C. proc.
pen., astfel încât nu se poate vorbi despre incidența cazului prevăzut de textul de lege precitat. Sub același aspect se constată că susținerile contestatorului privind lipsa nejustificată a apărătorului ales pe care îl angajase anterior plecării din țară nu constituie dovezi ale împiedicării de comunicare invocate, acestea constituind elemente colaterale care nu pot avea incidență în raport cu cazul invocat și care nici nu au fost dovedite în vreun fel. Deopotrivă, nici starea de minoritate a fiului contestatorului la data judecării cauzei în recurs și nici precaritatea stării de sănătate a tatălui acestuia de la același moment nu pot constitui dovezi ale împiedicării prev. de art. 386 lit. b) teza a II-a C. proc.
pen., întrucât, așa cum s-a arătat anterior, contestatorul nu a făcut dovada imposibilității în care s-a aflat de a anunța instanța chiar și din Spania, iar aspectele invocate nu au fost dovedite. Pe cale de consecință, față de argumentele anterior expuse, Înalta Curte constată că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen., motiv pentru care cererea de contestație în anulare va fi respinsă ca nefondată. Având în vedere și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge, ca nefondată, cererea de contestație în anulare formulată de contestatorul M.M. împotriva deciziei penale nr. 2845 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 4270/105/2011. Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 10 septembrie 2013.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.