ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4478/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4478/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Sentința civilă nr. 125/F-cont din 15

mai 2013, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamanta SC O. SA, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta

A.N.A.F. - D.G.A.M.C., prin care a solicitat anularea Deciziei nr. D1 din 29

octombrie 2012, prin care s-a soluționat contestația împotriva Deciziei de

impunere nr. D2 din 3 aprilie 2012, anularea parțială a acestei din urmă

decizii, în ceea ce privește punctul 3 privind obligativitatea plății sumei de

1.152.739 RON, compusă din suma de 779.580 RON vărsăminte pentru persoanele cu

handicap, suma de 256.222 RON dobânzi/majorări de întârziere și suma de 116.937

RON penalități de întârziere, precum și a raportului de inspecție fiscală nr.

R1 din 3 aprilie 2012 cu privire la obligativitatea plății sumei de 1.152.739

RON și obligarea A.N.A.F. la plata sumei sus-menționate, actualizată cu

indicele de inflație până la data plății integrale și a dobânzii aferente de la

data reținerii sumei în mod nelegal și până la data plății integrale a

acesteia.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

În perioada 2008 -

2011, reclamanta a încheiat contracte de prestări servicii publicitate cu

anumite societăți, între care SC A.T. SRL Rm.Vâlcea și SC V.P. SRL Rm.Vâlcea,

în ipoteza prevăzută la art. 78 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 448/2006.

Astfel, se reține că

reclamanta a încheiat contracte cu SC A.T. SRL, aflate sub incidența Normelor

de aplicare de aplicare a Legii nr. 448/2006 - din anul 2007 - privind

procedura de autorizare a unităților protejate, conform căreia "în vederea

autorizării ca unitate protejată, solicitantul trebuie să se încadreze în una

din următoarele situații: a) operatori economici cu personalitate juridică,

indiferent de forma de proprietate și organizare, în cadrul cărora cel puțin

30% din numărul total de angajați cu contract individual de muncă sunt persoane

cu handicap".

Sub acest aspect, s-a

făcut dovada că această societate comercială are calitatea de persoană

protejată autorizată, conform Ordinului nr. 60/2007.

În anul 2011,

reclamanta a perfect un contract de parteneriat și cu SC V.P. SRL, aflat sub

incidența noii reglementări a autorizării, introdusă prin Ordinul nr.

1372/2010, unde la art. 3 lit. a) se prevede că în vederea autorizării ca

unitate protejată, entitatea trebuie să se încadreze în una dintre situațiile

prevăzute de art. 44 din Normele de aplicare a Legii nr. 448/2006, aprobate

prin H.G. nr. 268/2007, și anume, "operatori economici cu personalitate

juridică, indiferent de forma de proprietate și organizare, care au cel puțin

30% din numărul total de angajați persoane cu handicap încadrate cu contract

individual de muncă".

Și în privința

acestei societăți comerciale, s-a făcut dovada existenței autorizării ca

persoană protejată, astfel că, este infirmată reținerea organului fiscal în

ceea ce privește inexistența acestor documente justificative.

În opinia

reclamantei, însă, pentru a opera prezumția absolută instituită în favoarea sa,

de respectare a dispozițiilor art. 78 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 448/2006,

se susține că trebuia doar să facă dovada respectării dispozițiilor art. 43

alin. (2) și (5) din H.G. nr. 268/2007, respectiv contract comercial, factură

și dovada plății, iar activitatea persoanei cu handicap angajate urmând a fi

atestată prin contractul individual de muncă al persoanei cu handicap angajate,

fișa postului sau orice alt document emis de conducătorul unității protejate

autorizate, ceea ce se susține că a dovedit prin înscrisurile prezentate

organului de control.

Coroborând

prevederile art. 43 din H.G. nr. 268/2007, reprezentând Normele de aplicare a

Legii nr. 448/2006, text modificat prin H.G. nr. 89/2010, se concluzionează în

sensul că activitatea persoanei cu handicap reprezintă ansamblul activităților

realizate integral sau parțial de persoana cu handicap, în scopul obținerii

produsului comercial contractat, dovedite cu contract individual de muncă, fișa

postului și orice alt document provenit de la conducătorul unității protejate.

În prezenta cauză,

obiectul activității ce urma a fi prestată de persoanele cu handicap din cadrul

celor două societăți comerciale l-au reprezentat "serviciile de

publicitate", servicii despre care organul fiscal nu susține că nu s-au

realizat, ci faptul că nu s-a justificat cu documentele prevăzute de actul

normativ în vigoare, desfășurarea prin implicarea directă în prestarea acestora

de către personalul cu handicap din cadrul unităților protejate, așa cum

recunoaște șef serviciu marketing din cadrul SC O. SA în nota explicativă.

Astfel, analizând

înscrisurile anexate, a rezultat că au fost prezentate documente ce atestă

încadrarea numai a câte unei persoane cu handicap în unitățile protejate

cocontractante, (J.G. - la SC A.T. SRL, în privința celeilalte persoane Ș.A.,

neexistând dovada certificatului de persoană cu handicap și Ș.E.G. - la SC V.P.

SRL), fără a se putea stabili dacă respectivele persoane au fost implicate

efectiv în serviciul de publicitate achiziționat de reclamantă, cu atât mai

mult cu cât, parte din acești angajați nu aveau pregătirea necesară realizării

activității, iar pentru alții, handicapul nu permite folosirea în acest gen de

activitate. De altfel, contractele depuse conțin prevederi generice, fără a se

putea stabili implicarea acestora la realizarea produsului achiziționat.

La dosar există anexa

nr. 59 cuprinzând vărsămintele de la persoanele juridice cu handicap

neîncadrate, dar aceasta nu poartă datele necesare considerării acesteia ca

document justificativ, în sensul că nu face dovada precizărilor existente în

reglementarea legală aplicabilă cauzei și nu sunt prezentate facturi în care să

se regăsească explicitate serviciile și prețul acestora.

Pe de altă parte, se

subliniază că societățile contractante nu au probat că s-ar afla în ipoteza de

excepție prevăzută de art. 78 alin. (4

1

) din lege, în modificarea

introdusă la 10 iunie 2010, respectiv a condiției "ca minim 75% din

profitul obținut să fie destinat programelor de integrare socio-profesională

pentru persoane cu handicap din organizațiile respective. Astfel, acestea au

obligația de a prezenta un raport financiar la fiecare început de an, din care

să rezulte cum au fost utilizate fondurile obținute prin activitatea

comercială".

De asemenea, așa cum

s-a menționat anterior, nici în motivarea cererii introductive și nici în

precizarea la acțiune, reclamanta nu a detaliat argumentele pentru care

apreciază ca netemeinică și nelegală stabilirea în sarcina sa a obligației de

plată, ci face referiri exprese la necompetența materială a organului fiscal și

cu privire la existența prezumției de respectare a dispozițiilor art. 78 alin.

(3) lit. b) din Legea nr. 448/2006, ceea ce nu este suficient în anularea

actelor administrative contestate.

Cu privire la

solicitarea de restituire a dobânzilor, se vor urma prevederile pct. 4 Cap. 2

din Anexa la O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire

și de rambursare a sumelor la buget, precum și de acordare a dobânzilor

cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea

termenului legal, aspect ce nu poate face obiectul prezentei acțiuni.

exercitată în cauză

Împotriva Sentinței

civile nr. 125/F-cont din 15 mai 2013 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen

legal, reclamanta SC O. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul declarat de

reclamantă s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea hotărârii atacate,

în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanta a reiterat, în esență, susținerile formulate

prin cererea de chemare în judecată, referitoare la emiterea deciziei

contestate de către o instituție care nu avea competența materială de a

constata îndeplinirea, respectiv, neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de art.

78 alin. (3) din Legea nr. 448/2006 și la aplicarea sancțiunii în cuantumul și

modalitatea prevăzută de lege.

Recurenta a susținut

că, în mod neîntemeiat, instanța de fond a respins critica privind necompetența

materială a pârâtei, fără a analiza, în detaliu, susținerile pe care le-a

formulat atât prin acțiunea introductivă, cât și prin concluziile scrise,

referitoare la faptul că una dintre instituții publice, care era și abilitată

legal, în speță, I.T.M. Vâlcea, a statuat că societatea a respectat obligațiile

prevăzute la art. 78 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 448/2006, republicată.

Reclamanta a arătat

că este nejustificată susținerea instanței de fond, conform căreia I.T.M.

Vâlcea nu a verificat obligația de plată la bugetul consolidat a sumei

reprezentând 50% din salariul de bază minim brut, având în vedere că organele

de inspecție a muncii au verificat respectarea dispozițiilor art. 78 alin. (2)

și (3) din Legea nr. 448/2006, republicată, astfel cum, inclusiv intimata a

recunoscut prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond.

Ori, art. 78 alin.

(3) din actul normativ menționat se referă exact la posibilitatea ca societatea

să opteze pentru una din cele două obligații prevăzute de acest text de lege,

situație în care, dacă SC O. SA a respectat una dintre ele, în speță,

dispozițiile art. 78 alin. (3) lit. b), nu poate fi obligată și la respectarea

prevederilor art. 78 alin. (3) lit. a).

Recurenta a afirmat

că, prin înlăturarea apărărilor pe care le-a formulat, instanța de fond a iscat

un conflict juridic deoarece prin recunoașterea valabilității actelor

administrative contestate în cauză, a invalidat Procesul-verbal de control P1,

emis de I.T.M. Vâlcea, și-a depășit atribuțiile cu care a fost învestită prin

cererea dedusă judecății și și-a încălcat propria competență materială.

În opinia

reclamantei, susținerea instanței de fond conform căreia, societatea nu a

detaliat argumentele pentru care apreciază ca netemeinică și nelegală

stabilirea în sarcina sa a obligației de plată, este nefondată.

A arătat că prin

afirmațiile înserate în acțiunea introductivă și probate cu înscrisurile depuse

la dosar, a făcut dovada că a respectat dispozițiile art. 78 alin. (3) lit. b)

din Legea nr. 448/2006, întrucât pentru a beneficia de prezumția absolută de respectare

a prevederilor legale în vigoare instituite în favoarea oricărei autorități sau

instituții publice care optează pentru îndeplinirea condițiilor prevăzute de

textul de lege menționat, trebuia să facă doar dovada respectării prevederilor

art. 43 alin. (2) și (5) din H.G. nr. 268/2007, dovadă pe care a făcut-o la

momentul efectuării inspecției fiscale, conform documentelor existente la

dosar.

formulate de intimata A.N.A.F. - D.G.A.M.C.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, intimata-pârâtă A.N.A.F. - D.G.A.M.C. a solicitat

respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și

temeinică, reiterând apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului

în primă instanță.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și

lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs

formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele:

Susținerile

recurentei-reclamante privind necompetența materială a organului fiscal de a

constata respectarea, respectiv, nerespectarea prevederilor Legii nr. 448/2006,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt neîntemeiate.

Potrivit

dispozițiilor art. 78 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 448/ 2006,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, invocate de recurentă

în susținerea acestei critici: "(2) Autoritățile și instituțiile publice,

persoanele juridice, publice sau private, care au cel puțin 50 de angajați, au

obligația de a angaja persoane cu handicap într-un procent de cel puțin 4% din

numărul total de angajați.

(3) Autoritățile și

instituțiile publice, persoane juridice, publice sau private, care nu angajează

persoane cu handicap în condițiile prevăzute la alin. (2), pot opta pentru

îndeplinirea uneia dintre următoarele obligații: a) să plătească lunar către

bugetul de stat o sumă reprezentând 50% din salariul minim brut pe țară

înmulțit cu numărul de locuri de muncă în care nu au angajat persoane cu

handicap; b) să achiziționeze produse sau servicii realizate prin propria

activitate a persoanelor cu handicap angajate în unitățile protejate

autorizate, pe bază de parteneriat, în sumă echivalentă cu suma datorată la

bugetul de stat, în condițiile prevăzute la lit. a) (...)

(5) Monitorizarea și

controlul respectării prevederilor alin. (2) și (3) se fac de către Inspecția

Muncii."

Conform prevederilor

art. 100 alin. (1) lit. c) din legea menționată, în vigoare la data emiterii

actelor administrative contestate, constituie contravenție și se sancționează

cu amendă de la 15.000 RON la 20.000 RON, nerespectarea dispozițiilor art. 78

din lege, iar alin. (3) al aceluiași articol prevede: "Constatarea

contravențiilor și aplicarea amenzilor contravenționale prevăzute la alin. (1) lit.

c) se fac de către personalul Inspecției Muncii."

Din interpretarea

dispozițiilor legale menționate rezultă că monitorizarea și controlul

respectării prevederilor alin. (2) și (3) din Legea nr. 448/2006, se realizează

de către Inspecția Muncii numai în ceea ce privește obligația de a angaja

persoane cu handicap sau de a plăti o sumă calculată conform prevederilor

legale mai sus enunțate, nu și în privința administrării acestei sume, sub

aspectul declarării, stabilirii, verificării fiscale și colectării

contribuției, care intră în competența A.N.A.F., potrivit art. 1 alin. (3) din

O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., cu modificările și completările

ulterioare.

În cauză, reclamanta

a solicitat anularea Deciziei nr. D1 din 29 octombrie 2012 emisă de A.N.A.F. -

D.S.C., prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de

societate împotriva Deciziei de impunere nr. D2 din 3 aprilie 2012.

Decizia de impunere

nr. D2 din 3 aprilie 2012 a fost emisă de D.G.A.M.C. - Activitatea de Inspecție

Fiscală, în baza Raportului de inspecție fiscală nr. R1 din 3 aprilie 2012,

întocmit în conformitate cu prevederile art. 94 și art. 95 din O.G. nr. 92/2003

privind C. proc. fisc., cu modificările și completările ulterioare, prin care

s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei totale de

1.152.739 RON, reprezentând 779.580 RON vărsăminte de la persoane juridice,

pentru persoanele cu handicap neîncadrate, 256.222 RON dobânzi/majorări de

întârziere aferente și 116.937 RON penalități de întârziere.

Prin urmare, în acord

cu opinia exprimată de judecătorul fondului, instanța de control judiciar

reține că verificarea achitării obligațiilor de plată la bugetul de stat

consolidat, categorie în care intră și vărsămintele de la persoanele juridice

pentru persoanele cu handicap neîncadrate, conform prevederilor O.M.F.P. nr.

80/2007, este dată în competența autorității publice pârâte, fiind distinctă de

atribuțiile de monitorizare și control ce revin Inspecției Muncii, potrivit

art. 78 alin. (5) din Legea nr. 448/2006.

În fundamentarea

acestei concluzii, prima instanță a aplicat în mod corect dispozițiile legale

incidente în speță, în raport de elementele de fapt ale cauzei, a analizat

toate susținerile formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată

și a înlăturat, motivat, argumentele prezentate de societate referitoare la

respectarea obligațiilor prevăzute de art. 78 alin. (3) din Legea nr. 448/2006,

raportat la conținutul Procesului-verbal de control P1, încheiat de I.T.M.

Vâlcea.

Susținerea recurentei

conform căreia, prin invalidarea procesului verbal de control încheiat de

I.T.M. Vâlcea, instanța de fond și-a depășit atribuțiile cu care a fost

învestită prin acțiunea dedusă judecății, nu poate fi reținută.

Astfel, în

considerentele hotărârii recurate, prima instanță nu a analizat legalitatea și

temeinicia procesului-verbal de control întocmit de organele de inspecție a

muncii, iar referirea la constatările din cuprinsul acestuia a fost făcută

numai în contextul apărărilor formulate de reclamantă, fără ca, concluzia

exprimată cu privire la legalitatea actelor administrativ fiscale contestate în

cauză, în temeiul art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc.

fisc., să echivaleze cu o pronunțare asupra legalității procesului-verbal de control.

În ceea ce privește

criticile formulate de reclamantă pe fondul pricinii, Înalta Curte apreciază,

de asemenea, că sunt neîntemeiate.

Analizând materialul

probator administrat de părți, în mod corect instanța de fond a reținut că

reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 78 alin. (3) lit. b) din Legea nr.

448/2006, deoarece nu s-a făcut dovada cu documentele prevăzute la art. 43

alin. (5) din H.G. nr. 268/2007, că persoanele cu handicap angajate de

unitățile protejate autorizate au desfășurat în mod direct serviciile

contractate, în sensul că nu au fost prezentate contracte individuale de muncă

ale persoanelor cu handicap angajate, fișele de post ale acestora sau orice alt

document emis de conducătorul unității protejate autorizate, care să probeze achiziționarea

de produse sau servicii realizate prin propria activitate a persoanelor cu

handicap angajate.

În condițiile

nerespectării cerinței legale menționate, împrejurarea că SC A.T. SRL și SC

V.P. SRL, cu care reclamanta a încheiat contracte de prestări servicii de

publicitate, îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru funcționarea ca

unități protejate, nu este de natură a conduce la exonerarea reclamantei de

obligația de plată a sumei stabilită în sarcina sa prin actele administrativ

fiscale contestate.

Pentru considerentele

expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței atacate, în

temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantă,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC O. SA împotriva Sentinței civile nr. 125/F-cont din

15 mai 2013 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - MI