ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4383/2014

Decizia nr. 4383/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată și precizată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 456 din 27 noiembrie 2012 privind soluționarea contestației formulate de SC A. SA din Târgoviște înregistrată la Direcția generală de soluționare a contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală din 08 mai 2012, în ceea ce privește respingerea contestației SC A. SA Târgoviște pentru suma de 3.218.756 RON (pct. 1-3 din dispozitivul deciziei atacate).

Prin precizarea acțiunii, reclamanta a solicitat anularea în tot a deciziei de impunere din 30 martie 2012 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, aparținând Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, Activitatea de Inspecție Fiscală.

Motivând acțiunea, reclamanta a arătat că, în mod neîntemeiat, organul de inspecție fiscală, în baza deciziei de impunere din 30 martie 2012 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, a stabilit în sarcina sa obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum total de 3.252.899 RON, reprezentând impozit pe profit datorat de persoane juridice române, în cuantum de 1.249.411 RON, la care se adaugă majorări de întârziere în cuantum de 1.462.872 RON; taxa pe valoarea adăugată, în cuantum de 38.010 RON, la care se adaugă majorări de întârziere în cuantum de 20.877 RON; impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți-persoane juridice nerezidente, în cuantum de 145.425 RON, la care se adaugă majorări de întârziere în cuantum de 227.855 RON, contribuții pentru concedii și indemnizații de la persoane juridice sau fizice, în cuantum de 35.607 RON, la care se adaugă majorări de întârziere în cuantum de 22.276 RON; vărsăminte de la persoanele juridice, pentru persoanele cu handicap neîncadrate, în cuantum de 10.360 RON, la care se adaugă majorări de întârziere în cuantum de 40.206 RON.

A învederat că normele legale privind durata inspecției fiscale au un caracter imperativ, formularea utilizată de legiuitor, respectiv durata inspecției nu poate fi mai mare de 6 luni, fiind lipsită de orice echivoc cu privire la caracterul normelor legale incidente.

Un alt motiv de nulitate, care afectează în parte validitatea actelor administrative fiscale atacate, are în vedere împrejurarea că organul fiscal a încălcat dispozițiile legale care reglementează prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale și respectiv perioada supusă inspecției fiscale.

Arată că obligației corelative de plată trebuie să corespundă și dreptul de încasare a acesteia, la a cărui naștere se raportează și curgerea termenului de prescripție extinctivă de 5 ani.

Reclamanta a apreciat că, în condițiile art. 93 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., organul fiscal avea obligația de a constata împlinirea termenului de prescripție a dreptului de stabilire a obligației fiscale și de a proceda la încetarea procedurii de emitere a titlului de creanță fiscală.

A mai învederat că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, act normativ în vigoare la momentul împlinirii termenului de prescripție, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesoriile.

Un alt motiv de nulitate absolută a actului administrativ constă în faptul că avizul de inspecție fiscală se comunică contribuabilului, în scris, înainte de începerea inspecției fiscale, cu 30 de zile pentru marii contribuabili și cu 15 zile pentru ceilalți contribuabili.

Pe fond arătat că actul administrativ atacat este lovit de nulitate absolută.

În mod neîntemeiat organul fiscal a constatat că suma de 2.107.036.265 ROL, reprezentând diminuare a valorii terenului „Gospodărie anexa” - în suprafață de 22.694 m.p., cu ocazia efectuării reevaluării de la data de 31 decembrie 2003, trebuia înregistrată la data de 31 decembrie 2003, în cont de cheltuială și nu prin diminuarea plusurilor din reevaluarea celor 11 terenuri, în sumă de 215.367.030.422 ROL, așa cum a procedat SC A. SA.

În speță își găsesc aplicabilitatea dispozițiile pct. 71

5

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. aprobată prin H.G. nr. 44/2004, care stabilesc că „pentru determinarea valorii rămase neamortizate, în cazul mijloacelor fixe cu valoare contabilă evidențiată în sold la 31 decembrie 2003, în valoarea de intrare fiscală se includ și reevaluările efectuate, potrivit legii, până la acea dată” respectiv H.G. nr. 1553/2003.

Față de această situație, în mod greșit organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei un impozit pe profit suplimentar în cuantum de 33.713 RON, la care se adaugă accesoriile aferente.

În mod neîntemeiat organele de inspecție fiscală au constatat un profit impozabil aferent perioadei 2005-2006, în sumă de 502.957 RON, structurat astfel pentru anul 2005, suma de 475.149 RON, pentru anul 2006, suma de 27.808 RON.

Conform art. 22 alin. (5) corelat cu art. 19 C. fisc. și pct. 57 din H.G. nr. 44/2004 înregistrarea și menținerea în capitaluri proprii a rezervelor constituite în baza unor acte normative nu se consideră modificarea destinației sau distribuție ca să fie tratată ca element similar veniturilor.

Reclamanta a precizat că această concluzie este în contradicție cu actele normative în vigoare. A menționat că diferența din reevaluare pe care organele de inspecție fiscală nu o includ în valoarea fiscală a terenurilor rezultă ca urmare a reevaluărilor efectuate conform dispozițiilor legale, respectiv H.G. nr. 1553/2003 la data de 31 decembrie 2003, precizând că este singurul impozit pe profit care nu se calculează prin cumulare, restul activității din perioada fiscală respectivă, pentru care majorările și penalitățile se calculează de la data respective (25.07.2005), iar pentru celelalte sume pentru care s-a stabilit impozit pe profit suplimentar, majorările și penalitățile se calculează începând cu data de 15 aprilie 2009 (întrucât din anul 2004 pana in anul 2007 societatea a înregistrat pierdere fiscala). Din perioada verificată, primul an pentru care s-a calculat profit impozabil a fost anul 2008 cu scadență 15 aprilie 2009.

Totodată, a arătat că în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) pct. 33 lit. c) C. fisc., coroborate cu prevederile pct. 29 alin. (3) și pct. 110 din Reglementările contabile conforme cu directivele europene aprobate prin O.M.F.P. nr. 1752/2005, în valoarea fiscală a imobilizărilor corporale se include și reevaluarea contabilă făcută potrivit legii, (H.G. nr. 1553/2003), situație în care valoarea reevaluată se substituie valorii de intrare a acestor imobilizări.

Din această perspectivă a apreciat cert faptul că surplusul din reevaluare se ia în calculul amortizării, fiind deductibil fiscal, având în vedere că valoarea rezultată din reevaluare este atribuită activului, înlocuind astfel costul de achiziție/de producție atribuit inițial acelui activ și, după cum este știut ultima reevaluare conform legii și deci recunoscută fiscal este cea de la 31 decembrie 2003 efectuată conform H.G. nr. 1553/2003. Astfel, este evident că mențiunea de la art. 33 alin. (7) lit. a) C. fisc. este valabilă pentru activele achiziționate începând cu 01 ianuarie 2004, așa după cum este știut faptul că, potrivit art. 24 alin. (4) lit. a) C. fisc., terenurile nu reprezintă active amortizabile.

Referitor la raportul de inspecție fiscală din 30 martie 2012, pct. 3, la acest punct a precizat că prin adresa din 19 aprilie 2005 a solicitat Ministerului Finanțelor Publice un punct de vedere cu privire la aceste aspecte, iar prin adresa din 26 mai 2055 instituția amintită le-a răspuns că în valoarea de intrare fiscală se includ și reevaluările efectuate la 31 decembrie 2003 (H.G. nr. 1553/2003). Astfel, în condițiile în care pentru tranzacțiile efectuate conform art. 33 C. fisc. s-a calculat și virat impozit pe profit, la rândul 37 din declarația 101/2005 trebuia menționat „0” (zero) în loc de „-741.185” RON, aspect sesizat de organul de inspecție fiscală, dar care, în loc să reglementeze calculul, a preferat să preia sume neconforme cu declarația 101/2005 (raportul de inspecție fiscală din 30 martie 2012, s-a preluat rândul 37 cu suma de „741.185” în loc de „-741.185”).

Totodată, arată reclamanta, organul de inspecție fiscală a încadrat în mod neîntemeiat toate prestările de servicii (comision agent) ca aparținând prevederilor art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și aplicate conform pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

A susținut că, în realitate, aceste prestări de servicii au fost înregistrate pe baza art. 21 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., respectiv „cheltuieli pentru marketing, studiul pieței, promovarea pe piețele existente sau noi...” și aplicate conform pct. 23 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, care stabilesc: „În cazul în care, prin cumularea rezultatului curent cu cel reportat, contribuabilul înregistrează profit contabil, precum și în situația în care contribuabilul se afla înăuntrul perioadei de recuperare a pierderii fiscale, conform legii, cheltuielile prevăzute la art. 21 alin. (2) lit. i) C. fisc. sunt deductibile”.

Cu privire la contractul de agent încheiat intre SC A. SA Târgoviște și domnul B., a precizat că în baza convenției din 19 mai 2007, încheiată între SC C. SRL (în calitate de cedent) și SC A. SA (în calitate de cesionar), a fost cesionat către SC A. SA contractul (acordul de agent) din 15 august 2005, încheiat intre SC C. SRL (în calitate de client) și dl. B. (în calitate de agent), comisionul fiind de 281.295 RON.

Cu privire la acordul de consultanță din 11 septembrie 2008 încheiat între SC A. SA Târgoviște și D. (comision calculat pentru contractul de vânzare bunuri, încheiat între SC A. SA și E. Banglades), în mod neîntemeiat organul fiscal a calculat un profit impozabil în sumă de 219.723 RON (262.267-42.544).

Față de acest aspect, a învederat faptul că inspectorii fiscali nu au avut în vedere raportul de activitate al D. din data de 13 septembrie 2009, pus la dispoziția organului fiscal de către SC A. SA Târgoviște.

Cu privire la contractul de agenție încheiat între SC A. SA Târgoviste și F. (comision calculat pentru contractul de vânzare bunuri, încheiat între SC A. SA și SC C. SA Franța), a menționat că SC A. SA Târgoviște a prezentat raportul de activitate încheiat cu acest agent, dar nici acest document justificativ nu a fost avut în vedere de către organul fiscal, cu atât mai mult cu cât acest raport a fost înaintat în copie inclusiv la semnarea minutei privind discuția finală cu contribuabilul.

Referitor la suma de 306.619 RON considerată nedeductibilă (comision agent G., H.), a precizat că această sumă s-a înregistrat în baza clauzelor contractuale și pe baza referatului către conducerea societății prin care comisioanele oprite direct de cele 2 firme enumerate.

Veniturile societății nu au fost reduse cu acest comision, ci au fost înregistrate la valorile înscrise in contractele încheiate și respectiv în documentele justificative - facturi, dispoziții de livrare - prevăzute de legislația în vigoare, documente ce au stat la baza stabilirii veniturilor fiscale luate în calculul impozitului pe profit. Facturile respective au fost încasate din acreditivul deschis de client, la valori cuprinse in contractul dintre părți, mai puțin comisionul cuvenit agentului local, așa cum s-a convenit în termenii contractuali.

Referitor la concluzia organului fiscal potrivit căreia din verificarea efectuată de către organele de inspecție fiscală asupra documentelor justificative și de evidenta contabilă ale SC A. SA, a fost constatat faptul că operatorul economic a acordat în mod nelegal tichete de masă salariaților, în perioada iulie - decembrie 2005, în baza contractului colectiv de muncă pe unitate, în sumă de 364.972 RON, în condițiile în care în această perioadă de timp, a înregistrat obligații bugetare restante, a învederat faptul că nu sunt incidente prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 79/2001, fiind o societate cu capital privat.

Referitor la TVA în cuantum de 38.010 RON, la care se adaugă majorări de întârziere în cuantum de 20,877 RON aferent debitului în suma de 38.010 RON a menționat că este formată din TVA aferent cheltuielilor de protocol nedeductibili pentru anii 2004-2009 în valoare de 22.695 RON și TVA aferent cheltuielilor nedeductibile cu combustibil pentru perioada 05.2009 - 31.08.2010 în valoare de 15.315 RON.

Referitor la TVA nedeductibil aferent cheltuielilor de protocol nedeductibile constatate de organul fiscal în perioadă august 2004 - august 2010, s-a menționat că aceste sume au fost determinate având la baza declarația anuala a impozitului pe profit, nu s-au întocmit note contabile de stornare a TVA-lui aferent acestora și implicit nu au fost raportate în Declarația 300 ca rectificare a sumelor declarate anterior.

Nedeductibilitatea TVA-ului aferent cheltuielilor cu combustibilul constatat de organul fiscal în perioada 2009 - august 2010, face referire la autoturismele societății pentru care nu avea dreptul să deducem TVA, în condițiile în care acestea ar fi fost folosite exclusiv ca autoturisme de transport persoane - art. 145

1

limitări speciale ale dreptului de deducere.

Cu privire la impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți - persoane juridice nerezidente, în cuantum de 145.425 RON, la care se adaugă majorări de întârziere în cuantum de 227.855 RON s-a menționat că aceste sume sunt determinate de considerarea ca nedeductibile a cheltuielilor cu prestările servicii menționate, motiv pentru care au urmat regimul juridic al acestora.

Totodată, relativ la I. Cipru a precizat că a fost încheiat cu această firma contractul privind reprezentarea clientului (SC A. SA) în vânzări către G. India, J. India; în contract se specifică activitățile pe care prestatorul se obliga să le desfășoare și în același timp și cota procentuală a comisionului (inițial 8,5%, redus prin act adițional la 7%).

Referitor la suma de 54.109 RON în relația cu G. India, a menționat că nota contabilă 622=411 nu face decât să recunoască caracterul licit și corect al operațiunii contabile făcute, adică o diminuare a creanței față de terț; recunoașterea caracterului deductibil al cheltuielii înregistrate, fiind vorba de o realizare a unui venit din exploatare mai mic decât cel preconizat inițial, prin acceptarea unor costuri plătite și în acest fel să fie realizate pe teritoriul României.

Cu privire la contribuțiile pentru concedii și indemnizații de la persoane juridice sau fizice, în cuantum de 35.607 RON, la care se adaugă majorări de întârziere în cuantum de 22.276 RON aferent debitului în discuție, s-a menționat că acesta este aferent plăților compensatorii de concediere acordate de societate salariaților la încetarea contractelor individuale de muncă.

Totodată, s-a precizat că plățile compensatorii au fost anulate în parte de instanța judecătorească, iar de la suma de 4.189.087 RON, s-a ajuns la suma brută de 1.688.896 și, prin urmare, chiar dacă ar îmbrățișa punctul de vedere al organului fiscal, ar rezulta suma de 2.500.191 RON brut plăți compensatorii, la care se aplică 0,85% fond concedii și indemnizații, suma totală fiind de 21.252 RON (2500191x0,85%=21252 lei.).

Referitor la vărsămintele de la persoanele juridice, pentru persoanele cu handicap neîncadrate, în cuantum de 10.360 RON, la care se adaugă majorări de întârziere în cuantum de 40.206 RON, reclamanta a arătat că suma reprezintă, în opinia organului fiscal, consecința faptului că în perioada septembrie 2004 - decembrie 2004 SC A. SA nu a calculat, înregistrat și virat către bugetul general consolidat suma de 10.360 RON, reprezentând vărsăminte de la persoane juridice, pentru persoanele cu handicap neîncadrate.

În legătură cu această sumă, prin decizia atacată s-a dispus desființarea parțială a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 30 martie 2012 emisa de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili pentru suma de 34.143 RON, reprezentând: 10.360 RON - vărsăminte de la persoane juridice pentru persoanele cu handicap neîncadrate 23.783 RON - majorări de întârziere aferente.

Reclamanta a precizat cu privire la suma de 16.423 RON, în privința căreia nu s-a dispus desființarea actului administrativ fiscal, că un prim aspect este incidența prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale și totodată, potrivit dispozițiilor art. 42 și art. 43 din O.U.G. nr. 102 din 29 iunie 1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, sunt exceptați de la plata obligatorie prevăzută la alin. (1) agenții economici, autoritățile și instituțiile publice care fac dovada că au solicitat trimestrial la agențiile județene de ocupare a forței de muncă, respectiv a municipiului București, repartizarea de persoane cu handicap calificate în meseriile respective și că acestea nu au repartizat astfel de persoane în vederea angajării.

În drept, a invocat prevederile dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 98, art. 104, art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., Ordinul nr. 14 din 05 ianuarie 2010 privind condițiile și modalitățile de anulare a inspecției fiscale.

Prin întâmpinarea formulată pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Susține că actul administrativ fiscal este lovit de nulitate numai în anumite condiții, respectiv pentru lipsa numelui, prenumelui și calității persoanei împuternicite a organului fiscal, a numelui și prenumelui ori denumirii contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, iar nerespectarea prevederilor din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la modul de comunicare a avizului de inspecție fiscală, nu este încadrat de legiuitor între elementele care pot atrage nulitatea deciziei de impunere din 30 martie 2012 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală.

În ceea privește fondul cauzei, a învederat că decizia nr. 456 din 27 noiembrie 2012, în ceea ce privește pct. 1-3, contestate de către reclamantă, este legală și temeinică fapt ce rezultă din cuprinsul deciziei ce a fost pe larg motivată.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta SC A. SA a solicitat a se constate că pârâta nu aduce niciun argument de natură să înlăture aspectele de nelegalitate invocate prin acțiune. Totodată, prin cerere separată reclamanta a solicitat în dovedire proba cu înscrisuri și expertiză contabilă/fiscal judiciară.

Prin sentința nr. 198 din 16 septembrie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins

excepțiile privind nulitatea actelor contestate și excepția prescripției obligațiilor fiscale aferente anului 2004 , a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și, în consecință, a

anulat în parte decizia nr. 456 din 27 noiembrie 2012 și decizia de impunere din 30 martie 2012 emise de

Agenția Națională de Administrare Fiscală

în sensul că sumele datorate de reclamantă, potrivit raportului de expertiză totalizează 220.391 RON și se compun din: 22.695 RON TVA; 17.929 RON accesorii TVA; 16.423 RON accesorii vărsăminte persoane handicap neîncadrate; 54.109 RON impozit venituri persoane juridice nerezidente; 109.235 RON accesorii impozit venit persoane juridice nerezidente.

Totodată, a menținut restul dispozițiilor actelor contestate.

Pentru a se pronunța astfel, e

xaminând actele și lucrările dosarului raportat la dispozițiile legale incidente în cauză, instanța a reținut referitor la motivul de nulitate a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 30 martie 2012 privind obligația de transmitere a avizului de inspecție fiscală prin încălcarea de către organele de inspecție fiscală a dispozițiilor art. 101 și art. 102 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată că din analiza ordinului de serviciu din 04 iunie 2010, anexa la raportul de inspecție fiscală din 30 martie 2012 reiese că organele de inspecție fiscală au fost delegate la SC A. SA „pentru inspecție fiscală parțială - control ulterior privind TVA, soluționare deconturi cu suma negativă de TVA cu opțiune de rambursare”.

De altfel, la art. 102 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. republicată, cu modificările și completările ulterioare comunicarea avizului de inspecție fiscală nu este necesară pentru soluționarea unor cereri ale contribuabilului; în cazul unor acțiuni îndeplinite ca urmare a solicitării unor autorități, potrivit legii; în cazul controlului inopinat și al controlului încrucișat; în cazul refacerii controlului ca urmare a unei dispoziții de reverificare cuprinse în decizia de soluționare a contestației.

Potrivit prevederilor art. 102 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, avizul de inspecție fiscală se comunică contribuabilului, chiar în cursul efectuării inspecției pentru soluționarea cererii, nemaifiind aplicabile prevederile art. 102 alin. (1) lit. a) din același act normativ, așa cum în mod eronat,afirmă contestatara.

Art. 46 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede expres care sunt cauzele de nulitate ale unui act administrativ fiscal, respectiv: „Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.”

Așadar, arată instanța potrivit acestor dispoziții legale, actul administrativ fiscal este lovit de nulitate numai în situațiile anterior menționate, nerespectarea prevederilor din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la modul de comunicare a avizului de inspecție fiscala, nefiind încadrată de legiuitor între elementele care pot atrage nulitatea deciziei de impunere din 30 martie 2012 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală.

În ceea ce privește prescrierea dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili obligații fiscale la sursa impozit pe profit este neîntemeiată. Potrivit art. 98 alin. (1) și art. 91 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel, iar termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.

Prin urmare, termenul de prescripție al dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale începe să curgă de la data de întâi ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, reprezentată de termenul legal de depunere a declarației fiscale.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, prin raportul de expertiză efectuat, s-a concluzionat că sumele datorate de către reclamanta bugetului de stat, totalizează 220.391 RON, iar impozitul pe profit suplimentar stabilit de inspecția fiscala nu este datorat de pârâtă.

Pârâta a susținut că sumele reținute de expertiza contabilă ca fiind datorate de către reclamantă bugetului de stat, ce totalizează 220.391 RON, nu sunt corect determinate, însă nu a solicitat ca instanța să încuviințeze o altă expertiză, iar obiecțiunile la raportul întocmit în cauză, făcute peste termen reiau cele susținute prin întâmpinarea formulată, fără a înlătura cu argumente cele reținute de expertul desemnat în cauză.

Expertul a răspuns la fiecare critică adusă de pârâtă, argumentând fiecare susținere în parte, instanța neputând proceda la înlăturarea raportului de expertiză și reține argumentele pârâtei.

Împotriva sentinței nr. 198 din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea acestuia s-a arătat că întreaga motivare a instanței este bazata pe raportul de expertiză efectuat în cauză.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă, intre altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare.

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

Faptul că s-a efectuat o expertiză contabilă în cauză, nu scutește judecătorul unei cauze de a-și motiva hotărârea și de a analiza susținerile părților, cu raportare directa la situația de fapt și de drept.

De asemenea, nemotivarea are și conotații care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât ne aflăm în situația nesocotirii unei obligații legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii in cazurile prevăzute de lege (Ioan Leș, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, pag. 842).

Astfel, având în vedere cele menționate anterior, considerăm că sentința civilă recurată este nemotivată și nelegală.

Instanța de fond a motivat hotărârea prin prisma concluziilor raportului de expertiza contabilă, concluzii pe care le considerăm interpretate greșit.

Instanța de judecată, la pronunțarea sentinței s-a bazat numai pe concluziile expertizei contabile, neluând în calcul întreg materialul probator de la dosarul cauzei și întreaga legislație în materie.

Apărările intimatei și procedura derulată în recurs

Reclamanta SC A. SA prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului arătând că această critică nu poate fi primită, sentința al cărei control de legalitate urmează a fi făcut răspunzând atât exigențelor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., cât și exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, fiind în deplină concordanță cu condițiile statuate prin practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura cauzei și a hotărârii. În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea hotărârilor în diferite state, însă este necesar ca, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea sa evidențieze chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate.

În același sens, în deplină concordanță cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța supremă a statuat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

În raport de cele mai sus arătate, urmează să constatați că sentința recurată a fost pronunțată cu respectarea cerințelor prescrise atât de legislația națională, cât și de practica europeană, aceasta relevând o analiză a chestiunilor esențiale învederate instanței de fond, a raporturilor juridice și a situației juridice prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar, instanța realizând un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Sentința nr. 198/2013 contestată se sprijină exclusiv în motivare pe concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

De altfel, aceasta menționează în cuprinsul ei că „expertiza a stabilit că societatea datorează din decizia de impunere din 30 martie 2012, următoarele sume: taxa pe valoare adăugată - 22.695 RON; accesorii taxa pe valoare adăugată - 17.929 RON; accesorii vărsăminte persoane handicap neîncadrate - 16.423 RON; impozit venituri persoane juridice nerezidente - 54.109 RON; accesorii impozit venituri persoane juridice nerezidente - 109.235 RON; Total sume datorate 220.391.

„Expertul a răspuns la fiecare critică adusă de pârâtă, argumentând fiecare susținere în parte, instanța neputând proceda la înlăturarea raportului de expertiză și reține argumentele pârâtei”.

În raport și de critica recurentei, Înalta Curte reține că în cauză nu se poate releva o motivare proprie a instanței. Aceasta s-a mărginit să-și însușească în totalitate expertiza, fără ca din cuprinsul hotărârii să transpară motivele pentru care instanța a înlăturat cele reținute în decizia contestată, cu referire la actele și înscrisurile relevante.

Acest lucru echivalează cu o nemotivare a hotărârii, ceea ce concluzionează că recursul nu poate fi altfel soluționat, în conformitate și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, altfel decât prin admiterea sa.

Nemotivarea hotărârii, prin lipsa elementelor de judecată proprie ale instanței constituind pe de o parte motiv de recurs, dar putând fi invocată și din oficiu, conduce la nelegalitatea de plano a hotărârii.

Nu este vorba în speță despre o înlăturare a raportului de expertiză efectuat ori a concluziilor acestuia, însă raportul constituie doar o probă, administrată spre aflarea adevărului juridic care trebuie coroborată cu celelalte înscrisuri sau dovezi administrate.

Față de cele mai sus expuse, recursul se apreciază a fi întemeiat în conformitate cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte să caseze sentința, cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 198 din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2014.