ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1987/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 4825 din 10 septembrie

2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.N.S.A.S., în contradictoriu

cu pârâtul V.M., și a constatat calitatea de lucrător al Securității a

pârâtului.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că pârâtul, anterior

anului 1989, a avut calitatea de ofițer, cu grad de locotenent-major, în cadrul

I.J.S. Olt și că, în această calitate, prin activitățile desfășurate și

consemnate în notele informative și de analiză, a adus atingere drepturilor și

libertăților fundamentale recunoscute și garantate de legislația în vigoare la

acea dată, respectiv dreptul la viață privată, dreptul la liberă exprimare și

libertatea opiniei, elemente ce formează conținutul noțiunii de lucrător al

Securității, în sensul prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul.

În motivarea

recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.,

pârâtul a reiterat apărările invocate în fața instanței de fond, prin

întâmpinarea formulată în cauză, susținând, în esență, că prima instanță a

considerat fără temei că, în ceea ce îl privește, ar fi întrunite condițiile

prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008; de asemenea, susține că

prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției prematurității acțiunii, pe

care a invocat-o prin întâmpinare.

Înalta Curte,

examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, în ceea ce

privește fondul cauzei, se reține că sunt aplicabile prevederile art. 2 lit. a)

din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit cărora, prin „

lucrător al

Securității”

se

înțelege

„orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de

subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate,

inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945-1989, a desfășurat activități prin

care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului

”.

Rezultă din textul

legal citat, că două sunt condițiile prevăzute de lege pentru ca o persoană să

poată fi considerată „

lucrător al Securității”:

calitatea

de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie

de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945-1989, și desfășurarea

de activități prin care să fi suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți

fundamentale ale omului.

Așa

cum rezultă din actele dosarului, nefiind contestat nici de către pârât, acesta

a avut, în perioada prevăzută de lege, calitatea de

ofițer al Securității, prima condiție legală fiind, deci, îndeplinită.

Pentru

a fi întrunită cea de-a doua condiție este necesar, conform prevederilor

legale, ca persoana respectivă, având calitatea mai sus stabilită, să fi

„desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și

libertăți fundamentale ale omului

”

.

Din actele aflate la

dosarul cauzei, rezultă că recurentul-pârât, în calitatea sa de ofițer de

Securitate, a aprobat, sub semnătură olografă, mai multe note de

analiză/informative care se referă explicit la activitatea unor informatori ai

Securității, cărora li se pune în vedere să furnizeze date despre persoanele

care audiază și comentează emisiunile posturilor de radio străine, care fac

comentarii negative la adresa politici partidului, precum și cercul de relații

și intențiile persoanelor urmărite.

Or, semnarea de către

recurentul-pârât a acestor documente, care conțin măsuri contrare dreptului la

viață privată, dreptului la liberă exprimare și la libertatea opiniei

reprezintă, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond,

desfășurarea

unei „activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți

fundamentale ale omului

”, neavând relevanță, potrivit legii, dacă activitățile

respective erau „supuse ordinelor și regulamentelor miliare”, „au fost

desfășurate în conformitate cu atribuțiile de serviciu” sau că „persoanele

supuse verificărilor nu au suferit nici un fel de urmări”, așa cum pretinde

recurentul.

De asemenea, în mod

corect instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției prematurității

acțiunii, pe care pârâtul, deși o invocase prin întâmpinarea formulată la data

de 27 martie 2012, la termenul de judecată din 10 septembrie 2012, când cauza a

fost soluționată pe fond, iar pârâtul a fost reprezentat prin avocat, acesta nu

a mai susținut excepția în fața instanței de judecată, așa cum este consemnat

și în practicaua sentinței atacate; reprezentantul pârâtului a solicitat, așa

cum rezultă din aceeași practica

, „respingerea

acțiunii, ca neîntemeiată”, fără să mai susțină excepția

prematurității

acțiunii, după ce, la termenul anterior, din 28 mai 2012, solicitase amânarea

judecății, tocmai în vederea luării la cunoștință de conținutul înscrisurilor

depuse la dosar de reclamant, în combaterea excepției respective.

Pentru considerentele

arătate, constatându-se că, în cauză, instanța de fond a dat prevederilor legale

aplicabile o interpretare corectă, în raport cu situația de fapt dovedită, recursul

va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică

și legală și corect motivată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul V.M. împotriva sentinței nr. 4825 din 10 septembrie 2012 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 29 aprilie 2014.