ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7223/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 30 decembrie 2010, reclamantul B.T. a chemat în judecată pârâtul Guvernul României, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului să-i răspundă la memoriile pe care i le-a adresat în anul 2010 și prin care a solicitat punerea în aplicare a O.U.G. nr. 39/2006. Prin sentința civilă nr. 437 din 3 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a IX-a, instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, acțiunile privind „actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”. Cererea reclamantului a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 3 martie 2011. Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 5926 din 17 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului; a fost respinsă cererea formulată de reclamantul B.T., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul a formulat două memorii către Guvernul României având ca obiect nemulțumirea reclamantului privind eliberarea unei adeverințe care să ateste vechimea în muncă, necesară în vederea calculării punctului de pensie și al cuantumului acesteia.

Reclamantul prin memoriile formulate la Guvernul României a învederat incompetența și birocrația autorităților statului în ce privește preluarea arhivelor fostelor societăți comerciale cu capital de stat, precum și faptul că neeliberându-i-se o adeverință cu vechimea în muncă i s-a creat un prejudiciu de 1.000 euro prin această hărțuire nejustificată. A reținut Curtea de apel că pârâtul Guvernul României a răspuns memoriilor formulate de către reclamant, învederându-i acestuia aspectele care derivă din aplicarea art. 18 din Legea nr. 16/1996 privind Arhivele Naționale potrivit căruia casele județene de pensii aveau obligația preluării documentelor cu valoare practică care au aparținut creatorilor de documente, persoane juridice care au fost desființate, precum și faptul că în urma modificării prevederilor art. 18 din Legea nr. 16/1996 documentele menționate anterior vor fi preluate de către Arhivele Naționale sau de către direcțiile județene ale Arhivelor Naționale.

În aprecierea caracterului justificat al refuzului administrativ al pârâtului Guvernul României în privința soluționării cererii reclamantului Curtea de apel a reținut că, în competența funcțională a acestei autorități publice nu se regăsește și atribuția referitoarea la eliberarea pentru reclamant a unei adeverințe care să ateste vechimea în muncă a acestuia, necesară în vederea calculării punctului de pensie și al cuantumului acesteia.

Fiind vorba de un raport de drept administrativ născut între reclamant și pârâtul Guvernul României judecătorul fondului a reținut că aceasta din urmă are calitate procesuală pasivă, existând o identitate între persoana acesteia și subiectul pasiv din raportul juridic dedus judecății În fine, a apreciat Curtea de apel că pentru a fi în prezența unui refuz nejustificat al pârâtului Guvernul României în ce privește soluționarea cererii reclamantului este necesar, de plano, ca soluționarea acelei cereri să fie de competența autorității publice care a fost învestită, însă, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat al unei autorități publice în ce privește soluționarea unei cereri câtă vreme autoritatea publică învestită nu are competența funcțională recunoscută de lege în privința cererii.

Respingând ca neîntemeiat capătul principal al cererii au fost respins și capetele de cerere accesorii. Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul B.M.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, a arătat în esență că judecata în cauză a fost superficială și părtinitoare. A arătat recurentul-reclamant că O.U.G. nr. 39/2006 nu este respectată de către instituțiile guvernului. S-a susținut că Ministerul Muncii nu are nicio calitate în problema arhivelor de la casele de pensii prin O.U.G. nr. 39/2006 emisă de către pârât. Se arată că a solicitat în instanță respectarea ordonanței de urgență. Considerentele și soluția instanței de recurs Recursul nu este fondat.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate, în considerarea celor în continuare arătate. În fapt, prin acțiunea formulată, reclamantul B.T. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului să-i răspundă la memoriile pe care i le-a adresat în anul 2010 și prin care a solicitat punerea în aplicare a O.U.G. nr. 39/2006 pentru modificarea și completarea Legii Arhivelor Naționale nr. 16/1996, cu obligarea acestuia la plata daunelor morale de 1.000 euro pentru hărțuirea nejustificată și cheltuieli de judecată.

Obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtei la soluționarea cererii reclamantului, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă.

De asemenea, s-au solicitat și daune. Instanța de control judiciar reține că recurentul-reclamant a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea, respectiv de a răspunde pretențiilor sale.

În cauza de față însă recurentul-reclamant nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea autorității pârâte de a răspunde sau a soluționa cererile, deoarece pârâtul Guvernul României, astfel cum a reținut și prima instanță, a răspuns memoriilor formulate de către reclamant, învederându-i acestuia aspectele care derivă din aplicarea art. 18 din Legea nr. 16/1996 privind Arhivele Naționale potrivit căruia casele județene de pensii aveau obligația preluării documentelor cu valoare practică care au aparținut creatorilor de documente, persoane juridice care au fost desființate, precum și faptul că în urma modificării prevederilor art. 18 din Legea nr. 16/1996 documentele menționate anterior vor fi preluate de către Arhivele Naționale sau de către direcțiile județene ale Arhivelor Naționale.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i)) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. În cauza de față, nu îi poate fi imputat pârâtului împrejurarea că nu a procedat, conform cererii reclamantului, date fiind limitele competenței funcționale, guvernul neavând atribuții în ceea ce privește eliberarea adeverințelor, calcularea punctului de pensie.

În cauză reclamantului i s-a dat răspuns, iar împrejurarea că acesta este nemulțumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare și nici nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004. Nici celelalte critici formulate de recurentul-reclamant nu pot fi reținute și, pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.T. împotriva sentinței nr. 5926 din 17 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2013.