ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7337/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul

G.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.J., obligarea pârâtului să

răspundă clar și neechivoc cererii adresate de reclamant în noiembrie 2011,

față de acordul ministrului pentru constituirea unei comisii speciale de

verificare a cunoștințelor, conform considerentelor sentinței civile nr. 269/2007

a Curții de Apel București rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 3317/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr.

3750 din 5 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că pârâtul a comunicat acordul la care face

referire reclamantul prin adresa nr. 2513/ 27 septembrie 2007, transmisă de

M.J., U.N.N.P., dar că, ulterior formulării cererii, reclamantul a revenit la

M.J. cu alte cereri prin care solicita același răspuns.

A mai constatat că

pârâtul a răspuns reclamantului prin adresele; din 28 noiembrie 2011 și din 29

decembrie 2011, menționând că față de răspunsurile la petițiile depuse în

perioada 2007-2011 nu are de formulat un alt punct de vedere sau de adus

lămuriri suplimentare sau clarificări, ci își menține; poziția exprimată în

acestea.

Curtea a concluzionat

că, în aceste condiții, în sarcina autorității pârâte nu poate fi reținută

existența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii în accepțiunea art. 2

alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva sentinței

nr. 3750 din 5 iunie 2012 a declarat recurs reclamantul G.M., solicitând

casarea acesteia și, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea cererii

de recurs s-a susținut, în esență, că hotărârea este lipsită de temei legal,

ridicându-se excepția lucrului judecat raportat la sentința civilă nr. 269/2007

a cărei efectivă aplicare o urmărește recurentul.

S-a mai susținut că

în speță este indubitabil excesul de putere, voința nejustificată a intimatului

de a nu soluționa cererea recurentului-reclamant.

Analizând recursul

prin prisma motivelor invocate și în raport de cadrul legal aplicabil, Curtea

îl va respinge pentru următoarele considerente:

Obiectul acțiunii

introductive de instanță îl constituie „refuzul pârâtului M.J. de a soluționa

cererea recurentului-reclamant din data de 9 noiembrie 2011 prin care acesta

solicita să i se comunice dacă M.J. își menține sau nu acordul conform

considerentelor sentinței civile nr. 269/2007 a Curții de Apel București rămasă

definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 3317/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție”.

Raportat la acest

obiect, instanța de fond a avut a analiza dacă „refuzul” invocat de

recurentul-reclamant este un refuz „nejustificat” în sensul dispozițiilor art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ.

Sub acest aspect,

Curtea reține că în mod corect instanța de fond a considerat că răspunsurile

date de intimatul-pârât nu pot fi calificate ca fiind un „refuz nejustificat”

de soluționare a cererii.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ

prin refuz nejustificat de soluționare a unei cereri se înțelege „exprimarea

explicită cu exces de putere a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane”.

Or, așa cum rezultă

din actele depuse la dosar, ulterior formulării cererii din 9 noiembrie 2011,

recurentul-reclamant a primit din partea intimatului-pârât Ministerul Justiției

mai multe răspunsuri (filele 9-12 și 14 din dosarul de fond) prin care i se

comunică faptul că M.J. nu „are de formulat un alt punct de vedere și că își

menține poziția exprimată”, respectiv cea înaintată U.N.N.P. prin adresa din 27

septembrie 2007 (fila 41 dosar fond).

În aceste condiții,

este evident că nu se poate reține în sarcina intimatului-pârât un „exces de

putere” în sensul dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea contenciosului

administrativ atunci când răspunde recurentului că „își menține punctul de

vedere” exprimat încă din 2007.

În consecință, în

raport de cele mai sus reținute, și față de dispozițiile art. 312 C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de G.M. împotriva sentinței civile nr. 3750 din data de 5 iunie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 noiembrie 2013.