ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7116/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7116/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra contestației
în anulare de față,
Din examinarea
lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanțele
cauzei
Cadrul procesual
Prin cererea adresată Înaltei Curți de
Casație și Justiție la data de 14 martie 2013, C.R. a formulat contestație în
anulare împotriva Deciziei nr. 5254 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Înalta
Curte în Dosarul nr. 2897/2/2010.
Contestatorul a
invocat ca temei al contestației formulate dispozițiile art. 317 alin. (1) și
alin. (2) C. proc. civ. și a arătat faptul că legiuitorul a urmărit ca partea
chemată în judecată să aibă efectiv cunoștință de acest fapt, pentru
exercitarea dreptului la justiție.
Contestatorul a
arătat că în cazul de față, încălcarea regulamentului ședințelor de judecată și
nelăsarea dosarului la a doua strigare, a determinat o modificare a egalității
armelor, cu atât mai mult cu cât cei prezenți erau în minoritate. S-a susținut
că prin acest mod instanța a anulat efectivitatea citării și a încălcat dreptul
la apărare al contestatorului, precum și dreptul la un proces echitabil. S-a
susținut că, în cazul de față, fără prezența părților a fost invocată o
excepție, iar aceasta trebuia discutată în contradictoriu cu toate părțile,
situație în care se impunea lăsarea dosarului la sfârșitul ședinței.
Contestatorul a
arătat că instanța de recurs a pus în discuția părților necompetența cu privire
la calea de atac formulată, fiind invocată necompetența Curții de Apel
București, deci necompetența altei instanțe care, în aprecierea necontestată a
competenței sale, a pronunțat o hotărâre ce nu a fost atacată de părți sub acest
aspect. S-a susținut că instanța a dezvoltat o analiză a textului care nu are
nimic de a face cu intenția legiuitorului și nici cu normele generale de
competență.
S-a susținut că
instanța de recurs, fără a avea competența materială cerută potrivit propriilor
criterii, a procedat la o examinare ce excede excepției invocate, cu privire la
excepția lipsei calității procesuale pasive a unor pârâți, fără a stabili sau
justifica o ordine în această analiză extinsă.
S-a arătat că Înalta
Curte nu s-a pronunțat și/sau asupra excepției de prescriere, precum și faptul
că instanța de recurs nu a analizat motivele de recurs ca urmare a
necompetenței sale materiale, consecință a necompetenței materiale a Curții de
Apel București, ceea ce face incidente dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2
C. proc. civ.
Decizia ÎCCJ
atacată cu contestație în anulare.
Prin Decizia nr. 5245
din 11 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis
recursul declarat de C.R. împotriva Încheierii din 10 mai 2011, a Încheierii
din 31 mai 2011 și a Sentinței nr. 6004 din 18 octombrie 2011 ale Curții de
Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Instanța a casat
hotărârile atacate și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului
București, secția de contencios administrativ și fiscal.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că prin Sentința nr.
6004 din 18 octombrie 2011, Curtea de Apel București a respins excepția lipsei
calității procesuale pasive a pârâtelor Primăria sectorului 6 București și
Administrația Domeniului Public și Dezvoltare Urbană și a admis excepția
prescripției dreptului la acțiune, iar în consecință, a fost respinsă acțiunea
formulată de reclamantul C.R., în contradictoriu cu pârâtul Primarul general al
municipiului București, pentru acest considerent, reținându-se ca fiind
prescris dreptul la acțiune.
Pentru a hotărî
astfel, Curtea de Apel București a reținut cu privire la excepția lipsei
calității procesuale pasive a pârâtelor Primăria Sectorului 6 București și
Administrația Domeniului Public și Dezvoltare Urbană Sector 6, faptul că este
neîntemeiată, reținând că, deși nu sunt emitenții Dispoziției nr. 1118 din 25
august 2003 de desființare a construcției emisă de PMB și a somației, constatate
nelegale, aceste autorități au pus în executare decizia de demolare și,
întrucât reclamantul solicită despăgubiri în ceea ce privește demolarea
construcției provizorii, ca operațiune în ansamblul său, aceasta privește
inclusiv partea de executare a actelor administrative în temeiul cărora s-a
dispus demolarea, astfel că, din acest punct de vedere, cele două pârâte sunt
titulare ale raportului juridic dedus judecății, având calitate procesuală
pasivă.
În ceea ce privește
excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea a constatat că reclamantul
s-a adresat instanței de contencios administrativ a Curții de Apel București la
data de 31 martie 2010, solicitând obligarea pârâților, în solidar la plata de
daune materiale în sumă de 1.400.000 Euro, reprezentând c/v construcției
proprietate personală, în suprafață de 700 mp, situată în Șos. V. nr. X, sector
6, ce i-a fost demolată abuziv și nelegal; echivalentul sumei de 500.000 Euro,
reprezentând c/v terenului în suprafață de 500 mp aferent construcției; echivalentul
sumei de 221.200 Euro, reprezentând c/v daunelor la care a fost obligat prin
clauza penalizatoare la contractul de închiriere pe perioada septembrie 2003 -
martie 2010; aplicarea unei penalități de 93,33 Euro/zi de întârziere, începând
cu data prezentei acțiuni și până la executarea obligației de plată a
despăgubirilor.
De asemenea,
reclamantul a mai solicitat obligarea pârâților la plata de daune morale în
sumă de 200.000 Euro și la plata cheltuielilor de judecată, iar la data de 27
septembrie 2011 și-a majorat cuantumul despăgubirilor solicitând obligarea
pârâților și la plata sumei de 525.000 Euro, reprezentând c/v chiriilor
neîncasate pe perioada 2004 - martie 2010.
Curtea a reținut că,
în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) și art. 19 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004, acțiunea în daune poate fi introdusă, fie odată cu acțiunea
principală, fie ulterior, pe cale separată, ulterior constatării nelegalității
actelor administrative ce au generat prejudiciul, însă, în cadrul termenului de
prescripție de un an calculat de la data când reclamantul a cunoscut sau
trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Raportat la situația
de fapt existentă în dosar, Curtea a apreciat că reclamantul a cunoscut de
existența actului administrativ vătămător și, în mod evident, de prejudiciul ce
i-a fost cauzat ca urmare a demolării construcției, la data de 23 februarie
2004, când a formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul
reclamantei, în Dosarul nr. 7545/CA/2003 al Tribunalului București, secția a
VIII-a, arătând că potrivit Legii nr. 215/2001, competența de autorizare și
deci de demolare a trecut la primăriile de sector și că pe rolul Judecătoriei
Sectorului 6, se află o acțiune pentru dobândirea titlului de proprietate
pentru terenul pe care se află construcția, solicitând anularea Dispoziției de
demolare și a somației, instanța încuviințând în principiu cererea.
Curtea a apreciat că
deși prin Sentința civilă nr. 1772 din 4 iunie 2008 a Tribunalului București,
secția a VIII-a, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1012 din 9 aprilie 2009 a
Curții de Apel București, secția a VIII, s-a constatat nelegalitatea
Dispoziției nr. 1118/2003 și a somației din data de 19 august 2003, efectul
admiterii unei excepții de nelegalitate nu repune pe reclamant în termenul de a
solicita despăgubiri, de la momentul rămânerii irevocabile a sentinței prin
care s-a admis excepția de nelegalitate, întrucât, dreptul la acțiune în ceea
ce privește despăgubirile curge de la data când persoana vătămată a cunoscut
sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
În concluzie,
instanța a constatat că dreptul la acțiune pentru despăgubiri al reclamantului
nu s-a născut o dată cu constatarea irevocabilă a nelegalității Dispoziției și
somației, ci de la data de 23 februarie 2004, când reclamantul a formulat
cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei, în
Dosarul nr. 7545/CA/2003 al Tribunalului București.
La termenul din 11
decembrie 2012 instanța de control judiciar, sesizată cu soluționarea
recursului formulat în cauză de reclamant, a invocat excepția de necompetență
materială a Curții de Apel București, ca instanță de fond în soluționarea
prezentei cauze.
Examinând excepția
necompetenței materiale a instanței de fond, invocată potrivit art. 304 pct. 3,
art. 159 pct. 2 și art. 162 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor
aduse prin Legea nr. 202/2010 (formă aplicabilă în cauză, în temeiul art. XXII
alin. (2) din acest din urmă act normativ), Înalta Curte a constatat că este
fondată.
Instanța de control judiciar
a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr.
554/2004, aplicabile în materia stabilirii competenței de soluționare a cauzei
„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile
publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite,
contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la
500.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale,
iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile
publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,
datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se
soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale
curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Instanța de recurs a
constatat că în speța de față nu se contestă acte administrative care să
privească plata taxelor, impozitelor, contribuțiilor sau datoriilor vamale,
fiind aplicabil în materia stabilirii competenței criteriul poziției în
sistemul autorităților publice a pârâților, care sunt autorități publice de
nivel local, ceea ce atrage competența materială a tribunalului, ca instanță de
fond în contencios administrativ.
II. Decizia Înaltei
Curți de Casație și Justiție în contestația de față:
Înalta Curte,
analizând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate și cu
dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge ca nefondată pentru
următoarele considerente:
Contestația în
anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere
însăși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în
condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să
procedeze la o nouă judecată.
Înalta Curte a
constatat că această cale extraordinară de atac de retractare este deschisă
exclusiv pentru situațiile prevăzute de art. 317 (necompetență sau vicii de
procedură) și art. 318 (greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv
de recurs) C. proc. civ., fără ca instanța de retractare să poată proceda la o
reapreciere a probelor sau a dispozițiilor legale aplicabile în cauză.
În conformitate cu
dispozițiile prevăzute de art. 317 pct. 1 C. proc. civ. hotărârile irevocabile
pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos,
numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau
recursului; pct. 1) când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a
judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, iar
potrivit dispozițiilor pct. 2) când hotărârea a fost dată de judecători cu
călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Analizând hotărârea
atacată prin prisma dispozițiilor care reglementează contestația în anulare,
Înalta Curte a constatat că decizia atacată nu se circumscrie niciunei ipoteze
a prevederilor legale arătate.
Contestatoarea a
invocat viciul de procedură, necompetența, cât și analiza incompletă a unor
motive de critică formulate în recursul ce a făcut obiectul deciziei Înaltei
Curți de Casație și Justiție.
Înalta Curte are în
vedere faptul că la data soluționării recursului, 11 decembrie 2012, a fost
îndeplinită procedura de citare cu toate părțile, așa cum rezultă de altfel din
actele dosarului.
Înalta Curte a
reținut că motivul privind viciul de procedură cu recurentul, respectiv cu C.R.
a fost invocat, arătându-se că pricina a rămas în pronunțare mai înainte de a
se prezenta în instanță această parte, care conform înscrierilor din practicaua
deciziei atacate s-a prezentat la instanță la orele 10:50, după ce cauza a
rămas în pronunțare.
Înalta Curte reține
că nu a fost afectat principiul dreptului la apărare al părților și implicit
dreptul la un proces echitabil, neexistând nici un viciu de procedură legat de
acest aspect, întrucât partea avea obligația de a se prezenta la orele 9:00 în
instanță, când începe ședința de judecată la Înalta Curte, iar neprezentarea
părții în instanță la termenul stabilit nu poate împiedica instanța să treacă
la soluționarea cauzei, atunci când procedura este legal îndeplinită cu toate
părțile.
De altfel, așa cum se
reține la instanța de recurs, contestatorului i s-a acordat dreptul de a depune
note de concluzii la dosarul cauzei, astfel încât motivul invocat în prezenta contestație
cu referire la art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu poate fi primit de
instanța de retractare.
În cauza dedusă
judecății, Înalta Curte a constatat faptul că instanța de recurs s-a pronunțat
pe aspectul competenței de soluționare a cauzei la instanța de fond, cu
respectarea dispozițiilor legale în vigoare, și constatându-se că hotărârea a
fost pronunțată de o instanță necompetentă a dispus în consecință, fiind admis
recursul declarat de C.R. și casată hotărârea pronunțată de Curtea de Apel
București, cu trimitere a cauzei la instanța competentă material a soluționa
litigiul dedus judecății pe fond, astfel încât motivele contestatorului în
susținerea motivului necompetenței instanței de recurs nu pot fi primite de
această instanță de retractare.
Înalta Curte reține
că instanța de recurs era competentă să se pronunțe cu privire la recursul
formulat împotriva unei hotărâri pronunțate de o instanță inferioară, respectiv
de Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile art. 299 C. proc.
civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel încât critica
formulată de contestator pe acest aspect nu poate fi primită de instanța de
retractare, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2
C. proc. civ.
Înalta Curte reține
că în cauza de față nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât
dispozițiile constituționale și dispozițiile prevăzute de CEDO au fost
respectate în această privință.
În jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit în mod constant că noțiunea
de proces echitabil în sensul art. 6 din Convenție, impune ca o jurisdicție
internă - în cauză, instanța care a pronunțat recursul - să examineze efectiv
problemele esențiale care îi sunt supuse examinării și nu să se mulțumească a
confirma pur și simplu concluziile unei jurisdicții inferioare.
Or, instanța de
recurs a procedat la analizarea sentinței atacate și constatându-se că a fost
pronunțată de o instanță necompetentă material a procedat la trimiterea cauzei
la instanța competentă a soluționa fondul litigiului dedus judecății, astfel
cum prevăd normele procedurale.
De asemenea, Înalta
Curte a reținut că instanța de recurs a soluționat cauza pe excepția
necompetenței, astfel încât alte aspecte ce privesc fondul cauzei nu au fost
dezbătute, iar pentru aceste considerente critica cu privire la faptul că
instanța de recurs nu a răspuns la toate motivele de recurs formulate, nu poate
fi primită de această instanță de retractare.
Pentru toate aceste
considerente, Înalta Curte apreciază că nu se pot reține motive de retractare a
deciziei pronunțate, astfel încât contestația formulată va fi respinsă ca
nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația
în anulare formulată de C.R. împotriva Deciziei nr. 5245 din 11 decembrie 2012
a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și
fiscal ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 6 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - LM