ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7116/2013

Asupra contestației în anulare de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 14 martie 2013, C.R. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 5254 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte în Dosarul nr. 2897/2/2010. Contestatorul a invocat ca temei al contestației formulate dispozițiile art. 317 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. și a arătat faptul că legiuitorul a urmărit ca partea chemată în judecată să aibă efectiv cunoștință de acest fapt, pentru exercitarea dreptului la justiție. Contestatorul a arătat că în cazul de față, încălcarea regulamentului ședințelor de judecată și nelăsarea dosarului la a doua strigare, a determinat o modificare a egalității armelor, cu atât mai mult cu cât cei prezenți erau în minoritate.

S-a susținut că prin acest mod instanța a anulat efectivitatea citării și a încălcat dreptul la apărare al contestatorului, precum și dreptul la un proces echitabil. S-a susținut că, în cazul de față, fără prezența părților a fost invocată o excepție, iar aceasta trebuia discutată în contradictoriu cu toate părțile, situație în care se impunea lăsarea dosarului la sfârșitul ședinței. Contestatorul a arătat că instanța de recurs a pus în discuția părților necompetența cu privire la calea de atac formulată, fiind invocată necompetența Curții de Apel București, deci necompetența altei instanțe care, în aprecierea necontestată a competenței sale, a pronunțat o hotărâre ce nu a fost atacată de părți sub acest aspect.

S-a susținut că instanța a dezvoltat o analiză a textului care nu are nimic de a face cu intenția legiuitorului și nici cu normele generale de competență. S-a susținut că instanța de recurs, fără a avea competența materială cerută potrivit propriilor criterii, a procedat la o examinare ce excede excepției invocate, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a unor pârâți, fără a stabili sau justifica o ordine în această analiză extinsă. S-a arătat că Înalta Curte nu s-a pronunțat și/sau asupra excepției de prescriere, precum și faptul că instanța de recurs nu a analizat motivele de recurs ca urmare a necompetenței sale materiale, consecință a necompetenței materiale a Curții de Apel București, ceea ce face incidente dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. 2. Decizia ÎCCJ atacată cu contestație în anulare. Prin Decizia nr. 5245 din 11 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de C.R. împotriva Încheierii din 10 mai 2011, a Încheierii din 31 mai 2011 și a Sentinței nr. 6004 din 18 octombrie 2011 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Instanța a casat hotărârile atacate și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că prin Sentința nr. 6004 din 18 octombrie 2011, Curtea de Apel București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Primăria sectorului 6 București și Administrația Domeniului Public și Dezvoltare Urbană și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, iar în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul C.R., în contradictoriu cu pârâtul Primarul general al municipiului București, pentru acest considerent, reținându-se ca fiind prescris dreptul la acțiune.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Primăria Sectorului 6 București și Administrația Domeniului Public și Dezvoltare Urbană Sector 6, faptul că este neîntemeiată, reținând că, deși nu sunt emitenții Dispoziției nr. 1118 din 25 august 2003 de desființare a construcției emisă de PMB și a somației, constatate nelegale, aceste autorități au pus în executare decizia de demolare și, întrucât reclamantul solicită despăgubiri în ceea ce privește demolarea construcției provizorii, ca operațiune în ansamblul său, aceasta privește inclusiv partea de executare a actelor administrative în temeiul cărora s-a dispus demolarea, astfel că, din acest punct de vedere, cele două pârâte sunt titulare ale raportului juridic dedus judecății, având calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea a constatat că reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ a Curții de Apel București la data de 31 martie 2010, solicitând obligarea pârâților, în solidar la plata de daune materiale în sumă de 1.400.000 Euro, reprezentând c/v construcției proprietate personală, în suprafață de 700 mp, situată în Șos. V. nr. X, sector 6, ce i-a fost demolată abuziv și nelegal; echivalentul sumei de 500.000 Euro, reprezentând c/v terenului în suprafață de 500 mp aferent construcției; echivalentul sumei de 221.200 Euro, reprezentând c/v daunelor la care a fost obligat prin clauza penalizatoare la contractul de închiriere pe perioada septembrie 2003 - martie 2010; aplicarea unei penalități de 93,33 Euro/zi de întârziere, începând cu data prezentei acțiuni și până la executarea obligației de plată a despăgubirilor.

De asemenea, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâților la plata de daune morale în sumă de 200.000 Euro și la plata cheltuielilor de judecată, iar la data de 27 septembrie 2011 și-a majorat cuantumul despăgubirilor solicitând obligarea pârâților și la plata sumei de 525.000 Euro, reprezentând c/v chiriilor neîncasate pe perioada 2004 - martie 2010. Curtea a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acțiunea în daune poate fi introdusă, fie odată cu acțiunea principală, fie ulterior, pe cale separată, ulterior constatării nelegalității actelor administrative ce au generat prejudiciul, însă, în cadrul termenului de prescripție de un an calculat de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Raportat la situația de fapt existentă în dosar, Curtea a apreciat că reclamantul a cunoscut de existența actului administrativ vătămător și, în mod evident, de prejudiciul ce i-a fost cauzat ca urmare a demolării construcției, la data de 23 februarie 2004, când a formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei, în Dosarul nr. 7545/CA/2003 al Tribunalului București, secția a VIII-a, arătând că potrivit Legii nr. 215/2001, competența de autorizare și deci de demolare a trecut la primăriile de sector și că pe rolul Judecătoriei Sectorului 6, se află o acțiune pentru dobândirea titlului de proprietate pentru terenul pe care se află construcția, solicitând anularea Dispoziției de demolare și a somației, instanța încuviințând în principiu cererea.

Curtea a apreciat că deși prin Sentința civilă nr. 1772 din 4 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a VIII-a, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1012 din 9 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII, s-a constatat nelegalitatea Dispoziției nr. 1118/2003 și a somației din data de 19 august 2003, efectul admiterii unei excepții de nelegalitate nu repune pe reclamant în termenul de a solicita despăgubiri, de la momentul rămânerii irevocabile a sentinței prin care s-a admis excepția de nelegalitate, întrucât, dreptul la acțiune în ceea ce privește despăgubirile curge de la data când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În concluzie, instanța a constatat că dreptul la acțiune pentru despăgubiri al reclamantului nu s-a născut o dată cu constatarea irevocabilă a nelegalității Dispoziției și somației, ci de la data de 23 februarie 2004, când reclamantul a formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei, în Dosarul nr. 7545/CA/2003 al Tribunalului București. La termenul din 11 decembrie 2012 instanța de control judiciar, sesizată cu soluționarea recursului formulat în cauză de reclamant, a invocat excepția de necompetență materială a Curții de Apel București, ca instanță de fond în soluționarea prezentei cauze. Examinând excepția necompetenței materiale a instanței de fond, invocată potrivit art. 304 pct. 3, art. 159 pct. 2 și art. 162 C. proc.

civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010 (formă aplicabilă în cauză, în temeiul art. XXII alin. (2) din acest din urmă act normativ), Înalta Curte a constatat că este fondată.

Instanța de control judiciar a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aplicabile în materia stabilirii competenței de soluționare a cauzei „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Instanța de recurs a constatat că în speța de față nu se contestă acte administrative care să privească plata taxelor, impozitelor, contribuțiilor sau datoriilor vamale, fiind aplicabil în materia stabilirii competenței criteriul poziției în sistemul autorităților publice a pârâților, care sunt autorități publice de nivel local, ceea ce atrage competența materială a tribunalului, ca instanță de fond în contencios administrativ. II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în contestația de față: Înalta Curte, analizând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge ca nefondată pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Înalta Curte a constatat că această cale extraordinară de atac de retractare este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de art. 317 (necompetență sau vicii de procedură) și art. 318 (greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs) C. proc. civ., fără ca instanța de retractare să poată proceda la o reapreciere a probelor sau a dispozițiilor legale aplicabile în cauză. În conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 317 pct. 1 C. proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului; pct. 1) când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, iar potrivit dispozițiilor pct. 2) când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Analizând hotărârea atacată prin prisma dispozițiilor care reglementează contestația în anulare, Înalta Curte a constatat că decizia atacată nu se circumscrie niciunei ipoteze a prevederilor legale arătate. Contestatoarea a invocat viciul de procedură, necompetența, cât și analiza incompletă a unor motive de critică formulate în recursul ce a făcut obiectul deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte are în vedere faptul că la data soluționării recursului, 11 decembrie 2012, a fost îndeplinită procedura de citare cu toate părțile, așa cum rezultă de altfel din actele dosarului. Înalta Curte a reținut că motivul privind viciul de procedură cu recurentul, respectiv cu C.R. a fost invocat, arătându-se că pricina a rămas în pronunțare mai înainte de a se prezenta în instanță această parte, care conform înscrierilor din practicaua deciziei atacate s-a prezentat la instanță la orele 10:50, după ce cauza a rămas în pronunțare.

Înalta Curte reține că nu a fost afectat principiul dreptului la apărare al părților și implicit dreptul la un proces echitabil, neexistând nici un viciu de procedură legat de acest aspect, întrucât partea avea obligația de a se prezenta la orele 9:00 în instanță, când începe ședința de judecată la Înalta Curte, iar neprezentarea părții în instanță la termenul stabilit nu poate împiedica instanța să treacă la soluționarea cauzei, atunci când procedura este legal îndeplinită cu toate părțile. De altfel, așa cum se reține la instanța de recurs, contestatorului i s-a acordat dreptul de a depune note de concluzii la dosarul cauzei, astfel încât motivul invocat în prezenta contestație cu referire la art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., nu poate fi primit de instanța de retractare. În cauza dedusă judecății, Înalta Curte a constatat faptul că instanța de recurs s-a pronunțat pe aspectul competenței de soluționare a cauzei la instanța de fond, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, și constatându-se că hotărârea a fost pronunțată de o instanță necompetentă a dispus în consecință, fiind admis recursul declarat de C.R. și casată hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, cu trimitere a cauzei la instanța competentă material a soluționa litigiul dedus judecății pe fond, astfel încât motivele contestatorului în susținerea motivului necompetenței instanței de recurs nu pot fi primite de această instanță de retractare.

Înalta Curte reține că instanța de recurs era competentă să se pronunțe cu privire la recursul formulat împotriva unei hotărâri pronunțate de o instanță inferioară, respectiv de Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile art. 299 C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel încât critica formulată de contestator pe acest aspect nu poate fi primită de instanța de retractare, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Înalta Curte reține că în cauza de față nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât dispozițiile constituționale și dispozițiile prevăzute de CEDO au fost respectate în această privință.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit în mod constant că noțiunea de proces echitabil în sensul art. 6 din Convenție, impune ca o jurisdicție internă - în cauză, instanța care a pronunțat recursul - să examineze efectiv problemele esențiale care îi sunt supuse examinării și nu să se mulțumească a confirma pur și simplu concluziile unei jurisdicții inferioare. Or, instanța de recurs a procedat la analizarea sentinței atacate și constatându-se că a fost pronunțată de o instanță necompetentă material a procedat la trimiterea cauzei la instanța competentă a soluționa fondul litigiului dedus judecății, astfel cum prevăd normele procedurale.

De asemenea, Înalta Curte a reținut că instanța de recurs a soluționat cauza pe excepția necompetenței, astfel încât alte aspecte ce privesc fondul cauzei nu au fost dezbătute, iar pentru aceste considerente critica cu privire la faptul că instanța de recurs nu a răspuns la toate motivele de recurs formulate, nu poate fi primită de această instanță de retractare. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se pot reține motive de retractare a deciziei pronunțate, astfel încât contestația formulată va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de C.R. împotriva Deciziei nr. 5245 din 11 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2013. Procesat de GGC - LM