ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1981/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului

București, la data de 01 aprilie 2014 sub nr. 11.165/3/2014

reclamanții, în contradictoriu cu

pârâții

Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București,

au

solicitat obligarea pârâților la plata dobânzilor legale aferente sumelor

acordate cu titlu de drepturi salariale restante conform Sentinței civile nr. 4931

din 16 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte

de muncă și asigurări sociale, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3506/ R din 13

sept 2010 a Curții de Apel București.

În motivare, au arătat că executarea titlurilor executorii

mai sus menționate a fost eșalonată pe o perioadă cuprinsă până la nivelul

anului 2016, condiții în care apare ca firească și necesară acordarea unei

despăgubiri pentru acoperirea beneficiului nerealizat, respectiv pentru lipsa

de folosință a sumelor reprezentând drepturile salariale, până la data când

pârâții vor proceda la plata efectivă a acestor sume. Având în vedere că prin

acțiunea principală, reclamanții au solicitat doar actualizarea sumelor cu

indicele de inflație,

nu

și plata dobânzilor legale

aferente, se impune astfel introducerea prezentei cereri, pe cale separată, ca

o cerere accesorie acțiunii prin care s-a solicitat plata drepturilor

principale.

Prin încheierea din data de 20 ianuarie 2015,

Tribunalul București a disjuns cauza și a dispus formarea unui nou Dosar cu nr.

1722/3/2015 în care calitatea de reclamanți a revenit numiților G.D., G.V.,

H.V., N.C și T.I., toți în calitate de personal conex în cadrul instanțelor

judecătorești

Prin Sentința civilă nr. 89 din 11 martie 2015,

Tribunalul București, a constatat necompetența teritorială a instanței și a

declinat competența de

soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul București

a reținut următoarele:

În cazul conflictelor de muncă, necompetența este una

exclusivă, însă în cazul de față, dată fiind calitatea părților în acest

litigiu, sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ. În acest

context, față de solicitarea apărătorului reclamanților, competența de

soluționare a cauzei aparține Tribunalului

Dâmbovița,

în favoarea căruia va declina competenta de soluționare a cauzei.

Prin Sentința nr. 988

din 24 iunie 2015, Tribunalul Dâmbovița, secția

civilă, a admis excepția

necompetenței teritoriale și a decimat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a

înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, competentă să îl

soluționeze.

În motivare, s-a reținut că cererea despre care face

vorbire art. 127 C. proc. civ. trebuie interpretată limitativ, în sensul în

care dispozițiile amintite ar fi incidente numai în situația în care

reclamanții și-ar desfășura activitatea efectiv în cadrul instanței competente

să judece pricina, respectiv Tribunalul București. Or, reclamanții au calitatea

de grefieri, respectiv de personal auxiliar și contractual, în cadrul

Judecătoriei Sectorului 6, București.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a

cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. au o dublă

semnificație; pe de o parte, instituie un caz de necompetența teritorială

absolută a instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul, procurorul,

asistentul judiciar sau grefierul care are calitate de reclamant al unei

pricini și, pe de altă parte, prevede o prorogare legală de competență

teritorială în favoarea uneia dintre instanțele judecătorești de

același grad aflate în circumscripția oricăreia

dintre curțile de apel învecinate

cu curtea de apel în a cărei

circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea reclamantul

calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării

instanței.

Reclamantul având alegerea între mai multe instanțe

deopotrivă competente, rezultă că norma analizată instituie și o competență

teritorială alternativă (facultativă), ceea ce corespunde denumirii marginale a

textului; această alegere însă a uneia dintre instanțele competente dintre cele

prevăzute de art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie exercitată de reclamant.

Prin urmare, art. 127 C. proc. civ.

instituie un caz de necompetența teritorială

absolută pentru

ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul

judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant într-o pricină de competența

instanței la care își desfășoară activitatea, norma interzicând sesizarea

acestei instanțe.

Noțiunea de "instanța la care își desfășoară

activitatea

”

prevăzută de textul legal enunțat trebuie

interpretată în sens larg, cu privire la toate ciclurile procesuale ale

judecății, întrucât finalitatea acestei dispoziții este

acela de a evita cazurile de bănuială ilegitimă care duc la formularea

de cereri

de strămutare. Legiuitorul urmărește să scoată din circumscripția

curții de apel în care își deslașoară activitatea judecătorul, procurorul,

grefierul sau asistenții judiciari, litigiul în care aceștia au calitatea de

reclamanți, stabilind

o competență

teritorială alternativă în favoarea oricăreia dintre curțile de apei

învecinate,

pentru a elimina orice suspiciune de părtinire.

Prin urmare, rațiunea pentru care legiuitorul a înțeles să

reglementeze o astfel de situație a fosta aceea de a înlătura orice suspiciune

de soluționare părtinitoare a cauzei din pricina calității părțiior.

De asemenea, dispozițiile art. 123 alin. (3) C. proc.

civ. prevăd ca atunci "când instanța este exclusiv competentă pentru una

dintre părți, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părțile.”

În speță, reclamanții au calitatea de grefieri în

cadrul mai multor instanțe și parchete din raza Curții de Apei București.

Aceste dispoziții

legale au un caracter imperativ și obligă reclamanții,

având una din

calitățile enumerate în textul legal, să sesizeze una din

instanțele de același grad din raza unei curți de

apel învecinate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la

data de 17 martie 2015 apărătoarea reclamanților, în aplicarea dispozițiilor art.

127 C. proc. civ.

, a solicitat declinarea

competenței

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmhovița, ca

instanță aflată în circumscripția unei curți de

apel învecinate celei la care își

desfășoară activitatea unii dintre

reclamanți.

Constatând că față de unii dintre reclamanți Tribunalul

București este

o instanță necompetentă

teritorial absolut în soluționarea prezentei cauze, iar

din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art.

123 alin. (3)

C. proc. civ.

, o

instanță necompetentă absolut pentru una dintre părți, este absolut

necompetentă și pentru celelalte părți,

instanța competentă teritorial

să soluționeze prezenta pricină este Tribunalul Dâmbovița, în favoarea căreia

va fi stabilită competența de soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C

I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în

judecată având ca obiect dobânzi legale aferente sumelor acordate cu titlu de

drepturi salariale restante formulată reclamanți în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București, în

favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2015.