ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1846/2015

Constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 253/ C din

data de 25 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Bihor,

s-a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată de pârâta Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, și,

în consecință, a fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul

D.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA.

Totodată, a

fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român,

prin C.N.A.D.N.R. SA, invocată de pârâtă și au fost respinse, ca lipsite de

interes, cererile de chemare în garanție a chemaților în garanție Trifan Măria

și F.I., precum și a chemaților în garanție C.I., C.A., C.D. și S.G.

În ceea ce

privește excepția lipsei calității procesuale pasive a C.N.A.D.N.R., instanța a

respins-o, în temeiul dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Norma metodologică de

aplicare a Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de

construcție de autostrăzi și drumuri naționale, aprobată prin H.G. nr. 941/2004,

potrivit cărora, procesele în materie de expropriere se judecă în

contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de C.N.A.D.N.R. SA. De asemenea,

noua lege - Legea nr. 255/2010, prevede că „Expropriator este statui român

pentru obiectivele de interes național”, precum și că expropriatorul este

reprezentat de "Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin C.N.A.D.N.R.

SA, pentru toate lucrările de construcție de drumuri de interes național

”

(art. 2 alin. (2) și (3) din Legea nr.

255/2010).

În ceea ce

privește excepția prescripției dreptului la acțiune, Tribunalul a apreciat-o ca

întemeiată motivat de faptul că dreptul la acțiune al reclamantului împotriva

pârâtei curge de la data rămânerii definitive a Sentinței civile nr. 588 din 19

iunie 2008, pronunțată de Judecătoria Marghita, irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 180/R/l din 9 februarie 2009 a Tribunalului Bihor - Dosar nr.

1864/255/2006, s-a constatat că reclamantul a fost privat de bunul său,

respectiv de imobilul - teren din prezentul litigiu, fără existența unei

justificări legitime, astfel că a fost lipsit de posibilitatea încasării

despăgubirilor pentru terenul ce constituie proprietatea sa tabulară și care a

fost expropriat, fără plata despăgubirilor în condițiile prevăzute de Legea nr.

33/1994 si Legea nr. 198/2004. Prezenta acțiune a fost înregistrată la data de

14 noiembrie 2012, cu depășirea termenului de trei ani prevăzut de art. 1 și 3

din Decretul nr. 167/1958.

Prin Decizia civilă

nr. 199 din 23 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apei Oradea, secția I

civilă,

a fost admisă

excepția tardivității apelului declarat de reclamantul D.F. împotriva sentinței

civile pronunțate de instanța de fond. Instanța a reținut că Sentința nr. 253/C/2013,

pronunțată de Tribunalul Bihor, i-a fost comunicată apelantului la data de 06

decembrie 2013, iar acesta a formulat apel prin scrisoare recomandată, la data

de 28 ianuarie 2014, înregistrat la data de 29 ianuarie 2014. Or, la data de 28

ianuarie 2014, termenul de apel de 15 zile, prevăzut de art. 284 C. proc. civ.

de la 1865, aplicabil în speță, era împlinit.

Prin recursul

declarat, la data de 29 aprilie 2015, împotriva Deciziei civile nr. 199/4/2015

a Curții de Apel din Oradea,

reclamantul

D.F. a solicitat admiterea recursului, casarea și desființarea sentinței

recurate, ca nelegală și netemeinică, trimiterea cauzei spre o noua rejudecare

și pronunțarea unei decizii legale, în conformitate cu cererea noastră inițiala

și prin care să se admită acțiunea formulată.

Recurentul

invocă faptul că a avut mult mai multe procese pe rolul instanțelor de

judecată, care au întrerupt prescripția constatată de către instanța de fond în

baza dispozițiilor art. 3 din Decretul 167/1958. Susține că aceste procese au

avut rolul de a lămuri situația juridica a terenului proprietatea

reclamantului, peste care trece autostrada Transilvania, teren pentru care nu a

primit nici o despăgubire, datorită unor neclarități legate de amplasamentul și

de numărul topografic al parcelei proprietatea sa.

Arată că este

cu neputință a se constata prescrierea dreptului la acțiunea promovată, câtă

vreme acest drept a fost constatat în mod definitiv și irevocabil prin Sentința

civilă nr. 588/2008 a Judecătoriei Marghita, iar prin Decizia nr. 180/2009 a

Tribunalului Bihor, a fost menținută sentința Judecătoriei Marghita, în ce

privește dreptul său la despăgubiri.

Arată că

trebuie tăcută distincție între prescrierea dreptului la acțiune constatat în

mod nelegal și abuziv prin sentința apelată și prescrierea dreptului la

executarea silita a despăgubirilor efective ce i se cuvin și care s-au stabilit

prin sentința judecătoriei, mai sus-indicată. Pe de alta parte, arată că poate

dovedi că nici dreptul Ia executare silita nu a fost prescris, deoarece

sentința a fost pusă în executare în termenul legal, iar acest drept la

despăgubirile ce i se cuvine nu mai poate fi pus în discuție, câtă vreme acesta

a fost constatat în mod definitiv și irevocabil, conform hotărârilor din 2008

si 2009.

Analizând cu

prioritate posibilitatea încadrării criticilor formulate în dispozițiile imperative

și limitative ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea

recursului, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, cu respectarea

termenului legal, imperativ, de decădere pentru motivarea recursului.

Dispozițiile

legale stipulează, în art. 303 C. proc. civ., că recursul se motivează prin însăși

cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs

urmând a ti expus și dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor

veritabile critici de nelegalitate, conform celor statuate de art. 304 pct. 1 -

9 C. proc. civ.

Totodată,

instanța este obligată să verifice dacă nu devin aplicabile dispozițiile

înscrise în art. 306 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora: „indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304

”

.

Sancțiunea

nerespectării acestor exigențe legale este cea reglementată de art. 306 alin.

(1) C. proc. civ., potrivit căruia recursul este nul, dacă nu a fost motivat în

termenul legal, cu excepția cazurilor care se referă ia motivele de ordine

publică.

De aceea,

atunci când se constată de către instanță imposibilitatea încadrării motivelor

dezvoltate de parte într-unui din motivele prevăzute expres de art. 304 C.

proc. civ., se aplică sancțiunea nulității recursului, întrucât nu orice nemulțumire

a părții poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

În materia

nulității recursului, astfel cum este reglementată această sancțiune de art. 306

C. proc. civ., există, deci, numai excepția care privește motivele de ordine

publică, ce pot fi puse în dezbaterea părților ex oficiu, în ipoteza de

principiu, instanța de recurs putând examina numai criticile privitoare la

decizia atacată, formulate de părțile interesate, care fac posibilă încadrarea

în motivele expres prevăzute de art. 304.

În speță însă,

reclamantul, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează veritabile

critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz

de modificare ori de casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.,

pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată, constitui obiect de

analiză în recurs.

Astfel, în

cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc veritabile critici Ia adresa

deciziei pronunțate în apel și nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei

atacate, prin raportare ia soluția pronunțată de curtea de apel ori la

argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii de respingere ca

tardiv a apelului declarat împotriva Sentinței civile nr. 253/ C din data de 25

octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Bihor.

Prin urmare,

fără să combată în vreun fel raționamentul instanței de apei și să formuleze

astfel de critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul se limitează

numai la a-și arăta nemulțumirea față de soluția pronunțată de instanța de fond

în legătură cu capătul de cerere principal, prin admiterea excepției

prescripției dreptului material la acțiune și respingerea cererii de chemare în

judecată pentru acest motiv.

În aceste

circumstanțe, înalta Curte reține că susținerile reclamantului, din cuprinsul

cererii de recurs, nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care să vizeze

soluția pronunțată prin decizia instanței de apel, nefiind indicate, nici

formal, ca temei de drept, dispozițiile înscrise în art. 304 C. proc. civ.

Dată fiind

soluționarea cu prioritate a excepției nulității recursului, în conformitate cu

art. 306 alin. (1) și (3) C. proc. civ., raportat la art. 137 alin. (1) din

același cod, coroborat cu art. 316 C. proc. civ. și art. 298 C. proc. civ.,

excepția analizată fiind o excepție absolută șt peremptorie, ce face de prisos

analiza fondului, Înalta Curte va constata nulitatea recursului de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul

recursul declarat de reclamantul D.F. împotriva Deciziei civile nr. 199/ A din

23 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 24 septembrie 2015.