ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 7/2015

Prin sentința nr. 1223 din 20 octombrie 2011 Tribunalul Satu Mare a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC F. SRL Oradea - societate în insolventă reprezentată de administrator judiciar C.I.I., B.M. în contradictoriu cu pârâta SC P.C. SRL pentru rezoluțiune contract și daune interese. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, între părțile în litigiu s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 15 septembrie 2009, prin care reclamanta în calitate de cumpărător înțelegea să dobândească o cantitate de 1000 tone porumb boabe până la data de 30 octombrie 2009 la prețul de 0,35 lei/kg + T.V.A.

Prima instanță a constatat că în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru admisibilitatea rezoluțiunii judiciare, întrucât neexecutarea de către pârâtă a obligației de livrare a mărfii, în condițiile din contract s-a datorat intervenției reclamantei care a pretins doar o parte a porumbului corespunzător necesităților fermei din Hereclean, iar din probele administrate în cauză nu poate fi reținut, pe seama pârâtei, refuzul de îndeplinire a obligației asumate. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC F. SRL Oradea iar prin Decizia nr. 128/C/A din 18 decembrie 2012 Curtea de Apel Oradea. secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul acesteia, fiind obligată să plătească intimatei suma de 2000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat cu privire la criticile aduse hotărârii că acestea sunt nefondate, în mod corect reținând prima instanță că, pe de o parte reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de plată a porumbului deja livrat, fiind nevoie de demararea procedurii insolvenței, iar plata contravalorii pentru cerealele livrate în baza contractelor anterioare s-a făcut cu întârziere, instanța constatând în mod pertinent că, sub aspectul conduitei părților și a bunei-credințe a acestora, se impune analiza în raport cu toate obligațiile existente în cadrul raporturilor comerciale derulate între ele, De asemenea s-a reținut că, sub aspectul dovedirii prejudiciului nu s-a făcut dovada concludentă a sumei solicitate, ori a faptului că s-ar fi achiziționat porumb la prețul indicat în oferta depusă la dosar ori la prețul invocat în precizarea cererii introductive.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta SC F. SRL Oradea iar prin Decizia nr. 4003 din 19 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a admis recursul, a casat Decizia nr. 128/C/2012/A din 18 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că din perspectiva motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a pus în discuție aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 969 C. civ., întrucât între părți există un contract valabil încheiat, aflat în vigoare, care nu a fost executat, iar cererea reclamantei de rezoluțiune a fost respinsă, intimata refuzând executarea.

În acest sens, critica reclamantei a fost apreciată întemeiată, având în vedere că, prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, pârâta a recunoscut că a acceptat un alt calendar de livrare a porumbului, arătând că acesta nu a fost livrat la datele solicitate pentru că nu s-a achitat factura pentru orz, aspect ce relevă că s-a imputat neexecutarea unui alt contract, sens în care s-a reținut că între părți au existat două contracte diferite. În acest context, s-a reținut că instanțele au aplicat, în mod greșit dispozițiile art. 1020 C. civ., deși exista culpa în neexecutare a reclamantei, aceasta refuzând plata porumbului livrat, ca o consecință a faptului că pârâta a menționat că va livra cantitatea de porumb rămasă dar în condițiile pieței actuale, totodată reținându-se că, la data de 11 noiembrie 2009 nu s-a imputat reclamantei neplata porumbului, conform contractului de formează obiectul litigiului de față.

Înalta Curte a dispus ca toate aceste aspecte care nu au fost analizate, cu ocazia soluționării apelului urmează să fie lămurite prin suplimentarea materialului probator, privind reevaluarea neexecutării contractului, dacă în cauză se poate reține o neexecutarea a contractului imputabilă pârâtei, în același context urmând a se face verificări și sub aspectul dovedirii prejudiciului, totodată avându-se în vedere considerentele expuse de prima instanță, criticile pârâtei și apărările reclamantei. În rejudecarea apelului, prin Decizia nr. 90/C/2014/A din 29 mai 2014, Curtea de Apel Oradea, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul reclamantei SC F. SRL prin lichidator judiciar G.I.

Ipurl, a schimbat în totalitate sentința nr. 1223 din 20 octombrie 2011 a Tribunalului Satu Mare, a admis în parte acțiunea reclamantei, a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 15 septembrie 2009 încheiat între părți și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la pata de daune-interese. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de rejudecare a reținut că între părți s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 15 septembrie 2009, prin care pârâta s-a obligat să vândă reclamantei cantitatea de 1.000 t porumb boabe producția anului 2009, la prețul de 0,35 lei/kg+T.V.A., termenul de livrare fiind 30 octombrie 2009. La art. 5 din contract s-a prevăzut că plata va fi efectuată în termen de 45 zile de la recepția mărfii.

La aceeași dată, s-a încheiat între părți și procesul-verbal de custodie, prin care cumpărătoarea depozitează întreaga cantitate de porumb cumpărată la vânzătoarea SC P.C. SRL până la data de 30 octombrie 2009. Pe fondul cauzei, s-a reținut, în baza probatoriului administrat, că vânzătoarea pârâtă a efectuat doar 3 livrări, respectiv la 17 septembrie 2009, 24 septembrie 2009 și 05 octombrie 2009, fiind livrată cantitatea totală de 91.600 kg.

Examinând apărările pârâtei vânzătoare, Curtea a reținut că pârâta nu poate invoca excepția de neexecutare de către reclamantă a unui alt contract încheiat între acestea iar în ceea ce privește solicitarea de sistare a livrărilor venită din partea reprezentantului reclamantei și neefectuarea plății de către reclamantă în privința cantității de porumb livrate, s-a reținut că, după efectuarea primei livrări în data de 17 septembrie 2009, reprezentantul reclamantei a solicitat pârâtei ca livrările să fie efectuate într-un ritm de un camion pe săptămână, din cauza lipsei spațiului de depozitare, iar după efectuarea următoarelor două transporturi, pârâta a fost anunțată să sisteze temporar livrările, urmând a fi anunțată când să se procedeze la următoarea livrare.

La data de 29 octombrie 2009, prin adresa, reclamanta cumpărătoare a emis o adresă către pârâta vânzătoare, somând-o să procedeze la efectuarea livrărilor, dat fiind termenul-limită pentru efectuarea livrărilor stipulat în contract - 30 octombrie 2009. Referitor la acest fapt, este adevărat că reclamanta a fost de rea-credință, în condițiile în care a solicitat cu o zi înainte de expirarea termenului de livrare stipulat în contract efectuarea livrării întregii cantități de porumb, în contextul în care martorii audiați în cauză au relevat că sistarea temporară a livrărilor i se datorează, fiind făcută chiar la solicitarea reprezentantului acesteia. De asemenea, s-a constatat că aceasta nu a efectuat nici un demers în sensul continuării livrărilor în toată perioada de la data ultimei livrări - 05 octombrie 2009 și până cu o zi înainte de termenul de livrare prevăzut în contract.

Cu toate acestea însă, în contextul relațiilor existente între părți până la acel moment, pârâta trebuia să considere adresa reclamantei drept solicitare de a continua efectuarea livrărilor. Chiar dacă este evident că pârâta nu-și putea îndeplini obligația de livrare a întregii cantități de marfă de pe o zi pe alta, cu toate acestea avea posibilitatea de a solicita, la rândul său, reclamantei acceptul de a efectua livrările înăuntrul unor termene convenite cu aceasta. Or, răspunsul pârâtei la adresa reclamantei a venit abia la data de 11 noiembrie 2009, cu adresa, prin care a refuzat efectuarea în continuare a livrărilor pe motivul neplății facturii la orz, solicitarea reprezentantului reclamantei de a se sista livrările și neachitarea mărfii livrate până la acel moment.

S-a reținut că, la acel moment, nu se mai putea invoca drept refuz al continuării livrărilor solicitarea reprezentantului reclamantei de sistare temporară a acestora, câtă vreme prin adresa din 29 octombrie 2009 emisă de administratorul societății debitoare - administratorul Pop Stelian, s-a solicitat în mod expres pârâtei livrarea întregii cantități de porumb. În ceea ce privește neachitarea mărfii livrate, instanța a avut în vedere că, potrivit art. 5 din contract, plata urma a fi făcută în termen de 45 zile de la recepția mărfii, iar la data de 29 octombrie 2009, când reclamanta a solicitat livrarea întregii cantități de porumb, nu se împlinise termenul de plată nici măcar pentru prima livrare efectuată.

Prin urmare, nu se putea invoca la acel moment excepția de neexecutare a contractului. Mai mult decât atât, chiar și în contextul în care reclamanta a efectuat plata porumbului livrat în valoare de 38.176,39 lei la data de 28 decembrie 2009, pârâta nu a continuat efectuarea livrărilor, deși i s-a solicitat acest lucru și prin adresa din 17 februarie 2010, anterior formulării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar. De altfel, potrivit susținerilor pârâtei din cuprinsul întâmpinării formulate în fața instanței de fond, aceasta a considerat contractul de vânzare-cumpărare ca fiind reziliat, ca urmare a renunțării sale la cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulate împotriva societății reclamante, deși nu există nici un temei pentru această susținere, în contextul în care, potrivit art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii.

Aceeași poziție a pârâtei a fost exprimată și în prima fază de apel, refuzând cererea reclamantei de a-și onora obligația de livrare a diferenței de cantitate de porumb. Or, în acest context, culpa în neexecutarea contractului revine pârâtei, astfel că, în baza art. 996 și art. 1020 C. civ., instanța a apreciat că se impune rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 15 septembrie 2009 încheiat între părți. În ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata de daune-interese pentru neexecutarea parțială a contractului, aceasta a fost respinsă, instanța reținând că suma solicitată de reclamantă cu acest titlu este reprezentată de diferența dintre prețul actual al porumbului boabe și prețul la care părțile au contractat, în prezent prețul porumbului fiind mai mare decât cel existent la data încheierii contractului.

Pentru acordarea daunelor-interese, însă, era necesar ca reclamanta să dovedească existența unei prejudiciu, astfel cum prevede în mod expres art. 1082 C. civ. În acest sens, făcând aplicarea art. 1084 C. civ., instanța a apreciat că reclamanta creditoare nu a produs dovada micșorării patrimoniului său iar simplul fapt al creșterii prețului porumbului nu atrage în mod automat prejudicierea reclamantei, atâta timp cât aceasta nu a efectuat nici un demers ulterior în sensul achiziționării porumbului la prețul astfel majorat.

S-a mai reținut că împotriva reclamantei a fost deschisă procedura de insolvență la data de 02 februarie 201, prin Încheierea Tribunalului Bihor nr. 244/F/2010, fapt produs la o perioadă relativ scurtă de timp de la data la care contractul trebuia să fie executat - 30 octombrie 2009, iar ulterior firma a intrat în procedura de reorganizare, fără ca în toată această perioadă de timp să se fi demarat vreun demers în sensul achiziționării produselor din altă parte. A apreciat instanța că nu se poate reține că diferența între prețul actual al porumbului și cel la care părțile au contractat s-ar concretiza în beneficiul nerealizat, căci acest aspect ar fi impus probe mult mai complexe din partea reclamantei, respectiv aceasta ar fi trebuit să dovedească sporul patrimonial pe care l-ar fi obținut în condițiile obișnuite ale derulării activității sale, dacă pârâta ar fi executat întocmai și la timp obligația pe care și-a sumat-o în temeiul contractului.

Împotriva Deciziei nr. 90/C/2014/A din 29 mai 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC F. SRL prin administrator judiciar G.I. Spurl, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul obligării intimatei la plata de daune interese după cum a solicitat în acțiunea formulată și precizată. În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a reiterat pe scurt istoricul cauzei și a arătat că hotărârea instanței de apel, în ce privește respingerea capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata de daune-interese este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1084 C. civ.

Astfel, a arătat recurenta că în motivarea respingerii acestui capăt de cerere instanța a abordat, pe scurt, problema beneficiului nerealizat apreciind că acest aspect ar fi impus probe mult mai complexe prin care să fie dovedit sporul patrimonial pe care l-ar fi obținut în condițiile obișnuite ale derulării activității. Apreciază recurenta că beneficiul nerealizat din derularea obișnuită a activității ar fi fost relevant dacă ar fi solicitat daune pentru perturbarea acestei activități iar prețul porumbului ar fi rămas același or, daunele-interese pe care Ie-a solicitat reprezintă strict beneficiul nerealizat din creșterea prețului porumbului, care ar fi trebuit să îi profite acesteia și nu intimatei.

Susține recurenta că deși este adevărat că a achiziționat porumbul pentru consum și nu pentru comercializare, aceasta nu are nicio relevanță pentru determinarea daunelor interese, fiind evident, în opinia sa, că singura influență asupra profitului realizat ar rămâne creșterea prețului porumbului. În final, a arătat recurenta că potrivit art. 1021 C. civ., ar fi putut formula acțiunea în sensul obligării intimatei la executarea contractului, situație în care optând pentru această variantă de acțiune ar fi obținut beneficiul rezultat din creșterea prețului la porumb, soluția ar fi trebuit să fie aceeași și în cazul în care a cerut rezoluțiunea contractului cu obligarea la daune-interese. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1084 C. civ., în sensul că instanța de rejudecare a apreciat că problema beneficiului nerealizat ar fi impus un probatoriu mai complex prin care să se facă dovada sporului patrimonial pe care l-ar fi obținut în condițiile obișnuite ale derulării activității. Este de observat că recurenta își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția atacată, în raport de care instanța de apel a analizat în ce măsură există și poate fi acordat beneficiul nerealizat pretins raportat la situația de fapt expusă de reclamantă și probatoriul administrat în cauză.

De altfel, toate aceste critici sunt reluate și subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentele și raționamentul recurentei conducând la aceeași chestiune juridică, respectiv greșita soluționare a pricinii sub aspectul nedovedirii prejudiciului pretins. Trecând peste aceste observații, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei în raport de probatoriul administrat și situația de fapt, apreciind în mod just că nu poate fi admisă solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului reprezentând beneficiu nerealizat.

Astfel, se constată că instanța de apel în evaluarea daunelor interese pe cale judiciară solicitate de reclamantă a aplicat principiul instituit de dreptul comun, potrivit căruia prejudiciul suferit de creditor trebuie să cuprindă pierderea efectivă - damnum emergens - și câștigul pe care creditorul nu l-a putut realiza - lucrum cessans, cu condiția de a se face dovada existenței și întinderii daunelor suferite. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1084 C. civ., analizând în ce măsură poate fi acordat prejudiciul pretins atât din perspectiva cauzei acțiunii cât și din cea a beneficiului nerealizat, concluziile acesteia fiind de nedovedire a existenței și întinderii prejudiciului pretins.

Beneficiul nerealizat înseamnă un beneficiu ipotetic și deci se situează la un nivel probabilistic, însă probabilitatea înseamnă într-adevăr o rigurozitate a susținerilor și a dovezilor, nefiind suficient să existe simpla posibilitate a obținerii acelui beneficiu, ci trebuie să se demonstreze că, cel mai probabil, acel beneficiu ar fi fost obținut. De aceea era fără tăgadă necesar și util ca reclamanta să dovedească realitatea celor afirmate, sarcina probei revenindu-i conform art. 1169 C. civ.

Sub pretextul unei pretinse aplicări greșite a unor norme legale, recurenta tinde la schimbarea situației de fapt, conform căreia prejudiciul ar fi fost generat de creșterea prețului porumbului, argument ce constituie o chestiune de fapt și care nu poate fi analizată în această etapă procesuală, instanța de apel, ca instanță devolutivă, având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora.

De altfel, din această perspectivă, este de reținut că, prin încheierea din 17 aprilie 2014, Curtea de Apel Oradea a pus în discuția părților necesitatea suplimentării probațiunii în cauză însă, reprezentantul recurentei-reclamante a arătat că nu se impune un probatoriu suplimentar sub aspectul dovedirii prejudiciului, astfel încât susținerile reclamantei se situează la nivelul unei ipoteze probabilistice ce nu a căpătat valențe concrete în lipsa unor probe care să certifice lipsa unui profit. Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F. SRL Oradea prin administrator judiciar G.I.

Ipurl împotriva Deciziei nr. 90/C/2014/A din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F. SRL Oradea prin administrator judiciar G.I. Ipurl împotriva Deciziei nr. 90/C/2014/A din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2015.