ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 7/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 7/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin

sentința nr. 1223 din 20 octombrie 2011 Tribunalul Satu Mare a respins ca

nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC F. SRL Oradea - societate în

insolventă reprezentată de administrator judiciar C.I.I., B.M. în

contradictoriu cu pârâta SC P.C. SRL pentru rezoluțiune contract și daune

interese. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 5.000 lei

cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că, între părțile în litigiu s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare din 15 septembrie 2009, prin care reclamanta în calitate de cumpărător

înțelegea să dobândească o cantitate de 1000 tone porumb boabe până la data de

30 octombrie 2009 la prețul de 0,35 lei/kg + T.V.A.

Prima instanță a constatat că în cauză

nu sunt întrunite condițiile pentru admisibilitatea rezoluțiunii judiciare, întrucât

neexecutarea de către pârâtă a obligației de livrare a mărfii, în condițiile

din contract s-a datorat intervenției reclamantei care a pretins doar o parte a

porumbului corespunzător necesităților fermei din Hereclean, iar din probele

administrate în cauză nu poate fi reținut, pe seama pârâtei, refuzul de

îndeplinire a obligației asumate.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta SC F. SRL Oradea iar prin Decizia nr. 128/C/A din 18 decembrie

2012 Curtea de Apel Oradea. secția a ll-a civilă de contencios administrativ și

fiscal, a respins ca nefondat apelul acesteia, fiind obligată să plătească

intimatei suma de 2000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a apreciat cu privire la criticile aduse hotărârii că acestea sunt

nefondate, în mod corect reținând prima instanță că, pe de o parte reclamanta

nu și-a îndeplinit obligația de plată a porumbului deja livrat, fiind nevoie de

demararea procedurii insolvenței, iar plata contravalorii pentru cerealele livrate

în baza contractelor anterioare s-a făcut cu întârziere, instanța constatând în

mod pertinent că, sub aspectul conduitei părților și a bunei-credințe a

acestora, se impune analiza în raport cu toate obligațiile existente în cadrul

raporturilor comerciale derulate între ele,

De asemenea s-a reținut că, sub

aspectul dovedirii prejudiciului nu s-a făcut dovada concludentă a sumei

solicitate, ori a faptului că s-ar fi achiziționat porumb la prețul indicat în

oferta depusă la dosar ori la prețul invocat în precizarea cererii

introductive.

Împotriva acestei decizii, a declarat

recurs reclamanta SC F. SRL Oradea iar prin Decizia nr. 4003 din 19 noiembrie

2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a admis

recursul, a casat Decizia nr. 128/C/2012/A din 18 decembrie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Oradea, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a

reținut că din perspectiva motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304

C. proc. civ., recurenta a pus în discuție aplicarea greșită de către instanța

de apel a dispozițiilor art. 969 C. civ., întrucât între părți există un

contract valabil încheiat, aflat în vigoare, care nu a fost executat, iar

cererea reclamantei de rezoluțiune a fost respinsă, intimata refuzând

executarea.

În acest sens, critica reclamantei a

fost apreciată întemeiată, având în vedere că, prin întâmpinarea depusă la

instanța de fond, pârâta a recunoscut că a acceptat un alt calendar de livrare

a porumbului, arătând că acesta nu a fost livrat la datele solicitate pentru că

nu s-a achitat factura pentru orz, aspect ce relevă că s-a imputat neexecutarea

unui alt contract, sens în care s-a reținut că între părți au existat două

contracte diferite.

În acest context, s-a reținut că

instanțele au aplicat, în mod greșit dispozițiile art. 1020 C. civ., deși

exista culpa în neexecutare a reclamantei, aceasta refuzând plata porumbului

livrat, ca o consecință a faptului că pârâta a menționat că va livra cantitatea

de porumb rămasă dar în condițiile pieței actuale, totodată reținându-se că, la

data de 11 noiembrie 2009 nu s-a imputat reclamantei neplata porumbului,

conform contractului de formează obiectul litigiului de față.

Înalta Curte a dispus ca toate aceste

aspecte care nu au fost analizate, cu ocazia soluționării apelului urmează să

fie lămurite prin suplimentarea materialului probator, privind reevaluarea

neexecutării contractului, dacă în cauză se poate reține o neexecutarea a

contractului imputabilă pârâtei, în același context urmând a se face verificări

și sub aspectul dovedirii prejudiciului, totodată avându-se în vedere

considerentele expuse de prima instanță, criticile pârâtei și apărările

reclamantei.

În rejudecarea apelului, prin Decizia

nr. 90/C/2014/A din 29 mai 2014, Curtea de Apel Oradea, secția a ll-a civilă de

contencios administrativ și fiscal, a admis apelul reclamantei SC F. SRL prin

lichidator judiciar G.I. Ipurl, a schimbat în totalitate sentința nr. 1223 din

20 octombrie 2011 a Tribunalului Satu Mare, a admis în parte acțiunea

reclamantei, a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 15

septembrie 2009 încheiat între părți și a respins capătul de cerere privind

obligarea pârâtei la pata de daune-interese.

În argumentarea soluției pronunțate,

instanța de rejudecare a reținut că între părți s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare din 15 septembrie 2009, prin care pârâta s-a obligat să vândă

reclamantei cantitatea de 1.000 t porumb boabe producția anului 2009, la prețul

de 0,35 lei/kg+T.V.A., termenul de livrare fiind 30 octombrie 2009. La art. 5

din contract s-a prevăzut că plata va fi efectuată în termen de 45 zile de la

recepția mărfii. La aceeași dată, s-a încheiat între părți și procesul-verbal

de custodie, prin care cumpărătoarea depozitează întreaga cantitate de porumb

cumpărată la vânzătoarea SC P.C. SRL până la data de 30 octombrie 2009.

Pe fondul cauzei, s-a reținut, în baza

probatoriului administrat, că vânzătoarea pârâtă a efectuat doar 3 livrări,

respectiv la 17 septembrie 2009, 24 septembrie 2009 și 05 octombrie 2009, fiind

livrată cantitatea totală de 91.600 kg.

Examinând apărările pârâtei

vânzătoare, Curtea a reținut că pârâta nu poate invoca excepția de neexecutare

de către reclamantă a unui alt contract încheiat între acestea iar în ceea ce

privește solicitarea de sistare a livrărilor venită din partea reprezentantului

reclamantei și neefectuarea plății de către reclamantă în privința cantității

de porumb livrate, s-a reținut că, după efectuarea primei livrări în data de 17

septembrie 2009, reprezentantul reclamantei a solicitat pârâtei ca livrările să

fie efectuate într-un ritm de un camion pe săptămână, din cauza lipsei

spațiului de depozitare, iar după efectuarea următoarelor două transporturi,

pârâta a fost anunțată să sisteze temporar livrările, urmând a fi anunțată când

să se procedeze la următoarea livrare.

La data de 29 octombrie 2009, prin

adresa, reclamanta cumpărătoare a emis o adresă către pârâta vânzătoare,

somând-o să procedeze la efectuarea livrărilor, dat fiind termenul-limită

pentru efectuarea livrărilor stipulat în contract - 30 octombrie 2009.

Referitor la acest fapt, este adevărat că reclamanta a fost de rea-credință, în

condițiile în care a solicitat cu o zi înainte de expirarea termenului de

livrare stipulat în contract efectuarea livrării întregii cantități de porumb,

în contextul în care martorii audiați în cauză au relevat că sistarea temporară

a livrărilor i se datorează, fiind făcută chiar la solicitarea reprezentantului

acesteia. De asemenea, s-a constatat că aceasta nu a efectuat nici un demers în

sensul continuării livrărilor în toată perioada de la data ultimei livrări - 05

octombrie 2009 și până cu o zi înainte de termenul de livrare prevăzut în

contract.

Cu toate acestea însă, în contextul

relațiilor existente între părți până la acel moment, pârâta trebuia să

considere adresa reclamantei drept solicitare de a continua efectuarea

livrărilor. Chiar dacă este evident că pârâta nu-și putea îndeplini obligația

de livrare a întregii cantități de marfă de pe o zi pe alta, cu toate acestea

avea posibilitatea de a solicita, la rândul său, reclamantei acceptul de a

efectua livrările înăuntrul unor termene convenite cu aceasta. Or, răspunsul

pârâtei la adresa reclamantei a venit abia la data de 11 noiembrie 2009, cu

adresa, prin care a refuzat efectuarea în continuare a livrărilor pe motivul

neplății facturii la orz, solicitarea reprezentantului reclamantei de a se

sista livrările și neachitarea mărfii livrate până la acel moment.

S-a reținut că, la acel moment, nu se

mai putea invoca drept refuz al continuării livrărilor solicitarea

reprezentantului reclamantei de sistare temporară a acestora, câtă vreme prin

adresa din 29 octombrie 2009 emisă de administratorul societății debitoare -

administratorul Pop Stelian, s-a solicitat în mod expres pârâtei livrarea

întregii cantități de porumb.

În ceea ce privește neachitarea mărfii

livrate, instanța a avut în vedere că, potrivit art. 5 din contract, plata urma

a fi făcută în termen de 45 zile de la recepția mărfii, iar la data de 29

octombrie 2009, când reclamanta a solicitat livrarea întregii cantități de

porumb, nu se împlinise termenul de plată nici măcar pentru prima livrare

efectuată. Prin urmare, nu se putea invoca la acel moment excepția de

neexecutare a contractului.

Mai mult decât atât, chiar și în

contextul în care reclamanta a efectuat plata porumbului livrat în valoare de

38.176,39 lei la data de 28 decembrie 2009, pârâta nu a continuat efectuarea livrărilor,

deși i s-a solicitat acest lucru și prin adresa din 17 februarie 2010, anterior

formulării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar.

De altfel, potrivit susținerilor pârâtei din cuprinsul întâmpinării formulate

în fața instanței de fond, aceasta a considerat contractul de vânzare-cumpărare

ca fiind reziliat, ca urmare a renunțării sale la cererea de deschidere a

procedurii insolvenței formulate împotriva societății reclamante, deși nu

există nici un temei pentru această susținere, în contextul în care, potrivit

art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, contractele în derulare se consideră

menținute la data deschiderii procedurii. Aceeași poziție a pârâtei a fost

exprimată și în prima fază de apel, refuzând cererea reclamantei de a-și onora

obligația de livrare a diferenței de cantitate de porumb.

Or, în acest context, culpa în

neexecutarea contractului revine pârâtei, astfel că, în baza art. 996 și art.

1020 C. civ., instanța a apreciat că se impune rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare din 15 septembrie 2009 încheiat între părți.

În ceea ce privește cererea

reclamantei de obligare a pârâtei la plata de daune-interese pentru

neexecutarea parțială a contractului, aceasta a fost respinsă, instanța

reținând că suma solicitată de reclamantă cu acest titlu este reprezentată de

diferența dintre prețul actual al porumbului boabe și prețul la care părțile au

contractat, în prezent prețul porumbului fiind mai mare decât cel existent la

data încheierii contractului.

Pentru acordarea daunelor-interese,

însă, era necesar ca reclamanta să dovedească existența unei prejudiciu, astfel

cum prevede în mod expres art. 1082 C. civ.

În acest sens, făcând aplicarea art.

1084 C. civ., instanța a apreciat că reclamanta creditoare nu a produs dovada

micșorării patrimoniului său iar simplul fapt al creșterii prețului porumbului

nu atrage în mod automat prejudicierea reclamantei, atâta timp cât aceasta nu a

efectuat nici un demers ulterior în sensul achiziționării porumbului la prețul

astfel majorat.

S-a mai reținut că împotriva

reclamantei a fost deschisă procedura de insolvență la data de 02 februarie

201, prin Încheierea Tribunalului Bihor nr. 244/F/2010, fapt produs la o

perioadă relativ scurtă de timp de la data la care contractul trebuia să fie

executat - 30 octombrie 2009, iar ulterior firma a intrat în procedura de

reorganizare, fără ca în toată această perioadă de timp să se fi demarat vreun

demers în sensul achiziționării produselor din altă parte.

A apreciat instanța că nu se poate

reține că diferența între prețul actual al porumbului și cel la care părțile au

contractat s-ar concretiza în beneficiul nerealizat, căci acest aspect ar fi

impus probe mult mai complexe din partea reclamantei, respectiv aceasta ar fi trebuit

să dovedească sporul patrimonial pe care l-ar fi obținut în condițiile

obișnuite ale derulării activității sale, dacă pârâta ar fi executat întocmai

și la timp obligația pe care și-a sumat-o în temeiul contractului.

Împotriva Deciziei nr. 90/C/2014/A din

29 mai 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a ll-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC F. SRL prin

administrator judiciar G.I. Spurl, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului și, pe cale de

consecință modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul obligării

intimatei la plata de daune interese după cum a solicitat în acțiunea formulată

și precizată.

În dezvoltarea motivului de

nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a reiterat pe scurt istoricul cauzei

și a arătat că hotărârea instanței de apel, în ce privește respingerea

capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata de daune-interese este

nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1084 C. civ.

Astfel, a arătat recurenta că în

motivarea respingerii acestui capăt de cerere instanța a abordat, pe scurt,

problema beneficiului nerealizat apreciind că acest aspect ar fi impus probe

mult mai complexe prin care să fie dovedit sporul patrimonial pe care l-ar fi

obținut în condițiile obișnuite ale derulării activității.

Apreciază recurenta că beneficiul

nerealizat din derularea obișnuită a activității ar fi fost relevant dacă ar fi

solicitat daune pentru perturbarea acestei activități iar prețul porumbului ar

fi rămas același or, daunele-interese pe care Ie-a solicitat reprezintă strict

beneficiul nerealizat din creșterea prețului porumbului, care ar fi trebuit să

îi profite acesteia și nu intimatei.

Susține recurenta că deși este

adevărat că a achiziționat porumbul pentru consum și nu pentru comercializare,

aceasta nu are nicio relevanță pentru determinarea daunelor interese, fiind

evident, în opinia sa, că singura influență asupra profitului realizat ar

rămâne creșterea prețului porumbului.

În final, a arătat recurenta că

potrivit art. 1021 C. civ., ar fi putut formula acțiunea în sensul obligării

intimatei la executarea contractului, situație în care optând pentru această

variantă de acțiune ar fi obținut beneficiul rezultat din creșterea prețului la

porumb, soluția ar fi trebuit să fie aceeași și în cazul în care a cerut

rezoluțiunea contractului cu obligarea la daune-interese.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de

drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Subsumat motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1084 C. civ., în sensul că instanța de rejudecare a apreciat

că problema beneficiului nerealizat ar fi impus un probatoriu mai complex prin

care să se facă dovada sporului patrimonial pe care l-ar fi obținut în

condițiile obișnuite ale derulării activității.

Este de observat că recurenta își

exprimă nemulțumirea cu privire la soluția atacată, în raport de care instanța

de apel a analizat în ce măsură există și poate fi acordat beneficiul

nerealizat pretins raportat la situația de fapt expusă de reclamantă și

probatoriul administrat în cauză. De altfel, toate aceste critici sunt reluate

și subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

argumentele și raționamentul recurentei conducând la aceeași chestiune

juridică, respectiv greșita soluționare a pricinii sub aspectul nedovedirii

prejudiciului pretins.

Trecând peste aceste observații, se constată

că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente

cauzei în raport de probatoriul administrat și situația de fapt, apreciind în

mod just că nu poate fi admisă solicitarea reclamantei privind obligarea

pârâtei la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului reprezentând

beneficiu nerealizat.

Astfel, se constată că instanța de

apel în evaluarea daunelor interese pe cale judiciară solicitate de reclamantă

a aplicat principiul instituit de dreptul comun, potrivit căruia prejudiciul

suferit de creditor trebuie să cuprindă pierderea efectivă - damnum emergens -

și câștigul pe care creditorul nu l-a putut realiza - lucrum cessans, cu

condiția de a se face dovada existenței și întinderii daunelor suferite.

Contrar susținerilor recurentei,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1084 C. civ.,

analizând în ce măsură poate fi acordat prejudiciul pretins atât din

perspectiva cauzei acțiunii cât și din cea a beneficiului nerealizat,

concluziile acesteia fiind de nedovedire a existenței și întinderii

prejudiciului pretins.

Beneficiul nerealizat înseamnă un

beneficiu ipotetic și deci se situează la un nivel probabilistic, însă

probabilitatea înseamnă într-adevăr o rigurozitate a susținerilor și a

dovezilor, nefiind suficient să existe simpla posibilitate a obținerii acelui

beneficiu, ci trebuie să se demonstreze că, cel mai probabil, acel beneficiu ar

fi fost obținut. De aceea era fără tăgadă necesar și util ca reclamanta să

dovedească realitatea celor afirmate, sarcina probei revenindu-i conform art.

1169 C. civ.

Sub pretextul unei pretinse aplicări

greșite a unor norme legale, recurenta tinde la schimbarea situației de fapt,

conform căreia prejudiciul ar fi fost generat de creșterea prețului porumbului,

argument ce constituie o chestiune de fapt și care nu poate fi analizată în

această etapă procesuală, instanța de apel, ca instanță devolutivă, având

plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză,

fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în

proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora.

De altfel, din această perspectivă,

este de reținut că, prin încheierea din 17 aprilie 2014, Curtea de Apel Oradea

a pus în discuția părților necesitatea suplimentării probațiunii în cauză însă,

reprezentantul recurentei-reclamante a arătat că nu se impune un probatoriu

suplimentar sub aspectul dovedirii prejudiciului, astfel încât susținerile

reclamantei se situează la nivelul unei ipoteze probabilistice ce nu a căpătat

valențe concrete în lipsa unor probe care să certifice lipsa unui profit.

Pentru toate argumentele ce preced, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F. SRL Oradea prin

administrator judiciar G.I. Ipurl împotriva Deciziei nr. 90/C/2014/A din 29 mai

2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta SC F. SRL Oradea prin administrator judiciar G.I. Ipurl împotriva

Deciziei nr. 90/C/2014/A din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea,

secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 ianuarie 2015.