ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 681/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 681/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

cauzei și hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

ca primă instanță.

1.1. Prin acțiunea înregistrată

la 30 decembrie 2011 pe rolul Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

reclamanta SN T.F.C.C.F.R.C. SA București a solicitat obligarea pârâtului

M.T.T.I. București la plata sumei de 756.168,95 lei reprezentând dobânda legală

datorată societății pentru plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de

transport feroviar prestate de reclamanta în baza legitimațiilor de călătorie

cu reducere de 50%, beneficiarilor Legii nr. 147/2000, în perioada decembrie

2008 - mai 2009.

Potrivit

susținerilor reclamantei în perioada decembrie 2008 - mai 2009 a prestat

servicii de transport pe calea ferată în baza legitimațiilor de călătorie cu

reducere de 50% din tariful de călătorie și pentru recuperarea diferențelor

dintre tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată cu trenuri

personale, cu trenuri accelerate fără regim de rezervare sau trenuri rapide,

clasa a ll-a și suma încasată de la pensionari, care se suportă din bugetul de

stat, a urmat procedura de recuperare prevăzută de Norma Metodologică, anexă la

H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii

nr. 147/2000 și O.U.G. nr. 71/2004.

Susține

reclamanta că, în acest sens a întocmit deconturile lunare centralizatoare pe

care Ie-a transmis Direcției generale economice și buget din cadrul M.T.T.I.

București a emis facturile fiscale pentru achitarea diferențelor de tarif,

sumele fiind achitate de pârât cu întârziere, astfel că aceasta datorează cu

titlu de dobândă legală suma de 756.168,95 lei calculate conform art. 2 și 3

din O.G. nr. 9/2000.

Prin

întâmpinarea din 25 septembrie 2012 pârâtul M.T.T.I. București s-a apărat

invocând excepția necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului București,

secția civilă, excepția prescripției dreptului material la acțiune și

inadmisibilitatea acțiunii.

Totodată

pârâtul a formulat în temeiul art. 60 C. proc. civ. cerere de chemare în

garanție a M.F.P. solicitând, ca în situația admiterii pretențiilor

reclamantei, să fie obligată chemata în garanție la creditarea bugetului

M.T.T.I. București cu valoarea pretențiilor deduse judecății.

1.2. Prin

sentința civilă nr. 19.627 din 18 decembrie 2012 Tribunalul București, secția a

Vl-a civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția

de contencios administrativ, reținând că raporturile juridice deduse judecății

nu au caracter comercial, reclamanta considerându-se vătămată în drepturile

sale prin neexecutarea de către pârâtă a unui act administrativ, respectiv prin

refuzul de plată și plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea

ferată, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se asimilează actelor

administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere

referitoare la un drept sau la un interes legitim.

1.3. Curtea de

Apel București, secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal, astfel

învestită și-a declinat la rândul său competențele de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1289

din 10 aprilie 2013 și constatând ivit conflictul negativ de competență în

sensul art. 20 alin. (12) C. proc. civ. a înaintat dosarul Înaltei Curți de

Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

1.4. Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

prin Decizia nr. 6758 din 17 octombrie 2014 a stabilit competența de

soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului București, secția

civilă.

În

considerentele acestei decizii, instanța supremă a constatat că cererea

reclamantei, în raport de obiectul pretenției și temeiul juridic invocat Legea

nr. 147/2000 are natura unei cereri în despăgubiri, suma pretinsă fiind egală

cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000.

S-a mai reținut

că repararea pagubei cauzate, solicitată pe cale separată, în situația

inexistenței unei hotărâri judecătorești a instanței de contencios

administrativ prin care să se stabilească culpa autorității, nu mai poate fi

obținută pe calea contenciosului administrativ, context în care se aplică

regulile procesuale de drept comun și nu cele speciale, din materia

contenciosului administrativ.

1.5. Prin

sentința civilă nr. 3112 din 17 iunie 2014 Tribunalul București, secția a Vl-a

civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârât respectiv,

excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția

inadmisibilității, iar pe fond a admis cererea principală formulată de

reclamanta și a obligat pârâtul M.T.T.I. București la plata sumei de 756.168,95

lei reprezentând dobânda legală; cererea de chemare în garanție a M.F.P. a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut următoarele:

Referitor la

prescripția dreptului material la acțiune instanța a constatat că susținerea

pârâtului privind nerespectarea de către reclamantă a prevederilor art. 7 din

Legea nr. 554/2004, este neîntemeiată, deoarece decontul întocmit de reclamanta

în cauză este distinct de actul administrativ individual sub aspectul regimului

juridic aplicabil.

Privitor la

excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul notează că reclamanta a parcurs

procedura concilierii directe prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.,

cererea de chemare în judecată fiind introdusă după îndeplinirea procedurii

prealabile și cu respectarea dispozițiilor art. 1091 alin. (2) C. proc. civ.,

context în care excepția inadmisibilității este neîntemeiată.

Pe fondul

cauzei, prima instanță constată că procedura de recuperare a diferențelor de

tarif a fost urmată de reclamantă cu respectarea prevederilor din Norma

Metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aplicarea Legii nr. 147/2000

și a O.U.G. nr. 71/2004 prin întocmirea deconturilor și transmiterea lor

pârâtului care avea obligația solicitării și obținerii creditor bugetare

aferente, obligație pe care și-a îndeplinit-o cu întârziere, ceea ce impune

concluzia admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Împotriva

sentinței fondului a declarat apel M.T.T. pentru motive de nelegalitate și

netemeinicie, susținând, în esență, că prima instanță nu a motivat în fapt și

în drept soluția de respingere a excepțiilor invocate prin întâmpinare, iar pe

fond, invocând lipsa de fundament legal a obligației de plată a penalităților

acordate, deoarece obligația principală nu este purtătoare de dobânzi prin

voința părților sau în temeiul legii; precizează că datoria pentru anii

2008-2009 a fost achitată reclamantei la data la care bugetul său a fost credit

în acest scop de către M.F.P., entitatea care asigură administrarea bugetului

de stat, respectiv sursa de finanțare pentru a se efectua plata pretențiilor

reclamantei.

Prin Decizia

civilă nr. 988 din 11 noiembrie 2014 Curtea de Apel București, secția a Vl-a

civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât.

Pentru a decide

astfel, instanța de prim control judiciar a constatat că excepțiile invocate în

temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu au suport legal,

deoarece în cauză s-a stabilit competența de soluționare a litigiului în

favoarea secției civile a tribunalului, astfel că nu se aplică termenul de

prescripție și procedura prealabilă reglementate de legea contenciosului

administrativ, fiind incidente dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

referitoare la concilierea directă, procedură care a fost efectuată de către

reclamantă.

Pe fondul

cauzei, instanța de apel apreciază că, deși motivarea sentinței fondului este

sumară, rezultă din considerentele sale mecanismul de decontare a biletelor e

transport pe calea ferată potrivit cu dispozițiile legale în materie, precum și

faptul că nerespectarea termenelor de plată a condus la calcularea dobânzilor legale,

conform înscrisurilor aflate la filele 11-19 (dosar fond), probe neinfirmate de

pârâta-apelantă.

În continuare,

instanța notează că potrivit dispozițiile Legii nr. 147/2000 M.T.T. are rolul

medierii realizării drepturilor reglementate de actele normative în materie,

obligația sa de plată născându-se la data bugetarii instituției cu

contravaloarea serviciilor pe calea ferată subvenționate.

Astfel,

potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 500/2002 proiectul bugetului de stat

este întocmit de M.F.P. pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali

de credite, pârâtul M.T.T. având obligația să prevadă sumele reprezentând

contravaloarea serviciilor de transport subvenționate în bugetul propriu la

cap. 68 ianuarie

Sub acest

aspect, instanța de apel constată că probele administrate nu relevă că M.F.P. a

refuzat să aprobe deschiderile de credite bugetare solicitate de M.T.T.

reprezentând deconturi aferente biletelor speciale de călătorie gratuită, în

termen, în schimb atestă că pârâtul nu a respectat procedura de decontare

prevăzută de art. 28-33 din Normele Metodologice anexă la H.G. nr. 2403/2004.

Sub un ultim

aspect, instanța de apel constată că dobânda legală acordată s-a calculat în

temeiul O.G. nr. 9/2000 având un alt regim juridic decât cel al penalităților

de întârziere la care se referă pârâtul, scadența obligației de plată cu

întârziere fiind relevată de art. 43 C. com., în cauză, rezultând din

înscrisurile depuse în fața primei instanțe.

Motivele de recurs.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.T.T. solicitând,

în temeiul art. 312 alin. (3) ultima teză, modificarea deciziei atacate, cu

consecința respingerii acțiunii formulate de reclamanta, iar, în subsidiar,

admiterea cererii de chemare în garanție a M.F.P.

Recurentul a

invocat în susținerea recursului motivele de nelegalitate vizând încălcarea

competenței de ordine publică, motivarea străină de natura cauzei și aplicarea

greșită a normelor de drept material, pe care Ie-a încadrat în drept în ipotezele

reglementate de art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor de nelegalitate recurentul a arătat, sub un prim aspect, că instanța

de apel în mod greșit a respins ca nefondate excepția prescripției dreptului

material la acțiune și a inadmisibilității ca fiind lipsite de fundament legal,

deoarece în opinia sa actele și operațiunile inerente asigurării sumelor

necesare plății contravalorii tichetelor de călătorie pe calea ferată,

utilizate de beneficiarii Legii nr. 147/2000 sunt emise în regim de autoritate.

în executarea unor dispoziții legale, astfel că devin aplicabile prevederile

art. 1 și ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ potrivit cărora competența de soluționare aparține instanței de

contencios administrativ.

Potrivit

susținerilor recurentului caracterul administrativ al raporturilor dintre

M.T.T. și reclamantă rezultă din procedura de decontare prevăzută în Norma

Metodologică anexă la H.G. nr. 2403/2004 context care impunea concluzia că

nesoluționarea în termen de 30 zile a cererii de decontare obliga reclamanta să

se adreseze instanței de contencios administrativ în termenul maxim de 6 luni

prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, termen pe care acesta nu

l-a respectat.

Cu privire la

motivele contradictorii pe care se întemeiază soluția instanței de apel, în

opinia sa, autorul recursului susține că, pe de o parte instanța a reținut

rolul său de intermediar în realizarea drepturilor prevăzute de actele

normative în materie, iar pe de altă parte a confirma culpa sa pentru plata cu

întârziere a facturilor, deși M.T.T. nu poate fi ținut responsabil câtă vreme

plata deconturilor este prevăzută de lege a fi suportată de la bugetul de stat,

M.F.P. fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanțare pentru plata

pretențiilor reclamantei.

Totodată,

recurentul subliniază că a virat către operatorii de transport, inclusiv către

reclamantă, toate sumele primite cu această destinație de la M.F.P., pe baza

deconturilor depuse.

Sub un alt

motiv de nelegalitate recurentul arată că dispozițiile art. 43 C. com. invocate

de instanța de apel sunt inaplicabile în cauză, neexistând nici un fundament

legal pentru ca obligația principală să fie calificată ca purtătoare de

dobânzi, deoarece activitatea M.T.T. este finanțată exclusiv de la bugetul de

stat, iar în lipsa alocării fondurilor necesare, ministerul se află în

imposibilitatea onorării obligațiilor statului ce se derulează prin bugetul

instituției.

Subsumat

acestui aspect recurentul susține că nu a încheiat nici un contract cu

reclamanta, astfel că nici prin voința părților și nici prin puterea legii

obligația principală nu poate fi calificată ca purtătoare de dobânzi.

Prin ultim

motiv de recurs, recurentul critică soluția de respingerea a cererii de chemare

în garanție a M.F.P., al cărui rol constă în aprobarea deschiderilor de credite

bugetare la solicitarea M.T.T., obligația de plată care incumbă M.T.T. fiind

condiționată de alocarea de la bugetul de stat a sumelor necesare. De aceea,

susține recurentul, în cauză nu poate fi angajată răspunderea sa, întrucât suma

necesară acoperirii costurilor rezultate din aplicarea Legii nr. 147/2000 nu a

fost aprobată în bugetul instituției.

Concluzionând

pe acest motiv, recurenta susține că M.F.P. este instituția care, prin

prerogativa previzionării bugetului, este abilitată de lege să disponibilizeze

sumele necesare, în lipsa alocării acestor sume, M.T.T. se află în

imposibilitate de a-și executa obligațiile, astfel că se impune admiterea

cererii de chemare în garanție a M.F.P. care devine astfel debitor al

obligației de a face, respectiv de a efectua demersurile necesare în vederea

alocării de fonduri deoarece M.T.T. nu poate solicita deschiderea de credite

bugetare fără să existe disponibil în bugetul cap. 68.01 la nivelul

trimestrului și lunii, chiar dacă deconturile depuse de societatea de transport

sunt corect întocmite fiind necesară viza C.F.P. propriu al M.T.C.F.P. de la

M.F.P.

Intimata

reclamantă prin întâmpinarea formulată la 20 februarie 2015 a solicitat

respingerea ca nefondat a recursului pârâtei.

Înalta Curte verificând

în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile

formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

3.1. Critica

vizând soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune

și a inadmisibilității acțiunii, astfel cum a fost argumentată pe dispozițiile

Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ este neavenită în condițiile

în care, în cauză, s-a stabilit printr-o decizie irevocabilă pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ natura

civilă, a raporturilor juridice stabilite de părți în temeiul Legii nr.

147/2000, raporturi în cadrul cărora pârâtul M.T.T. nu acționează în regim de

putere publică, deoarece obligația sa legală de a deconta diferențele de tarif

pentru serviciile de transport prestate de reclamantă, agent economic, în

temeiul Legii nr. 147/2000 nu implică emiterea unui act administrativ în sensul

legii contenciosului administrativ, ci aplicarea regulilor procesuale de drept

comun.

De aceea Înalta

Curte constată că reiterarea de către pârâtul recurent a unei chestiuni

prejudiciale tranșate irevocabil la debutul litigiului este pur formală,

distinct de faptul că între reclamanta SN T.F.C.C.F.R.C. SA și pârâtul M.T.T.

s-au purtat anterior o serie de alte litigii similare, soluționate de

instanțele civile, așa cum rezultă din jurisprudența relevantă atașată la

dosarul cauzei.

3.2. Pornind de

la o premisă greșită, în sensul că actele și operațiunile necesare asigurării

sumelor pentru plata contravalorii tichetelor de călătorie utilizate de

beneficiarii Legii nr. 147/2000 sunt emise în regim de autoritate, argumentele

recurentei cu privire la soluționarea pe fond a litigiului, sunt nerelevante.

Instanțele

devolutive au stabilit corect că raporturile dintre părți își au izvorul în

lege respectiv Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pe

transportul intern pe calea ferată și normele metodologice de aplicare,

potrivit cărora diferențele de tarif se suportă de la bugetul de stat și se

recuperează de agentul economic care a efectuat transportul, în condițiile art.

29-30 din norme, prin întocmirea de deconturi lunare depuse la M.T.T. care după

solicitarea vizei controlului delegat al M.F.P. și primirea creditelor bugetare

va efectua viramentele operatorilor de transport feroviar.

Cum această

obligație de plată izvorâtă din lege a fost executată cu întârziere pentru

perioada de referință decembrie 2008 - mai 2009, fapt necontestat de către

recurentă, devin aplicabile dispozițiile art. 1088 C. civ. și art. 43 C. com.

deoarece pentru reclamanta, societate comercială cu capital de stat care are ca

obiect de activitate transportul feroviar, creanța sa are natură comercială.

În sfârșit,

Înalta Curte notează că această obligație legală cu caracter patrimonial

izvorât din lege este supusă regimului general al obligațiilor reglementat de

C. civ. de la 1864 - Cartea a lll-a, respectiv ansamblului de norme comune

tuturor obligațiilor, cu respectarea regulilor speciale din actele normative

susmenționate, iar faptul că în Legea nr. 147/2000 și în normele de aplicare nu

se menționează obligarea la plata de dobânzi sau penalități pentru achitarea cu

întârziere a sumelor datorate de M.T.T., nu este de natură să impună concluzia

inexistenței sancțiunii, așa cum susține recurenta, deoarece se aplică regulile

generale în materia obligațiilor prevăzute în C. civ., care constituie dreptul

comun.

3.3. Motivul de

recurs întemeiat pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se

vădește nefondat.

Împrejurarea că

instanța de apel a utilizat în considerentele deciziei termenul de

„mediere" cu referire la rolul M.T.T. în realizarea drepturilor prevăzute

de actele normative în materie, nu are semnificația unei motivări contradictorii

în sensul ipotezei din art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în contextul

raționamentului juridic pe care instanța de apel își fundamentează soluția, din

care rezultă indubitabil obligația M.T.T., în temeiul legii, de plată a

serviciilor de transport pe calea ferată subvenționate.

Cu alte

cuvinte, chiar dacă termenul folosit nu este cel mai potrivit, această

inadecvare nu afectează esența susținerilor și concluzia instanței cu privire

la obligația de plată în sarcina M.T.T. și nu se convertește într-un argument

contradictoriu.

3.4. În ce

privește ultimul motiv de recurs circumscris soluționării greșite a cererii de

chemare în garanție a M.F.P., criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice nu impun concluzia acesteia în

sensul că cererea de chemare în garanție este întemeiată pe obligația legală a

M.F.P. de alocare a sumelor necesare achitării deconturilor depuse de agenții

economici transportatori.

Astfel,

potrivit dispozițiilor cuprinse în secțiunea a ll-a din Legea nr. 500/2002

referitoare la competente și responsabilități în procesul bugetar, principalele

atribuții ale M.F.P. în domeniul finanțelor publice constau în pregătirea

proiectelor legilor bugetare anual, ale legilor de rectificare, precum și ale

legilor privind aprobarea contului anual de execuție.

Proiectele

legilor bugetare anuale se întocmesc de M.F.P. pe baza propunerilor de

cheltuieli detaliate de ordonatorii principali de credite (art. 281 lit. e)

care sunt obligați să furnizeze toate documentele care au stat la baza

fundamentării proiectelor de buget anuale.

Prin urmare,

rezultă cu forța evidenței din dispozițiile legale susmenționate obligația

M.T.T., în calitate de ordinator principal de credite, de a-și previziona

necesarul de cheltuieli pentru îndeplinirea obligațiilor patrimoniale stabilite

de lege în sarcina sa.

Or, în măsura

în care sumele datorate agenților de transport feroviar în perioada de

referință nu au fost incluse în fundamentarea proiectelor de buget de către

M.T.T. în calitate de ordinator de credite, nealocarea acestor sume de la

bugetul de stat nu poate fi imputată M.F.P., așa cum susține recurenta, motiv

pentru care cererea de chemare în garanție a fost în mod corect respinsă.

Pentru

rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de recurentul-pârât M.T.T. împotriva Deciziei civile

nr. 988 din 11 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 27 februarie 2015.