ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 681/2015

Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, ca primă instanță. 1.1. Prin acțiunea înregistrată la 30 decembrie 2011 pe rolul Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, reclamanta SN T.F.C.C.F.R.C. SA București a solicitat obligarea pârâtului M.T.T.I. București la plata sumei de 756.168,95 lei reprezentând dobânda legală datorată societății pentru plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate de reclamanta în baza legitimațiilor de călătorie cu reducere de 50%, beneficiarilor Legii nr. 147/2000, în perioada decembrie 2008 - mai 2009. Potrivit susținerilor reclamantei în perioada decembrie 2008 - mai 2009 a prestat servicii de transport pe calea ferată în baza legitimațiilor de călătorie cu reducere de 50% din tariful de călătorie și pentru recuperarea diferențelor dintre tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată cu trenuri personale, cu trenuri accelerate fără regim de rezervare sau trenuri rapide, clasa a ll-a și suma încasată de la pensionari, care se suportă din bugetul de stat, a urmat procedura de recuperare prevăzută de Norma Metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 și O.U.G. nr. 71/2004. Susține reclamanta că, în acest sens a întocmit deconturile lunare centralizatoare pe care Ie-a transmis Direcției generale economice și buget din cadrul M.T.T.I. București a emis facturile fiscale pentru achitarea diferențelor de tarif, sumele fiind achitate de pârât cu întârziere, astfel că aceasta datorează cu titlu de dobândă legală suma de 756.168,95 lei calculate conform art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000. Prin întâmpinarea din 25 septembrie 2012 pârâtul M.T.T.I. București s-a apărat invocând excepția necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului București, secția civilă, excepția prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilitatea acțiunii. Totodată pârâtul a formulat în temeiul art. 60 C. proc. civ. cerere de chemare în garanție a M.F.P. solicitând, ca în situația admiterii pretențiilor reclamantei, să fie obligată chemata în garanție la creditarea bugetului M.T.T.I. București cu valoarea pretențiilor deduse judecății. 1.

Prin sentința civilă nr. 19.627 din 18 decembrie 2012 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, reținând că raporturile juridice deduse judecății nu au caracter comercial, reclamanta considerându-se vătămată în drepturile sale prin neexecutarea de către pârâtă a unui act administrativ, respectiv prin refuzul de plată și plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. 1.

Curtea de Apel București, secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal, astfel învestită și-a declinat la rândul său competențele de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1289 din 10 aprilie 2013 și constatând ivit conflictul negativ de competență în sensul art. 20 alin. (12) C. proc. civ. a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență. 1.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 6758 din 17 octombrie 2014 a stabilit competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului București, secția civilă. În considerentele acestei decizii, instanța supremă a constatat că cererea reclamantei, în raport de obiectul pretenției și temeiul juridic invocat Legea nr. 147/2000 are natura unei cereri în despăgubiri, suma pretinsă fiind egală cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000. S-a mai reținut că repararea pagubei cauzate, solicitată pe cale separată, în situația inexistenței unei hotărâri judecătorești a instanței de contencios administrativ prin care să se stabilească culpa autorității, nu mai poate fi obținută pe calea contenciosului administrativ, context în care se aplică regulile procesuale de drept comun și nu cele speciale, din materia contenciosului administrativ. 1.

Prin sentința civilă nr. 3112 din 17 iunie 2014 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârât respectiv, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității, iar pe fond a admis cererea principală formulată de reclamanta și a obligat pârâtul M.T.T.I. București la plata sumei de 756.168,95 lei reprezentând dobânda legală; cererea de chemare în garanție a M.F.P. a fost respinsă ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele: Referitor la prescripția dreptului material la acțiune instanța a constatat că susținerea pârâtului privind nerespectarea de către reclamantă a prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, este neîntemeiată, deoarece decontul întocmit de reclamanta în cauză este distinct de actul administrativ individual sub aspectul regimului juridic aplicabil. Privitor la excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul notează că reclamanta a parcurs procedura concilierii directe prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată fiind introdusă după îndeplinirea procedurii prealabile și cu respectarea dispozițiilor art. 1091 alin. (2) C. proc. civ., context în care excepția inadmisibilității este neîntemeiată. Pe fondul cauzei, prima instanță constată că procedura de recuperare a diferențelor de tarif a fost urmată de reclamantă cu respectarea prevederilor din Norma Metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aplicarea Legii nr. 147/2000 și a O.U.G. nr. 71/2004 prin întocmirea deconturilor și transmiterea lor pârâtului care avea obligația solicitării și obținerii creditor bugetare aferente, obligație pe care și-a îndeplinit-o cu întârziere, ceea ce impune concluzia admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. 2. Apelul. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Împotriva sentinței fondului a declarat apel M.T.T. pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că prima instanță nu a motivat în fapt și în drept soluția de respingere a excepțiilor invocate prin întâmpinare, iar pe fond, invocând lipsa de fundament legal a obligației de plată a penalităților acordate, deoarece obligația principală nu este purtătoare de dobânzi prin voința părților sau în temeiul legii; precizează că datoria pentru anii 2008-2009 a fost achitată reclamantei la data la care bugetul său a fost credit în acest scop de către M.F.P., entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, respectiv sursa de finanțare pentru a se efectua plata pretențiilor reclamantei. Prin Decizia civilă nr. 988 din 11 noiembrie 2014 Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât. Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a constatat că excepțiile invocate în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu au suport legal, deoarece în cauză s-a stabilit competența de soluționare a litigiului în favoarea secției civile a tribunalului, astfel că nu se aplică termenul de prescripție și procedura prealabilă reglementate de legea contenciosului administrativ, fiind incidente dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. referitoare la concilierea directă, procedură care a fost efectuată de către reclamantă. Pe fondul cauzei, instanța de apel apreciază că, deși motivarea sentinței fondului este sumară, rezultă din considerentele sale mecanismul de decontare a biletelor e transport pe calea ferată potrivit cu dispozițiile legale în materie, precum și faptul că nerespectarea termenelor de plată a condus la calcularea dobânzilor legale, conform înscrisurilor aflate la filele 11-19 (dosar fond), probe neinfirmate de pârâta-apelantă. În continuare, instanța notează că potrivit dispozițiile Legii nr. 147/2000 M.T.T. are rolul medierii realizării drepturilor reglementate de actele normative în materie, obligația sa de plată născându-se la data bugetarii instituției cu contravaloarea serviciilor pe calea ferată subvenționate. Astfel, potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 500/2002 proiectul bugetului de stat este întocmit de M.F.P. pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, pârâtul M.T.T. având obligația să prevadă sumele reprezentând contravaloarea serviciilor de transport subvenționate în bugetul propriu la cap. 68 ianuarie Sub acest aspect, instanța de apel constată că probele administrate nu relevă că M.F.P. a refuzat să aprobe deschiderile de credite bugetare solicitate de M.T.T. reprezentând deconturi aferente biletelor speciale de călătorie gratuită, în termen, în schimb atestă că pârâtul nu a respectat procedura de decontare prevăzută de art. 28-33 din Normele Metodologice anexă la H.G. nr. 2403/2004. Sub un ultim aspect, instanța de apel constată că dobânda legală acordată s-a calculat în temeiul O.G. nr. 9/2000 având un alt regim juridic decât cel al penalităților de întârziere la care se referă pârâtul, scadența obligației de plată cu întârziere fiind relevată de art. 43 C. com., în cauză, rezultând din înscrisurile depuse în fața primei instanțe. 3. Recursul - Motivele de recurs. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.T.T. solicitând, în temeiul art. 312 alin. (3) ultima teză, modificarea deciziei atacate, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamanta, iar, în subsidiar, admiterea cererii de chemare în garanție a M.F.P. Recurentul a invocat în susținerea recursului motivele de nelegalitate vizând încălcarea competenței de ordine publică, motivarea străină de natura cauzei și aplicarea greșită a normelor de drept material, pe care Ie-a încadrat în drept în ipotezele reglementate de art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate recurentul a arătat, sub un prim aspect, că instanța de apel în mod greșit a respins ca nefondate excepția prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității ca fiind lipsite de fundament legal, deoarece în opinia sa actele și operațiunile inerente asigurării sumelor necesare plății contravalorii tichetelor de călătorie pe calea ferată, utilizate de beneficiarii Legii nr. 147/2000 sunt emise în regim de autoritate. în executarea unor dispoziții legale, astfel că devin aplicabile prevederile art. 1 și ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ potrivit cărora competența de soluționare aparține instanței de contencios administrativ. Potrivit susținerilor recurentului caracterul administrativ al raporturilor dintre M.T.T. și reclamantă rezultă din procedura de decontare prevăzută în Norma Metodologică anexă la H.G. nr. 2403/2004 context care impunea concluzia că nesoluționarea în termen de 30 zile a cererii de decontare obliga reclamanta să se adreseze instanței de contencios administrativ în termenul maxim de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, termen pe care acesta nu l-a respectat. Cu privire la motivele contradictorii pe care se întemeiază soluția instanței de apel, în opinia sa, autorul recursului susține că, pe de o parte instanța a reținut rolul său de intermediar în realizarea drepturilor prevăzute de actele normative în materie, iar pe de altă parte a confirma culpa sa pentru plata cu întârziere a facturilor, deși M.T.T. nu poate fi ținut responsabil câtă vreme plata deconturilor este prevăzută de lege a fi suportată de la bugetul de stat, M.F.P. fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanțare pentru plata pretențiilor reclamantei. Totodată, recurentul subliniază că a virat către operatorii de transport, inclusiv către reclamantă, toate sumele primite cu această destinație de la M.F.P., pe baza deconturilor depuse. Sub un alt motiv de nelegalitate recurentul arată că dispozițiile art. 43 C. com. invocate de instanța de apel sunt inaplicabile în cauză, neexistând nici un fundament legal pentru ca obligația principală să fie calificată ca purtătoare de dobânzi, deoarece activitatea M.T.T. este finanțată exclusiv de la bugetul de stat, iar în lipsa alocării fondurilor necesare, ministerul se află în imposibilitatea onorării obligațiilor statului ce se derulează prin bugetul instituției. Subsumat acestui aspect recurentul susține că nu a încheiat nici un contract cu reclamanta, astfel că nici prin voința părților și nici prin puterea legii obligația principală nu poate fi calificată ca purtătoare de dobânzi. Prin ultim motiv de recurs, recurentul critică soluția de respingerea a cererii de chemare în garanție a M.F.P., al cărui rol constă în aprobarea deschiderilor de credite bugetare la solicitarea M.T.T., obligația de plată care incumbă M.T.T. fiind condiționată de alocarea de la bugetul de stat a sumelor necesare. De aceea, susține recurentul, în cauză nu poate fi angajată răspunderea sa, întrucât suma necesară acoperirii costurilor rezultate din aplicarea Legii nr. 147/2000 nu a fost aprobată în bugetul instituției. Concluzionând pe acest motiv, recurenta susține că M.F.P. este instituția care, prin prerogativa previzionării bugetului, este abilitată de lege să disponibilizeze sumele necesare, în lipsa alocării acestor sume, M.T.T. se află în imposibilitate de a-și executa obligațiile, astfel că se impune admiterea cererii de chemare în garanție a M.F.P. care devine astfel debitor al obligației de a face, respectiv de a efectua demersurile necesare în vederea alocării de fonduri deoarece M.T.T. nu poate solicita deschiderea de credite bugetare fără să existe disponibil în bugetul cap. 68.01 la nivelul trimestrului și lunii, chiar dacă deconturile depuse de societatea de transport sunt corect întocmite fiind necesară viza C.F.P. propriu al M.T.C.F.P. de la M.F.P. Intimata reclamantă prin întâmpinarea formulată la 20 februarie 2015 a solicitat respingerea ca nefondat a recursului pârâtei. Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: 3.1. Critica vizând soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității acțiunii, astfel cum a fost argumentată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ este neavenită în condițiile în care, în cauză, s-a stabilit printr-o decizie irevocabilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ natura civilă, a raporturilor juridice stabilite de părți în temeiul Legii nr. 147/2000, raporturi în cadrul cărora pârâtul M.T.T. nu acționează în regim de putere publică, deoarece obligația sa legală de a deconta diferențele de tarif pentru serviciile de transport prestate de reclamantă, agent economic, în temeiul Legii nr. 147/2000 nu implică emiterea unui act administrativ în sensul legii contenciosului administrativ, ci aplicarea regulilor procesuale de drept comun. De aceea Înalta Curte constată că reiterarea de către pârâtul recurent a unei chestiuni prejudiciale tranșate irevocabil la debutul litigiului este pur formală, distinct de faptul că între reclamanta SN T.F.C.C.F.R.C. SA și pârâtul M.T.T. s-au purtat anterior o serie de alte litigii similare, soluționate de instanțele civile, așa cum rezultă din jurisprudența relevantă atașată la dosarul cauzei. 3.2. Pornind de la o premisă greșită, în sensul că actele și operațiunile necesare asigurării sumelor pentru plata contravalorii tichetelor de călătorie utilizate de beneficiarii Legii nr. 147/2000 sunt emise în regim de autoritate, argumentele recurentei cu privire la soluționarea pe fond a litigiului, sunt nerelevante. Instanțele devolutive au stabilit corect că raporturile dintre părți își au izvorul în lege respectiv Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pe transportul intern pe calea ferată și normele metodologice de aplicare, potrivit cărora diferențele de tarif se suportă de la bugetul de stat și se recuperează de agentul economic care a efectuat transportul, în condițiile art. 29-30 din norme, prin întocmirea de deconturi lunare depuse la M.T.T. care după solicitarea vizei controlului delegat al M.F.P. și primirea creditelor bugetare va efectua viramentele operatorilor de transport feroviar. Cum această obligație de plată izvorâtă din lege a fost executată cu întârziere pentru perioada de referință decembrie 2008 - mai 2009, fapt necontestat de către recurentă, devin aplicabile dispozițiile art. 1088 C. civ. și art. 43 C. com. deoarece pentru reclamanta, societate comercială cu capital de stat care are ca obiect de activitate transportul feroviar, creanța sa are natură comercială. În sfârșit, Înalta Curte notează că această obligație legală cu caracter patrimonial izvorât din lege este supusă regimului general al obligațiilor reglementat de C. civ. de la 1864 - Cartea a lll-a, respectiv ansamblului de norme comune tuturor obligațiilor, cu respectarea regulilor speciale din actele normative susmenționate, iar faptul că în Legea nr. 147/2000 și în normele de aplicare nu se menționează obligarea la plata de dobânzi sau penalități pentru achitarea cu întârziere a sumelor datorate de M.T.T., nu este de natură să impună concluzia inexistenței sancțiunii, așa cum susține recurenta, deoarece se aplică regulile generale în materia obligațiilor prevăzute în C. civ., care constituie dreptul comun. 3.3. Motivul de recurs întemeiat pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se vădește nefondat. Împrejurarea că instanța de apel a utilizat în considerentele deciziei termenul de „mediere" cu referire la rolul M.T.T. în realizarea drepturilor prevăzute de actele normative în materie, nu are semnificația unei motivări contradictorii în sensul ipotezei din art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în contextul raționamentului juridic pe care instanța de apel își fundamentează soluția, din care rezultă indubitabil obligația M.T.T., în temeiul legii, de plată a serviciilor de transport pe calea ferată subvenționate. Cu alte cuvinte, chiar dacă termenul folosit nu este cel mai potrivit, această inadecvare nu afectează esența susținerilor și concluzia instanței cu privire la obligația de plată în sarcina M.T.T. și nu se convertește într-un argument contradictoriu. 3.4. În ce privește ultimul motiv de recurs circumscris soluționării greșite a cererii de chemare în garanție a M.F.P., criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice nu impun concluzia acesteia în sensul că cererea de chemare în garanție este întemeiată pe obligația legală a M.F.P. de alocare a sumelor necesare achitării deconturilor depuse de agenții economici transportatori. Astfel, potrivit dispozițiilor cuprinse în secțiunea a ll-a din Legea nr. 500/2002 referitoare la competente și responsabilități în procesul bugetar, principalele atribuții ale M.F.P. în domeniul finanțelor publice constau în pregătirea proiectelor legilor bugetare anual, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului anual de execuție. Proiectele legilor bugetare anuale se întocmesc de M.F.P. pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate de ordonatorii principali de credite (art. 281 lit. e) care sunt obligați să furnizeze toate documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor de buget anuale. Prin urmare, rezultă cu forța evidenței din dispozițiile legale susmenționate obligația M.T.T., în calitate de ordinator principal de credite, de a-și previziona necesarul de cheltuieli pentru îndeplinirea obligațiilor patrimoniale stabilite de lege în sarcina sa. Or, în măsura în care sumele datorate agenților de transport feroviar în perioada de referință nu au fost incluse în fundamentarea proiectelor de buget de către M.T.T. în calitate de ordinator de credite, nealocarea acestor sume de la bugetul de stat nu poate fi imputată M.F.P., așa cum susține recurenta, motiv pentru care cererea de chemare în garanție a fost în mod corect respinsă. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.