ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 940/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prima instanță 1.1. Cererea de chemare în judecată Obiectul litigiului îl formează cererea reclamantului privind obligarea paratului MAI să înceteze atingerea adusa onoarei, demnității și imaginii sale, prin Decretul prezidențial nr. 52/1977. S-a arătat în acțiune că nu înțelege să solicite anularea decretului, nici redarea gradului de general maior, nici a pensiei aferente gradului, ci doar refacerea cercetărilor efectuate din anul 1977 și recunoașterea publică a nevinovăției sale. 1.2. Sentința și considerentele primei instanțe Prin Sentința nr. 794 din 10 martie 2013 Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantului D.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca prescrisă.

Pentru a pronunța această sentință Curtea de apel a reținut că prin acțiunea adresată instanței de judecată reclamantul a solicitat obligarea ministerului pârât la refacerea cercetărilor referitoare la presupusa sa abatere disciplinară, care i-a adus o gravă atingere onoarei și demnității de militar. Însă, instanța supremă, în stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a avut în vedere faptul că reținând, în esență că actul în baza căruia reclamantului i s-a aplicat sancțiunea retragerii gradului de general și trecerea în rezervă este o manifestare de voință care întrunește trăsăturile unui act administrativ.

Mai mult, Curtea de apel a remarcat faptul ca Înalta Curte își urmează și în acest litigiu practica deja stabilită de aceasta într-un dosar anterior în care între aceleași părți, s-a pus în discuție aceeași problema a competentei precum și a prescripției acțiunii, respectiv Dosarul nr. 45217/299/2009*. În Dosarul nr. 45217/299/2009*, Înalta Curte a stabilit în soluționarea conflictului de competenta că ”încetarea săvârșirii faptei ce aduce atingere drepturilor nepatrimoniale” ale reclamantului poate avea loc doar prin anularea Decretului prezidențial nr. 25 din 09 februarie 1977, prin care s-a dispus, în temeiul art. 26 din Statutul Corpului ofițerilor, retragerea gradului de general deținut de reclamant și trecerea acestuia în rezervă.

Curtea de apel a reținut că cel mai probabil reclamantul a luat cunoștință de conținutul Decretului nr. 25/1977 încă de la data emiterii acestuia respectiv 09 februarie 1977 când s-a dispus retragerea gradului de general și trecerea sa în rezervă, însă, în cauză, există o dovadă de necontestat a faptului că respectivul decret i-a fost comunicat cel mai târziu în data de 25 aprilie 2007 (fila 8 verso dosar JS1). Calculând termenele prevăzute la art. 11 alin (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 în raport de această dată 25 aprilie 2007, rezultă că față de data sesizării instanței 02 noiembrie 2012, acțiunea a fost formulată cu încălcarea prevederilor legale, fie că este vorba de termenul de prescripție, fie că este vorba de termenul de decădere, efectul fiind același.

2. Instanța de recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul D.I. 2.1. Motivele de recurs În cadrul motivelor de recurs recurentul a arătat că hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe, întrucât cererea sa este întemeiată pe prevederile Noului C. civ. și prin aceasta se tinde la obligarea pârâtului să înceteze să aducă atingere onoarei, demnității și imaginii sale publice. A arătat recurentul că nu a solicitat anularea Decretului Prezidențial nr. 25/1977, ci numai să se refacă cercetările efectuate în anul 1977, așa încât obiectul acțiunii nu se circumscrie Legii nr. 554/2004. Recurentul a mai criticat și decizia Înaltei Curți prin care s-a stabilit competența de soluționare a acțiunii în favoarea Curții de Apel București.

2.2. Întâmpinarea formulată în cauză Intimatul a solicitat respingerea recursului, cu mențiunea că motivele de recurs nu au legătură cu soluția pronunțată de Curtea de apel, respectiv respingerea acțiunii ca prescrisă. 2.3. Analiza motivelor de recurs Înalta Curte, examinând motivele de recurs, sentința primei instanțe, legislația aplicabilă și situația de fapt existentă în cauză, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare. Prin Sentința civilă nr. 7165 din 1 aprilie 2013, Judecătoria Sectorului 1 București, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul D.I. și pe pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că o cerere având același obiect, respectiv obligarea aceluiași pârât de a reface cercetările privitoare la presupusa abatere disciplinară care i-a adus reclamantului o gravă atingere onoarei și demnității de militar și de a-i reda acestuia gradul de general maior de care a fost deposedat pe nedrept, a făcut obiectul Dosarului nr. 45217/299/2009, în care conflictul de competență ivit a fost soluționat prin Decizia nr. 4218 din 20 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind competența în favoarea Curții de Apel București.

Judecătoria și-a însușit considerentele instanței supreme și a reținut că, întrucât încetarea săvârșirii faptei ce aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului poate avea loc doar prin anularea Decretului prezidențial nr. 25 din 09 februarie 1977, prin care s-a dispus, în temeiul art. 26 din Statutul Corpului ofițerilor, retragerea gradului de general deținut de reclamant și trecerea acestuia în rezervă, incidente sunt dispozițiile Legii nr. 554/2004, respectiv art. 3 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc în favoarea Curții de apel competența de soluționare a litigiului născut din emiterea unui act administrativ de către un organ de specialitate al administrației publice centrale.

În opinia instanței, cele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu pot fi contestate și contrazise prin formularea unei alte cereri cu același scop, iar pronunțarea unei hotărâri care ar infirma soluția instanței supreme ar echivala cu promovarea unei incertitudini jurisprudențiale, de natură a reduce încrederea justițiabililor în justiție și ar contraveni principiului securității raporturilor juridice, ca element esențial al preeminenței dreptului. Hotărârea pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema competenței este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Prin urmare, în temeiul art. 158 alin. (1) și art. 159 pct. 2 C. proc.

civ., instanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel București. Prin Sentința civilă nr. 2947 din 7 octombrie 2013 Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe Dumitru M. Ion, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea conflictului negativ de competență. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că obiectul acțiunii cu care este sesizată instanța constă în „obligarea pârâtei de a reface cercetările”, reclamantul specificând în mod expres că este vorba de o obligație „de a face”, iar temeiul juridic îl reprezintă dispozițiile Codului civil.

Curtea a apreciat că temeiul acțiunii reclamantului nu îl reprezintă dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/ 2004, obiectul acțiunii fiind o obligație „de a face”, în temeiul Codului civil, ceea ce atrage competența instanțelor de drept comun, astfel că, în raport de dispozițiile art. 1 pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora „Judecătoriile judecă plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege”, competența aparține Judecătoriei Sectorului 1 București. Prin Decizia nr. 7777/2013, Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul D.I.

în favoarea Curții de Apel București. Înalta Curte a avut în vedere faptul că o cerere având același obiect, respectiv obligarea aceluiași pârât de a reface cercetările privitoare la presupusa abatere disciplinară care i-a adus reclamantului o gravă atingere onoarei și demnității de militar și de a-i reda acestuia gradul de general maior de care a fost deposedat pe nedrept, a făcut obiectul dosarului nr. 45217/299/2009, în care conflictul de competență ivit a fost soluționat prin Decizia nr. 4218 din 20 septembrie 2011 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit competența în favoarea Curții de Apel București. Prin sentința analizată în cadrul prezentului recurs, Curtea de apel a respins acțiunea reclamantului ca prescrisă, iar criticile formulate exced acestei soluții pentru că vizează un aspect asupra căruia instanța supremă s-a pronunțat în mod irevocabil prin decizia pronunțată în cadrul conflictului negativ de competență.

Instanța de fond s-a pronunțat asupra acțiunii formulate de reclamant, în limitele competenței stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție. Recurentul-reclamant nu a criticat hotărârea primei instanțe cu privire la respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, așa încât criticile aduse prin motivele de recurs nu au legătură cu hotărârea pronunțată în cauză. Sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, reclamantul nu a formulat nici un fel de critici, Având în vedere că prin Decizia nr. 7777/2013 a Înaltei Curți s-a stabilit competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamant la Curtea de Apel București, iar instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă, se constată că motivele de recurs nu au legătură cu sentința pronunțată în cauză.

De altfel, din probele cauzei rezultă că prin Sentința nr. 5202 din 24 septembrie 2012, Curtea de Apel București a respins ca prescrisă o acțiune între aceleași părți, având același obiect și cauză. Mai trebuie precizat că hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competență, irevocabilă, are putere de lucru judecat, astfel încât instanța căreia i se trimite dosarul este obligată să rezolve pricina. În fața acestei instanțe s-ar putea ridica din nou excepția de necompetență, dar numai dacă au apărut temeiuri noi, neverificate de instanța care a pronunțat regulatorul. Din practicaua Sentinței nr. 794 din 10 martie 2014 se constată că reclamantul nu a mai invocat excepția de necompetență materială, precizând expres că nu are alte chestiuni prealabile pentru a fi puse în dezbatere.

Ca urmare a celor explicate se constată că recursul este nefondat, astfel că în baza art. 312 Cod procedura civilă, recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva Sentinței civile nr. 794 din 10 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2015.