ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7777/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 7165 din 1 aprilie 2013, Judecătoria Sectorului 1 București, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul D.I. și pe pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că o cerere având același obiect, respectiv obligarea aceluiași pârât de a reface cercetările privitoare la presupusa abatere disciplinară care i-a adus reclamantului o gravă atingere onoarei și demnității de militar și de a-i reda acestuia gradul de general maior de care a fost deposedat pe nedrept, a făcut obiectul Dosarului nr. 45217/299/2009, în care conflictul de competență ivit a fost soluționat prin Decizia nr. 4218 din 20 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind competența în favoarea Curții de Apel București.

Instanța și-a însușit considerentele instanței supreme și a reținut că, întrucât încetarea săvârșirii faptei ce aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului poate avea loc doar prin anularea Decretului prezidențial nr. 25 din 9 februarie 1977, prin care s-a dispus, în temeiul art. 26 din Statutul Corpului ofițerilor, retragerea gradului de general deținut de reclamant și trecerea acestuia în rezervă, incidente sunt dispozițiile Legii nr. 554/2004, respectiv art. 3 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc în favoarea Curții de Apel competența de soluționare a litigiului născut din emiterea unui act administrativ de către un organ de specialitate al administrației publice centrale.

În opinia instanței, cele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu pot fi contestate și contrazise prin formularea unei alte cereri cu același scop, iar pronunțarea unei hotărâri care ar infirma soluția instanței supreme ar echivala cu promovarea unei incertitudini jurisprudențiale, de natură a reduce încrederea justițiabililor în justiție și ar contraveni principiului securității raporturilor juridice, ca element esențial al preeminenței dreptului. Hotărârea pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema competenței este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Prin urmare, în temeiul art. 158 alin. (1) și art. 159 pct. 2 C. proc.

civ., instanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel București. Prin Sentința civilă nr. 2947 din 7 octombrie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe D.M.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea conflictului negativ de competență. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că obiectul acțiunii cu care este sesizată instanța constă în "obligarea pârâtei de a reface cercetările", reclamantul specificând în mod expres că este vorba de o obligație "de a face", iar temeiul juridic îl reprezintă dispozițiile C. civ.

Curtea a apreciat că temeiul acțiunii reclamantului nu îl reprezintă dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, obiectul acțiunii fiind o obligație "de a face", în temeiul C. civ., ceea ce atrage competența instanțelor de drept comun, astfel că, în raport de dispozițiile art. 1 pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătoriile judecă plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege", competența aparține Judecătoriei Sectorului 1 București.

În ceea ce privește principiul puterii lucrului judecat, Curtea de Apel a apreciat că acesta nu poate fi invocat în speță, dat fiind faptul că prin Sentința civilă nr. 5202 din 24 septembrie 2012, invocată de reclamant, curtea de apel a respins acțiunea acestuia ca prescrisă, prin urmare nefiind soluționată pe fond, astfel că nu s-ar putea invoca acest principiu în susținerea hotărârii de declinare, iar, în ceea ce privește Decizia nr. 4218 din 20 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea conflictului de competență, s-a reținut că aceasta este obligatorie doar pentru litigiul în care a fost pronunțată.

Curtea de apel a apreciat că, deși judecătoria a invocat faptul că încetarea săvârșirii faptei ce aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului poate avea loc doar prin anularea Decretului prezidențial nr. 25 din 9 februarie 1977, prin care s-a dispus, în temeiul art. 26 din Statutul Corpului ofițerilor, retragerea gradului de general deținut de reclamant și trecerea acestuia în rezervă, curtea nu se poate substitui părții în ceea ce privește obiectul acțiunii și nu poate interpreta că s-a solicitat, de fapt, și anularea Decretului prezidențial nr. 25/1977, în condițiile în care reclamantul a indicat în mod expres că nu solicită anularea acestui act, ci doar refacerea cercetărilor în privința sa.

Așa fiind, Curtea a declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București și, constatând îndeplinite condițiile art. 20 C. proc. civ. privind conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea conflictului negativ de competență. Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a adopta această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Din actele dosarului rezultă faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamantul D.I.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului de a reface cercetările privitoare la presupusa abatere disciplinară care i-a adus o gravă atingere onoarei și demnității de militar și de a-i reda gradul de general maior, de care a fost deposedat pe nedrept prin Decretul nr. 25 din 9 februarie 1977. Înalta Curte are în vedere faptul că o cerere având același obiect, respectiv obligarea aceluiași pârât de a reface cercetările privitoare la presupusa abatere disciplinară care i-a adus reclamantului o gravă atingere onoarei și demnității de militar și de a-i reda acestuia gradul de general maior de care a fost deposedat pe nedrept, a făcut obiectul Dosarului nr. 45217/299/2009, în care conflictul de competență ivit a fost soluționat prin Decizia nr. 4218 din 20 septembrie 2011 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit competența în favoarea Curții de Apel București.

Instanța supremă a motivat decizia pronunțată pe considerentul că în raport de cele solicitate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, ținând cont că "încetarea săvârșirii faptei ce aduce atingere drepturilor nepatrimoniale" poate avea loc doar prin anularea Decretului prezidențial nr. 25 din 9 februarie 1977, prin care s-a dispus, în temeiul art. 26 din Statutul corpului ofițerilor, retragerea gradului de general deținut de reclamant și trecerea acestuia în rezervă, precum și faptul că litigiul s-a născut din emiterea unui act administrativ, în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În conformitate cu art. 1 din Legea nr. 554/2004 "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public". Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc.

civ., făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel). Față de considerentele expuse anterior și având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, este de observat faptul că actul în baza căruia reclamantului i s-a aplicat sancțiunea retragerii gradului de general deținut de acesta și trecerea sa în rezervă este o manifestare unilaterală și expresă de voință a unei autorități publice centrale și întrunește trăsăturile unui act administrativ.

Având în vedere faptul că reclamantul a înțeles să cheme în judecată Ministerul Administrației și Internelor și că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007, "Ministerul Administrației și Internelor este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică și cu sediul în municipiul București", precum și faptul că emitentul actului este o autoritate publică centrală, iar potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 1 din C. proc. civ., curțile de apel judecă în primă instanță litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, Înalta Curte apreciază că în prezenta cauză competența de soluționare îi revine Curții de Apel București.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul D.I. și pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 decembrie 2013. Procesat de GGC - CL