ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7777/2013

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 7165 din 1 aprilie

2013, Judecătoria Sectorului 1 București, secția civilă, a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei

privind pe reclamantul D.I. și pe pârâtul Ministerul Administrației și

Internelor, în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că o cerere având același obiect, respectiv

obligarea aceluiași pârât de a reface cercetările privitoare la presupusa

abatere disciplinară care i-a adus reclamantului o gravă atingere onoarei și

demnității de militar și de a-i reda acestuia gradul de general maior de care a

fost deposedat pe nedrept, a făcut obiectul Dosarului nr. 45217/299/2009, în

care conflictul de competență ivit a fost soluționat prin Decizia nr. 4218 din

20 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind competența în

favoarea Curții de Apel București.

Instanța și-a însușit

considerentele instanței supreme și a reținut că, întrucât încetarea săvârșirii

faptei ce aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului poate

avea loc doar prin anularea Decretului prezidențial nr. 25 din 9 februarie

1977, prin care s-a dispus, în temeiul art. 26 din Statutul Corpului ofițerilor,

retragerea gradului de general deținut de reclamant și trecerea acestuia în

rezervă, incidente sunt dispozițiile Legii nr. 554/2004, respectiv art. 3 pct.

1 C. proc. civ., care stabilesc în favoarea Curții de Apel competența de

soluționare a litigiului născut din emiterea unui act administrativ de către un

organ de specialitate al administrației publice centrale.

În opinia instanței,

cele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu pot fi contestate

și contrazise prin formularea unei alte cereri cu același scop, iar pronunțarea

unei hotărâri care ar infirma soluția instanței supreme ar echivala cu

promovarea unei incertitudini jurisprudențiale, de natură a reduce încrederea

justițiabililor în justiție și ar contraveni principiului securității raporturilor

juridice, ca element esențial al preeminenței dreptului. Hotărârea pronunțată

de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema competenței

este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre

judecătorească.

Prin urmare, în

temeiul art. 158 alin. (1) și art. 159 pct. 2 C. proc. civ., instanța a admis

excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Curții de

Apel București.

Prin Sentința civilă

nr. 2947 din 7 octombrie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, a

declinat competența de soluționare a cauzei privind pe D.M.I., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în favoarea Judecătoriei

Sectorului 1 București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a

sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, cu soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a reținut că obiectul acțiunii cu care este sesizată instanța

constă în "obligarea pârâtei de a reface cercetările", reclamantul

specificând în mod expres că este vorba de o obligație "de a face",

iar temeiul juridic îl reprezintă dispozițiile C. civ.

Curtea a apreciat că

temeiul acțiunii reclamantului nu îl reprezintă dispozițiile Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004, obiectul acțiunii fiind o obligație

"de a face", în temeiul C. civ., ceea ce atrage competența

instanțelor de drept comun, astfel că, în raport de dispozițiile art. 1 pct. 2

C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătoriile judecă plângerile împotriva

hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională

și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de

lege", competența aparține Judecătoriei Sectorului 1 București.

În ceea ce privește

principiul puterii lucrului judecat, Curtea de Apel a apreciat că acesta nu

poate fi invocat în speță, dat fiind faptul că prin Sentința civilă nr. 5202

din 24 septembrie 2012, invocată de reclamant, curtea de apel a respins

acțiunea acestuia ca prescrisă, prin urmare nefiind soluționată pe fond, astfel

că nu s-ar putea invoca acest principiu în susținerea hotărârii de declinare,

iar, în ceea ce privește Decizia nr. 4218 din 20 septembrie 2011, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea conflictului de competență,

s-a reținut că aceasta este obligatorie doar pentru litigiul în care a fost

pronunțată.

Curtea de apel a

apreciat că, deși judecătoria a invocat faptul că încetarea săvârșirii faptei

ce aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului poate avea loc

doar prin anularea Decretului prezidențial nr. 25 din 9 februarie 1977, prin

care s-a dispus, în temeiul art. 26 din Statutul Corpului ofițerilor,

retragerea gradului de general deținut de reclamant și trecerea acestuia în

rezervă, curtea nu se poate substitui părții în ceea ce privește obiectul

acțiunii și nu poate interpreta că s-a solicitat, de fapt, și anularea

Decretului prezidențial nr. 25/1977, în condițiile în care reclamantul a

indicat în mod expres că nu solicită anularea acestui act, ci doar refacerea

cercetărilor în privința sa.

Așa fiind, Curtea a

declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 1

București și, constatând îndeplinite condițiile art. 20 C. proc. civ. privind

conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea

conflictului negativ de competență.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform

art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Pentru a adopta

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Din actele dosarului

rezultă faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamantul D.I. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și

Internelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea

pârâtului de a reface cercetările privitoare la presupusa abatere disciplinară

care i-a adus o gravă atingere onoarei și demnității de militar și de a-i reda gradul

de general maior, de care a fost deposedat pe nedrept prin Decretul nr. 25 din

9 februarie 1977.

Înalta Curte are în

vedere faptul că o cerere având același obiect, respectiv obligarea aceluiași

pârât de a reface cercetările privitoare la presupusa abatere disciplinară care

i-a adus reclamantului o gravă atingere onoarei și demnității de militar și de

a-i reda acestuia gradul de general maior de care a fost deposedat pe nedrept,

a făcut obiectul Dosarului nr. 45217/299/2009, în care conflictul de competență

ivit a fost soluționat prin Decizia nr. 4218 din 20 septembrie 2011 de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit competența în favoarea

Curții de Apel București.

Instanța supremă a

motivat decizia pronunțată pe considerentul că în raport de cele solicitate de

către reclamant prin cererea de chemare în judecată, ținând cont că

"încetarea săvârșirii faptei ce aduce atingere drepturilor

nepatrimoniale" poate avea loc doar prin anularea Decretului prezidențial

nr. 25 din 9 februarie 1977, prin care s-a dispus, în temeiul art. 26 din

Statutul corpului ofițerilor, retragerea gradului de general deținut de

reclamant și trecerea acestuia în rezervă, precum și faptul că litigiul s-a

născut din emiterea unui act administrativ, în speță sunt aplicabile

dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare.

În conformitate cu

art. 1 din Legea nr. 554/2004 "Orice persoană care se consideră vătămată

într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate

publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal

a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim

poate fi atât privat, cât și public".

Contenciosul

administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr.

554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele

de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în

care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a

născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în

sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Actul administrativ

este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate

publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere,

modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială

a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel".

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc.

civ., făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de

contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție

de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Astfel, pe de o

parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența

tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor

de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte,

legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 RON (litigii ce sunt date în competența tribunalelor

administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de

500.000 RON (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel).

Față de

considerentele expuse anterior și având în vedere obiectul cererii de chemare

în judecată, este de observat faptul că actul în baza căruia reclamantului i

s-a aplicat sancțiunea retragerii gradului de general deținut de acesta și

trecerea sa în rezervă este o manifestare unilaterală și expresă de voință a

unei autorități publice centrale și întrunește trăsăturile unui act

administrativ.

Având în vedere

faptul că reclamantul a înțeles să cheme în judecată Ministerul Administrației

și Internelor și că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007,

"Ministerul Administrației și Internelor este organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică și cu sediul în

municipiul București", precum și faptul că emitentul actului este o

autoritate publică centrală, iar potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 1 din C. proc.

civ., curțile de apel judecă în primă instanță litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, Înalta

Curte apreciază că în prezenta cauză competența de soluționare îi revine Curții

de Apel București.

În consecință, având

în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22

alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de

soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul D.I. și pe pârâtul Ministerul

Afacerilor Interne în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 decembrie 2013.

Procesat de GGC - CL