ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7185/2013

Asupra

contestației în anulare de față:

Analizând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

în recurs

Prin decizia nr. 3257 din 26 iunie 2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

a respins declarat de S.G. împotriva sentinței nr. 6831 din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a reținut că recurentul-reclamant

S.G., absolvent al Facultății de Transporturi, Specializarea”T.T.” a fost

încadrat în M.A.I., la data de 1 decembrie 2006, ca agent de poliție și trecut

în corpul ofițerilor de poliție,cu gradul de subinspector de poliție, prin

Ordinul M.A.I. nr. S/11/4977 din 15 noiembrie 2007, în baza rezultatelor

obținute la concursul pentru ocuparea postului de ofițer IV la Serviciul Tehnic al Unității de Management al Proiectului din Poliția de Frontieră Română.

În privința

încadrării astfel efectuate, instanța de fond a apreciat judicios că nu se

poate constata existența unei fapte de discriminare, conform prevederilor din

O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, deoarece acordarea gradelor profesionale ofițerilor proveniți din

rândul agenților de poliție în funcție de pregătire și de vechime în

specialitatea corespunzătoare studiilor absolvite, raportate la cerințele

postului,nu contravine principiului constituțional a legalității în drepturi a

cetățenilor și nici nu instituie privilegii sau discriminări, aplicându-se în

mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeași situație.

Atât în jurisprudența

Curții Constituționale a României (deciziile nr. 213 din 4 mai 2004, nr. 565

din 25 octombrie 2005 și nr. 721 din 24 octombrie 2006), cât și în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Engel și alții împotriva Olandei

-1976, Marckx împotriva Belgiei - 1979 și Moustaquim împotriva Belgiei -1991),

s-a stabilit că, principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate,

fiind posibil un tratament juridic diferit pentru situații diferite, când

aceasta se justifică în mod rațional și obiectiv, iar statele dispun de o marjă

de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații

analoge sau comparative sunt de natură să justifice distincțiile de tratament

juridic aplicate.

Cererea din acțiune

pentru a se constata existența unei fapte de discriminare a fost de asemenea

corect respinsă de prima instanță față de nerespectarea de către

recurentul-reclamant a cadrului procedural prevăzut de O.G. nr. 137/2000, în

condițiile în care acesta nu a indicat în concret  dreptul garantat în baza

prevederilor art. 1 alin. (2) din actul normativ susmenționat referitoare la

principiul egalității între cetățeni,al excluderii privilegiilor și

discriminării și nici nu a dovedit, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (4)

din aceeași reglementare, existența unor fapte care permit  a se presupune

existența unei discriminări directe sau indirecte,prin orice mijloc de probă,

inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice.

Legalitatea Ordinului

M.A.I. nr. S/11/4977 din 15 noiembrie 2007 cu privire la gradul profesional

acordat recurentului-reclamant a fost corect constată de instanța de fond și în

raport de actele normative în vigoare la data organizării concursului pentru

ocuparea unui post de ofițer la Unitatea de Management al Proiectului din

cadrul Inspectoratului de Poliție de Frontieră, prin recrutare din sursă

internă și la care a participat recurentul-reclamant.

Conform acestui cadru

legislativ în vigoare la data concursului de promovare, recurentul-reclamant a

fost corect încadrat de la 15 noiembrie 2007 cu gradul profesional de

subinspector de poliție și nu există temei legal pentru a i se acorda în mod

retroactiv, de la aceeași dată, gradul profesional de inspector de poliție.

Astfel, se reține că,

potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind statutul

polițistului, ofițerii de poliție pot proveni și din rândul agenților de

poliție absolvenți, cu diplomă sau licență, ai instituțiilor de învățământ

superior de lungă durată sau scurtă durată ale Ministerului Administrației și

Internelor sau ai altor instituții de învățământ superior cu profil

corespunzător specialităților necesare poliției, stabilite prin ordin al

ministrului administrației și internelor. Pentru acești polițiști, dispozițiile

art. 21 alin. (4) din același act normativ prevăd că, gradele profesionale se

acordă în funcție de pregătirea lor și de vechimea în specialitatea

corespunzătoare  studiilor absolvite, raportate la cerințele postului.

În același sens,

instanța de fond a aplicat corect și dispozițiile art. 139 alin. (4) din

Ordinul M.A.I. nr. 300/2004, conform cărora, agenților de poliție care

îndeplinesc condițiile legale pentru trecerea în corpul ofițerilor de poliție

li se acordă, indiferent de vechimea în activitate, gradul profesional de

subinspector de poliție.

Prin probele care au

fost administrate în cauză, recurentul-reclamant nu a dovedit susținerea că la

data de 15 noiembrie 2007, îndeplinea toate condițiile legale pentru acordarea

gradului profesional de inspector de poliție, iar prevederile Ordinului M.A.I. nr.

665 din 28 noiembrie 2008 nu pot fi reținute ca temei juridic pentru o asemenea

încadrare, fiind adoptate la o dată ulterioară celei la care a fost valorificat

dreptul de promovare, prin rezultatul obținut la concursul pentru trecerea în

corpul ofițerilor de poliție din perioada 3-4 septembrie 2007.

Față de cadrul legal

care reglementa gradul profesional acordat după admiterea la concursul de

promovare organizat în perioada 3-4 septembrie 2007, se constată că sunt

lipsite de relevanță susținerile din recurs privind documentația prin care au

fost anunțate în mod public atribuțiile postului scos la concurs și condițiile

de studii și de vechime impuse candidaților înscriși, întrucât acestea

reprezintă cerințe obligatorii pentru trecerea în corpul ofițerilor, fără a fi

determinante în stabilirea gradului profesional acordat după câștigarea

concursului.

anulare exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii,

recurentul S.G. a formulat contestație în anulare, invocând prevederile art. 317

alin. (1) pct. 1 și 318 C. proc. civ., cu referire la cazul omisiunii de

cercetare a tuturor motivelor de recurs.

În motivarea căii de

atac, contestatorul a arătat că procedura de citare, în calitate de recurent,

pentru data de 27 iunie 2012 când s-a judecat recursul, nu a fost îndeplinită

legal, citația nefiindu-i înmânată cu cel puțin 5 zile înainte de

judecată.

Contestatorul a mai

arătat că, respingându-i recursul, Înalta Curte a omis să cerceteze motivul de

recurs de referitor la existența sau nu a unei situații de

discriminare prin aplicarea Ordinului M.A.I. nr. 300/2004, raportat la

situația de fapt descrisă în cauză și, de asemenea, nu a examinat

legalitatea aplicării Ordinului nr. 300/2004 la data încadrării sale, respectiv

15 noiembrie 2007.

intimaților

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimatul M.A.I. a solicitat respingerea contestației în

anulare, ca inadmisibilă, pentru neîncadrarea motivelor invocate în cerințele art.

317 alin. (1) și 318 C. proc. civ.

Intimatul

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a formulat de asemenea

întâmpinare, solicitând respingerea contestație în anulare, ca nefondată.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Analizând temeiurile

de fapt și de drept invocate de contestator, prin prisma dispozițiilor legale

ce reglementează contestația în anulare, Înalta Curte reține că această cale de

atac de retractare, nedevolutivă, poate fi exercitată în cazurile expres și

limitativ prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ.

Deși întemeiată pe

aceste dispoziții legale, toate motivele invocate de contestator sunt nefondate

pentru argumentele expuse în continuare.

Potrivit art. 317 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație

în anulare „când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat

pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii”.

În cadrul acestui

motiv, contestatorul a susținut că nu i s-a comunicat citația cu 5

zile înaintea termenului de judecată al pricinii, astfel că procedura de citare

a fost nelegal îndeplinită.

Verificând dovada de

îndeplinire a procedurii de citare a contestatorului, aflată la fila 28 din

dosarul de recurs, se constată că acesta a fost citat la data de 22 martie

2012, la domiciliul ales, citația fiind înmânată av. P.M., care a și

semnat de primire (f. 28, dosar recurs).

Înalta Curte constată

că procedura de citare a contestatorului a fost legal îndeplinită, actul de

procedură fiindu-i comunicat cu trei luni de zile înaintea termenului de

judecată din 27 iunie 2012, contrar celor afirmate.

De altfel, din

dovezile existente la dosar rezultă că acesta a formulat și concluzii

scrise, înregistrate la dosar chiar în ziua judecății (filele 33-37).

Față de cele

reținute, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 317

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Referitor la al

doilea motiv de contestație, textul art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

prevede că „hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație

când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale sau când instanța

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală, să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Omisiunea la care se

referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există

numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele

de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când,

procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de

examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată, textul se

referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la

argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le

sunt subsumate.

Din conținutul

deciziei contestate, expus la pct. I.1 din considerentele prezentei hotărâri,

rezultă că instanța de recurs a examinat în profunzime toate motivele de recurs

invocate de parte, referindu-se în detaliu la argumentele subsumate acestora.

Față de acestea,

nefiind întrunite dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 C.

proc. civ., urmează a se respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de S.G. împotriva deciziei nr. 3257 din

26 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2013.