ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7185/2013

Asupra contestației în anulare de față: Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Decizia pronunțată în recurs Prin decizia nr. 3257 din 26 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins declarat de S.G. împotriva sentinței nr. 6831 din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că recurentul-reclamant S.G., absolvent al Facultății de Transporturi, Specializarea”T.T.” a fost încadrat în M.A.I., la data de 1 decembrie 2006, ca agent de poliție și trecut în corpul ofițerilor de poliție,cu gradul de subinspector de poliție, prin Ordinul M.A.I.

nr. S/11/4977 din 15 noiembrie 2007, în baza rezultatelor obținute la concursul pentru ocuparea postului de ofițer IV la Serviciul Tehnic al Unității de Management al Proiectului din Poliția de Frontieră Română. În privința încadrării astfel efectuate, instanța de fond a apreciat judicios că nu se poate constata existența unei fapte de discriminare, conform prevederilor din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, deoarece acordarea gradelor profesionale ofițerilor proveniți din rândul agenților de poliție în funcție de pregătire și de vechime în specialitatea corespunzătoare studiilor absolvite, raportate la cerințele postului,nu contravine principiului constituțional a legalității în drepturi a cetățenilor și nici nu instituie privilegii sau discriminări, aplicându-se în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeași situație.

Atât în jurisprudența Curții Constituționale a României (deciziile nr. 213 din 4 mai 2004, nr. 565 din 25 octombrie 2005 și nr. 721 din 24 octombrie 2006), cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Engel și alții împotriva Olandei -1976, Marckx împotriva Belgiei - 1979 și Moustaquim împotriva Belgiei -1991), s-a stabilit că, principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, fiind posibil un tratament juridic diferit pentru situații diferite, când aceasta se justifică în mod rațional și obiectiv, iar statele dispun de o marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoge sau comparative sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate.

Cererea din acțiune pentru a se constata existența unei fapte de discriminare a fost de asemenea corect respinsă de prima instanță față de nerespectarea de către recurentul-reclamant a cadrului procedural prevăzut de O.G. nr. 137/2000, în condițiile în care acesta nu a indicat în concret dreptul garantat în baza prevederilor art. 1 alin. (2) din actul normativ susmenționat referitoare la principiul egalității între cetățeni,al excluderii privilegiilor și discriminării și nici nu a dovedit, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (4) din aceeași reglementare, existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte,prin orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice.

Legalitatea Ordinului M.A.I. nr. S/11/4977 din 15 noiembrie 2007 cu privire la gradul profesional acordat recurentului-reclamant a fost corect constată de instanța de fond și în raport de actele normative în vigoare la data organizării concursului pentru ocuparea unui post de ofițer la Unitatea de Management al Proiectului din cadrul Inspectoratului de Poliție de Frontieră, prin recrutare din sursă internă și la care a participat recurentul-reclamant. Conform acestui cadru legislativ în vigoare la data concursului de promovare, recurentul-reclamant a fost corect încadrat de la 15 noiembrie 2007 cu gradul profesional de subinspector de poliție și nu există temei legal pentru a i se acorda în mod retroactiv, de la aceeași dată, gradul profesional de inspector de poliție.

Astfel, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, ofițerii de poliție pot proveni și din rândul agenților de poliție absolvenți, cu diplomă sau licență, ai instituțiilor de învățământ superior de lungă durată sau scurtă durată ale Ministerului Administrației și Internelor sau ai altor instituții de învățământ superior cu profil corespunzător specialităților necesare poliției, stabilite prin ordin al ministrului administrației și internelor. Pentru acești polițiști, dispozițiile art. 21 alin. (4) din același act normativ prevăd că, gradele profesionale se acordă în funcție de pregătirea lor și de vechimea în specialitatea corespunzătoare studiilor absolvite, raportate la cerințele postului.

În același sens, instanța de fond a aplicat corect și dispozițiile art. 139 alin. (4) din Ordinul M.A.I. nr. 300/2004, conform cărora, agenților de poliție care îndeplinesc condițiile legale pentru trecerea în corpul ofițerilor de poliție li se acordă, indiferent de vechimea în activitate, gradul profesional de subinspector de poliție. Prin probele care au fost administrate în cauză, recurentul-reclamant nu a dovedit susținerea că la data de 15 noiembrie 2007, îndeplinea toate condițiile legale pentru acordarea gradului profesional de inspector de poliție, iar prevederile Ordinului M.A.I.

nr. 665 din 28 noiembrie 2008 nu pot fi reținute ca temei juridic pentru o asemenea încadrare, fiind adoptate la o dată ulterioară celei la care a fost valorificat dreptul de promovare, prin rezultatul obținut la concursul pentru trecerea în corpul ofițerilor de poliție din perioada 3-4 septembrie 2007. Față de cadrul legal care reglementa gradul profesional acordat după admiterea la concursul de promovare organizat în perioada 3-4 septembrie 2007, se constată că sunt lipsite de relevanță susținerile din recurs privind documentația prin care au fost anunțate în mod public atribuțiile postului scos la concurs și condițiile de studii și de vechime impuse candidaților înscriși, întrucât acestea reprezintă cerințe obligatorii pentru trecerea în corpul ofițerilor, fără a fi determinante în stabilirea gradului profesional acordat după câștigarea concursului.

2. Contestația în anulare exercitată în cauză Împotriva acestei decizii, recurentul S.G. a formulat contestație în anulare, invocând prevederile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 318 C. proc. civ., cu referire la cazul omisiunii de cercetare a tuturor motivelor de recurs. În motivarea căii de atac, contestatorul a arătat că procedura de citare, în calitate de recurent, pentru data de 27 iunie 2012 când s-a judecat recursul, nu a fost îndeplinită legal, citația nefiindu-i înmânată cu cel puțin 5 zile înainte de judecată. Contestatorul a mai arătat că, respingându-i recursul, Înalta Curte a omis să cerceteze motivul de recurs de referitor la existența sau nu a unei situații de discriminare prin aplicarea Ordinului M.A.I.

nr. 300/2004, raportat la situația de fapt descrisă în cauză și, de asemenea, nu a examinat legalitatea aplicării Ordinului nr. 300/2004 la data încadrării sale, respectiv 15 noiembrie 2007. 3. Apărările intimaților Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul M.A.I. a solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, pentru neîncadrarea motivelor invocate în cerințele art. 317 alin. (1) și 318 C. proc. civ. Intimatul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a formulat de asemenea întâmpinare, solicitând respingerea contestație în anulare, ca nefondată. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Analizând temeiurile de fapt și de drept invocate de contestator, prin prisma dispozițiilor legale ce reglementează contestația în anulare, Înalta Curte reține că această cale de atac de retractare, nedevolutivă, poate fi exercitată în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 317 și 318 C. proc.

civ. Deși întemeiată pe aceste dispoziții legale, toate motivele invocate de contestator sunt nefondate pentru argumentele expuse în continuare. Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare „când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii”. În cadrul acestui motiv, contestatorul a susținut că nu i s-a comunicat citația cu 5 zile înaintea termenului de judecată al pricinii, astfel că procedura de citare a fost nelegal îndeplinită. Verificând dovada de îndeplinire a procedurii de citare a contestatorului, aflată la fila 28 din dosarul de recurs, se constată că acesta a fost citat la data de 22 martie 2012, la domiciliul ales, citația fiind înmânată av.

P.M., care a și semnat de primire (f. 28, dosar recurs). Înalta Curte constată că procedura de citare a contestatorului a fost legal îndeplinită, actul de procedură fiindu-i comunicat cu trei luni de zile înaintea termenului de judecată din 27 iunie 2012, contrar celor afirmate. De altfel, din dovezile existente la dosar rezultă că acesta a formulat și concluzii scrise, înregistrate la dosar chiar în ziua judecății (filele 33-37). Față de cele reținute, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Referitor la al doilea motiv de contestație, textul art. 318 teza a II-a C. proc. civ. prevede că „hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale sau când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală, să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea. Totodată, textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. Din conținutul deciziei contestate, expus la pct. I.1 din considerentele prezentei hotărâri, rezultă că instanța de recurs a examinat în profunzime toate motivele de recurs invocate de parte, referindu-se în detaliu la argumentele subsumate acestora.

Față de acestea, nefiind întrunite dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 C. proc. civ., urmează a se respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de S.G. împotriva deciziei nr. 3257 din 26 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2013.